Temelia vieții duhovnicești este smerenia. Puterea vrăjmașului nostru se ascunde în mândrie. Însă tot acolo se află și neputința lui. Luceafărul s-a înălțat călăuzit de mândrie spre înălțimi străine lui ca făptură, dar tot din mândrie a și căzut. Cu mândria, îi ispitește pe toți oamenii. Nu întâmplător, la căderea cea dintâi în păcat, cea mai puternică ispită pentru Adam și Eva a fost aceasta: „veți fi ca niște dumnezei. /Fac. 3:5/ Dar nu s-a întâmplat așa. Rezultatul a fost potrivnic: cei ce s-au mândrit au căzut, din pricina mândriei lor, chiar mai prejos decât dobitoacele. /Ps. 48:12-13, 21/ Dacă vrem să biruim pe vrăjmașul mântuirii noastre este de trebuință, înainte de toate, să îmbrăcăm pavăza smereniei. Aceasta ne va face de neatins înaintea diavolului, căci el este neputincios înaintea smereniei. Domnul Iisus Hristos, Care „a desfăcut lucrurile diavolului,” /I In. 3:8/ a arătat prin smerenia Sa arma cea mai puternică împotriva duhurilor vicleniei de sub ceruri. Întreaga viață pământească a Mântuitorului este o pildă minunată de smerenie nemaivăzută. Și pogorârea Sa de pe Scaunul cel ceresc pe acest pământ păcătos, și nașterea Sa într-o peșteră pentru oi, și creșterea Sa nebăgată în seamă în tainicul oraș Nazaret, și ascultarea Sa fără cârtire față de semeni, și desăvârșita slujire a celorlalți până la jertfa de sine, și spălarea picioarelor ucenicilor Săi, patimile Sale și moartea Sa pe cruce, toate dau mărturie despre desăvârșita Sa smerenie. Dar această smerenie a Mântuitorului ne îndatorează și pe noi să ne facem următori Lui. „Că pildă am dat vouă, ca precum eu am făcut vouă, și voi să faceți,” /In. 13:15/ le-a spus El ucenicilor, după ce le-a spălat picioarele. Cel ce se smerește pune singura temelie dreaptă a vieții sale duhovnicești-morale.

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București, 2010, p. 16)