Zis-a Domnul către ucenicii Săi: dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul pentru Mine, acela îl va mântui. Că ce foloseşte omului dacă va câştiga lumea toată, iar pe sine se va pierde sau se va păgubi? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri. Cu adevărat însă spun vouă: Sunt unii, dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu. (Luca 9, 23-27) (Marți în săptămâna a 22-a după Rusalii)

Cuvântul Evangheliei din ziua precedentă se încheia cu vestirea, de către Domnul, a Pătimirilor Sale care nu sunt anunțate într-o notă cu totul tragică fiindcă sunt luminate de Învierea Sa, a treia zi. Iar în textul rânduit a se citi în această zi, de fapt continuarea acestei afirmații, Mântuitorul nu rămâne fixat pe episodul istoric al Pătimirilor și Răstignirii Sale și nici pe ceea ce înseamnă aceasta pentru întreaga lume, ca jertfă exemplară, valabilă pentru toți oamenii dintotdeauna și de peste tot. Domnul extinde problema crucii la un alt nivel, unul în care ea nu mai desemnează un simplu instrument de supliciu, al unei pedepse exemplare și nici numai altarul neobișnuit al jertfei Fiului lui Dumnezeu, ci se referă la ceea ce am putea numi „crucea noastră de toate zilele”, adică propria viață, cu toate cele bune și rele ale sale, pe care Hristos ne îndeamnă să o luăm și să o purtăm, nu să fugim de ea.  Această Evanghelie, în varianta sa de la Matei (16, 24-28) se citește în joia a opta după Rusalii, iar în varianta de la Marcu (8, 34-38; 9,1), în Duminica de după sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci. Cei trei sinoptici se potrivesc aproape cuvânt cu cuvânt aici, într-o pericopă rămasă în istoria bisericească asociată cu chemarea la călugărie. Evanghelia luării crucii este cea care se citește la slujba tunderii întru monahism, iar aceasta pe bună dreptate, fiindcă monahii sunt cei care își propun la modul absolut să se lepede de sine, de propriile patimi, dorințe individuale, interese de moment sau de durată pentru a se dedica întru totul slujirii lui Hristos.

Dar Hristos nu îi cheamă doar pe călugări și pe călugărițe să se lepede de sine și să urmeze Lui, ci pe toți cei care se numesc creștini. Lepădarea de sine coincide, prin ceea ce reiese aici, asemănarea cu Hristos. Această asemănare înseamnă că la vreme de primejdie și necaz urmașul lui Iisus nu caută să-și salveze pielea cu orice preț. Cel ce vrea să își scape sufletul de la problemele inerente ale vieții, adică să se menajeze, dar pe spinarea altora, acela de fapt nu își scapă sufletul, ci și-l pierde. Prin contrast, cel care își jertfește pentru Hristos timpul propriu, energia proprie, răbdarea, bunătatea și toate calitățile, toți talanții primiți de la Dumnezeu, acela își va salva de fapt sufletul pentru că și-a înveșnicit calitățile. Contrastând cu imaginea omului de succes de azi, care câștigă lumea întreagă prin celebritate, bani, originalitate, putere, omul creștin își pierde tot ce e al său pentru Hristos. Dar aceasta nu înseamnă o mărturisire teoretică și poate fanatică a credinței în Hristos, ci una practică, concretă, vizibilă la tot pasul în propria viață.

A-L mărturisi pe Hristos în viața de fiecare zi înseamnă să nu te rușinezi de El niciodată. Ne putem rușina de Hristos de pildă atunci când nu ne facem cruce, din jenă, trecând prin fața unei biserici sau când considerăm pe un om nedem de un dialog cu noi. Sau când dorim să fim în rând cu lumea, renunțăm la unele dintre principiile noastre morale, considerate prea conservatoare, de dragul păstrării prieteniilor și aparențelor din societate. Dar acestea sunt formele vizibile ale negării lui Hristos. Ne rușinăm de Hristos în orice moment din viață când refuzăm să împlinim unul dintre îndemnurile Domnului, poate adesea din comoditate. Când nu împărțim ale noastre cu cei mai săraci, fie material, fie intelectual. Când am putea să facem bine cuiva, dar nu dorim ca nu cumva să sărăcim sau să scădem pe scara socială. Când am putea să facem bine, dar asta ar însemna să pierdem din timpul nostru privat. Oricare dintre aceste exemple și multe altele înseamnă că noi ne rușinăm de Hristos, uneori de voie, alteori instinctual pentru a ne auto-conserva, pentru a ne salva sufletul pe moment de la un efort aparent inutil. 

Rușinea față de Hristos nu se taxează printr-o pedeapsă exemplară venită din partea Judecătorului drept la sfârșitul veacurilor. Faptul că Hristos Se va rușina, la rândul Său, de noi înaintea Tatălui ceresc și a îngerilor (adică în mod public, în văzul tuturor) înseamnă că El nu Se va regăsi în sufletul nostru. Deși va încerca să Se oglindească în noi, nu va reuși, iar aceasta nu din pricina neputinței Sale de a ierta, ci pentru că noi am devenit „opaci”, netransparenți pentru Dumnezeu. Ne-am închis în egoismul nostru, iar unul dintre cele mai mari păcate dacă nu cel mai mare, peste care Domnul nu poate trece, este egoismul, închiderea în sine.

Evanghelia acestei zile de marți se încheie cu expresia neclară: „Cu adevărat însă spun vouă: Sunt unii, dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu”. Ea a fost interpretată chiar în primele generații de creștini, în sensul că a doua venire a Domnului e iminentă, deși între timp au trecut două mii de ani și noi tot o mai așteptăm. Ori invers, că unii oameni nu vor muri până la sfârșitul lumii. Dar nu despre oameni extrem de longevivi vorbește Hristos aici și nici despre sfârșitul lumii. Deja „cei săraci cu duhul” sunt fericiți de Domnul în prima Fericire, „că a lor este Împărăția cerurilor”. Simplitatea duhovnicească îl face pe om să vadă Împărăția cerurilor încă din timpul vieții pământești. „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” spune altădată Iisus (Luca 17,21). Întâlnirea cu Dumnezeu nu o gustăm abia după moarte, ci încă de pe pământ. Sau altfel spus, dacă nu începem să o gustăm încă de aici, făcând rai în jurul nostru, atunci sunt slabe șanse să ne bucurăm de ea dincolo.