Viaţa Sfântului Cuvios Nichita Mărturisitorul

   Patria Cuviosului Nichita a fost Cezareea Bitiniei, fiind născut din părinţi dreptcredincioşi. Tatăl lui se numea Filaret şi s-a tuns în călugărie, când soţia sa după lege s-a mutat la Domnul, într-a opta zi după naşterea pruncului Nichita, pruncul fiind hrănit de maica tatălui său, care pe atunci era între cei vii.

    După ce a crescut şi a învăţat carte, s-a dat spre slujba lui Dumnezeu. Mai întâi făcea slujba paracliseriei în biserică, îndeletnicindu-se la citirea dumnezeieştilor cărţi. După aceea, s-a dus la un oarecare sihastru, Ştefan, bărbat îmbunătăţit, de la care, după ce a luat povăţuire din destul, a fost trimis la Mănăstirea Midichiei, pe care a zidit-o Cuviosul Nichifor şi a fost egumen într-însa. A primit, deci, Nichifor pe Nichita cu dragoste, văzând de mai înainte într-însul darul cel dumnezeiesc şi l-a tuns în rânduiala monahi-cească. Iar fericitul Nichita atât de mult a sporit cu pustniceştile nevoinţe, cu smerenia, cu ascultarea şi cu toate lucrurile cele bune, încât pe toţi monahii cei ce erau acolo i-a covârşit, neîmplinind încă şapte ani în mănăstire. Apoi a fost silit de egumen să ia rânduiala preoţească, sfinţindu-l preasfinţitul Tarasie, patriarhul Constantinopolului.

    După primirea preoţiei, îndată i s-a încredinţat toată rânduiala mănăstirii începută de Cuviosul Nichifor, care acum slăbise de bătrâneţe. El îndreptă bine mănăstirea în locul părintelui său Nichifor, păscând cuvântătoarea turmă cu grijă, înmulţind-o prin chipul îmbunătăţitei sale vieţi. Deci mulţi, auzind de viaţa lui plăcută lui Dumnezeu, veneau într-acel locaş, lepădându-se de lume şi dorind a se povîţui de dânsul pe calea mântuirii, acolo voiau să petreacă. În puţini ani, ca la o sută de fraţi s-au înmulţit cu darul lui Hristos, între care era şi fericitul Atanasie, bărbat cu adevărat cinstit şi minunat, a cărui faptă bună nu este cu putinţă a o arăta prin scurte cuvinte şi a spune dragostea lui cea mare către Dumnezeu, pe care a arătat-o la început lepădându-se de lume, încât şi îngerii puteau să se minuneze de aceea. Căci, defăimând lumea aceasta şi poftele, pentru Dumnezeu, a ieşit în taină din casa părintească şi, intrând într-o mănăstire oarecare, voia a începe nevo-inţele monahiceşti.

    Înştiinţându-se tatăl lui cel trupesc, a alergat cu mânie în mănăstirea aceea şi luând pe fiul său, pe care îl iubea foarte mult, a lepădat de pe dânsul monahiceasca îmbrăcăminte, pe care o purta în viaţa cea nouă şi l-a îmbrăcat în haine luminoase de mare preţ şi cu sila l-a dus în casa sa. Iar copilul a zis către dânsul: "O, tată, oare socoteşti că hainele acestea de mare preţ mă vor împiedica de la scopul meu? Toată lumea aceasta îmi este urâtă, pentru că ce folos este omului, de va câştiga toată lumea şi îşi va pierde sufletul său?" Tatăl său l-a închis într-o cameră deosebită şi se sârguia în tot chipul ca să-i întoarcă gândul către dragostea lu-mească. Iar el, cu dragostea lui Dumnezeu biruind dragostea tatălui şi iubirea cea deşartă a lumii, dezbrăcându-se de acele haine mireneşti cu care era îmbrăcat, le-a rupt în mici bucăţi. Aflând tatăl său, l-a îmbrăcat în altele mai scumpe, pentru că era bogat, cinstit şi slăvit. Iar el a făcut cu hainele acestea ca şi cu cele dintâi. De acest lucru pornindu-se tatăl său cu mânie mare, l-a bătut fără milă, încât trupul lui s-a zdrobit de răni şi s-au învineţit spatele şi umerii de bătăile cele cumplite, încât era nevoie că doctorii să-l tămăduiască şi trupul cel rănit să-l cureţe. Iar copilul zicea: "Chiar şi în bucăţi de m-ar zdrobi tatăl meu, nicidecum nu mă va despărţi de dragostea lui Dumnezeu, nici nu mă va întoarce de la scopul meu".

