Moartea nu este nici sfârșit, nici început, ci mai degrabă un văl ‒ zidul cel despărțitor al vieții de aici, de viața de dincolo. Cei care au fost morți sufletește, care nu s-au îngrijit de sufletele lor, vor trece, prin moartea aceasta pământească, la moartea cea veșnică, adică la chinul cel veșnic al iadului, de care să ne ferească bunul Dumnezeu! Iar cei ce au fost vii cu sufletul, întreținându-și flacăra credinței, aceștia pășesc, prin moartea cea trupească, la viața cea veșnică, la fericirea Raiului.

Un om a găsit o pungă mare cu pietricele colorate pe țărmul unei ape. A luat-o și, mergând spre casă, începu să arunce pietricelele în apă, țintind păsările care treceau pe deasupra, se amuza aruncându-le aiurea. În momentul în care mai avea în pungă doar două-trei pietricele, pe care se pregătea să le arunce tot așa, fără rost, s-a întâlnit cu un vecin. Acesta s-a uitat la pietricele, după care i-a zis:

‒ De unde ai pietricelele acestea, fiindcă sunt foarte prețioase!

Aflând asta, omul nostru a plecat disperat să caute pietricelele aruncate aiurea, dar era greu să mai recupereze ceva.

Așa facem și noi cu zilele vieții noastre. Fiecare zi a omului, fiecare săptămână, fiecare lună, fiecare an ‒ sunt comori pe care le aruncăm fără nicio precauție. Când le-am pierdut, e imposibil să le mai recuperăm.

(Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovnicești, Editura Conta, 2007, pp. 162-163)