Suntem lăsați aici pe pământ, în această lume, pentru a face posibil ca tot ceea ce am văzut, am auzit și am trăit, să se înmulțească, să crească, să se răspândească, răsărind astfel o nouă sursă de lumină pe pământ. Și dacă putem spune în mod sincer că acela care a plecat din această viață reprezintă o comoară pentru noi, atunci acolo unde se află comoara noastră ar trebui să fie inima noastră și ar trebui ca, împreună cu acela plecat, să trăim, pe cât de desăvârșit și de profund ne e cu putință, în această dimensiune a veșniciei. Căci acesta este unicul tărâm unde putem fi împreună cu cel plecat.

Asta înseamnă că, pe măsură ce tot mai multe ființe dragi nouă părăsesc acest pelerinaj pământesc și pătrund în odihna de nestrămutat și pacea vieții veșnice, cu atât simțim și noi că aparținem din ce în ce mai mult acelei lumi, în întregime și desăvârșit, că valorile ei devin și ale noastre.

Iar dacă persoana cea mai dragă nouă, dacă cea mai prețioasă comoară a inimii noastre se numește Domnul Iisus Hristos, atunci cât timp ne aflăm încă pe pământ putem cu adevărat să tânjim, ca și Sfântul Apostol Pavel, din tot sufletul și cugetul nostru, cu tot trupul și inima noastră, după ziua când vom fi în chip nedespărțit uniți cu El.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, traducere de Monahia Anastasia Igiroșanu, Editura Sfântul Siluan, Slatina Nera, 2010, pp. 120-121)