Iată de ce Sfinții Părinți, cu dreaptă socoteală, pun spre alegere înaintea celor ce ies din lume către călugărie, vrând să slujească lui Hristos, aceste două rânduieli ale vieții monahale, adică petrecerea cu unul sau cu doi sau viața de obște: ori [viețuirea] cea dintâi, ca una mai lesnicioasă, ori pe cea de-a doua, cea răbdătoare de chinuri, pentru ca și îndoită cunună să primească de la Dumnezeu în Ziua dreptei răsplătiri, potrivit faptelor, după cuvântul Scărarului.

Iar pentru a treia rânduială, adică a pustiei, Sfinții Părinți nu poruncesc deloc, nici nu-i sfătuiesc să o aleagă pe începătorii care abia ies din lume. Și aceasta din pricină că ei asemuiesc viața pusnicească răstignirii lui Hristos pe Cruce, iar viața de obște cu patimile Lui, pe care le-a răbdat mai înainte de Cruce pentru mântuirea noastră. Deci, precum Hristos Mântuitorul nostru și Puitorul de nevoință al mântuirii noastre prin preacinstita Lui viețuire în lume nu ne-a pus nouă mai întâi drept chip și model pentru felul în care I-a plăcut lui Dumnezeu răstignirea pe Cruce, [și abia] apoi prealăudatele patimi pe care le-a răbdat, ci mai întâi patimile și apoi Crucea, tot așa și Sfinții Părinți, asemenea Domnului, poruncesc celui ce vrea să placă lui Dumnezeu în călugărie ca mai întâi să înceapă a trăi în viața de obște, care este în chipul patimilor lui Hristos, și să sufere în ea împreună cu Hristos prin tăierea desăvârșită a voii și părerii sale, în necinste, ocară, batjocură și în tot felul de ispitire, până ce se va arăta fără prihană în smerenie.

Adică toate aceste ispitiri să le rabde cu mare și negrăită bucurie, dorindu-le în tot ceasul ca pe o băutură cerească. Iar pe cei ce-l ispitesc pe el, să-i aibă ca pe niște mari făcători de bine ai săi și mijlocitori ai mântuirii sale, punându-se pe sine sub picioarele tuturor ca niște praf și cenușă și socotindu-se din tot sufletul nevrednic de împreună-viețuirea cu ei și de a privi în fața cuiva. Și astfel, în vreme îndelungată și prin adâncă smerenie câștigată în viața de obște prin împărăteasa faptelor bune, adică de trei ori fericita ascultare, i se va aprinde în sufletul lui cel fericit văpaia dragostei lui Dumnezeu cea negrăită, și nu va mai putea fi și cu Dumnezeu, și cu oamenii, după cum zice Sfântul Arsenie. Deci unul ca acesta, cu sfatul Părinților, poate să iasă la pustie, care este închipuirea răstignirii lui Hristos pe Cruce, ca să se omoare desăvârșit față de întreaga lume și să se răstignească împreună cu Hristos. Și unui asemenea ostaș iscusit și adevărat al lui Hristos, care s-a deprins mai dinainte între mulții ostași ai lui Hristos să se lupte cu meșteșug, cu arme duhovnicești, împotriva vrăjmașilor celor nevăzuți, când iese singur la luptă, Însuși Dumnezeu îi ajută să facă biruință preaslăvită asupra vrăjmașilor săi. Iar apoi îl încununează cu darurile Sale cele dumnezeiești și negrăite, ca pe un desăvârșit plăcut și pătimitor al Său, care s-a nevoit după lege. Și unuia ca acesta pustia i se face sporire a dragostei celei dumnezeiești, că se învrednicește a fi cu totul în Dumnezeu și Dumnezeu întru el.

(Sfântul Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești vol. 2, Editura Doxologia, Iași, 2010, pp. 142-143)