    După aceea, umilindu-se tatăl său şi multe lacrimi vărsând, a zis lui Atanasie: "Mergi, fiul meu, pe calea cea bună pe care ai ales-o şi Hristos să-ţi fie ţie ajutor, izbăvindu-te de toate cursele vrăjmaşului". Iar el, ducându-se în mănăstirea în care fusese mai înainte, a luat pe dânsul desăvârşit haina monahicească. Şi atât de mult s-a smerit, încât nimic lumesc nu se mai vedea într-însul; nici cuvânt, nici obicei, nici câştigare de oarecare lucruri. Ci, obiceiul îi era blând, cuvântul lin şi smerit, hainele rupte şi mai proaste decât ale tuturor; toată viaţa lui era aspră şi fără de măsură, deşi crescuse în moliciuni lumeşti, fiind fiu de oameni bogaţi.

    Pe un bărbat îmbunătăţit ca acesta, care a petrecut ani destui în ostenelile monahiceşti, dragostea părintelui nostru Nichita şi slava vieţii lui cea asemenea cu a îngerilor, l-au atras la dânşii în Mănăstirea Midichiei şi s-a făcut împreună vorbitor şi vieţuitor iubit cu amândoi cuvioşii - adică cu Nichifor şi cu Nichita -, de la care Atanasie, fiind rugat după câtva timp, a luat în mănăstire slujba de iconom. Şi a fost fericitul Atanasie împreună cu Nichita, pentru îndreptarea mănăstirii aceleia, ca un suflet şi o înţelegere în două trupuri, îndreptând pe toţi fraţii cu cuvântul şi cu lucrul spre toată faptă bună şi desăvârşită, spre plăcerea lui Dumnezeu. Astfel, sădeau întru dânşii dragostea, îi învăţau smerenie, erau slujitori ai curăţiei lor trupeşti şi sufleteşti, sprijinind pe cei neputincioşi şi împuţinaţi la suflet, pe cei ce erau tari întărindu-i şi mai mult, iar pe cei ce cădeau ridicându-i cu învăţături şi cu sfaturi în multe chipuri; căci dacă unul dintre dânşii se făcea învăţător mai aspru, atunci celălalt se făcea sfătuitor mai blând şi mai milostiv; şi amândoi erau iubiţi de toţi, iar cuvântul lor era ca şi cum ar fi ieşit din gura lui Dumnezeu; astfel se primea între fraţi.

    Dar nu până în sfârşit a petrecut împreună o doime ca aceasta a povăţuitorilor celor îmbunătăţiţi, pentru că după câţiva ani Cuviosul Atanasie s-a mutat la Domnul, în 26 de zile ale lunii octombrie. Mutându-se el, cel mai de pe urmă cuvânt grăit către fraţi a fost: "După sfârşitul meu, cu adevărat veţi şti despre mine, de voi afla ceva dar la Dumnezeu". Iar după ce s-a îngropat Cuviosul Atanasie, a crescut un copac de chiparos, din porunca Domnului, deasupra mormântului lui, chiar din pieptul aceluia, ale cărui frunze tămăduiau desăvârşit toate neputinţele. După aceea şi Cuviosul Nichifor, ziditorul Mănăstirii Midichiei şi întâiul egumen într-însa, după multe osteneli şi dureri trupeşti, s-a dus către Domnul, în patru zile ale lunii mai. Şi a rămas Cuviosul Nichita lipsit de Sfântul Nichifor, duhovnicescul lui părinte, şi de iubitul prieten Atanasie Cuviosul şi nu puţin se mâhnea după amândoi, din multă dragoste ce avea pentru dânşii. Însă îşi mângâia mâhnirea prin încredinţarea cea neîndoită pentru dânşii, căci au câştigat darul şi fericită viaţă la Stăpânul Hristos, Căruia, din tinereţe slujindu-i, bine i-au plăcut.

    Iar după mutarea fericitului părinte Nichifor, toţi fraţii au rugat pe Cuviosul Nichita ca să primească rânduiala şi dregătoria egumeniei; dar Sfântul Nichita nu primea cinstea şi dregătoria egumenească, deşi rânduia desăvârşit mănăstirea în locul Sfântului Nichifor, părintele său, când acesta slăbise de bătrâneţile cele de mulţi ani. Deci, fiind rugat de fraţi şi mai ales de alţi mulţi părinţi fiind silit, a primit dregătoria aceea şi s-a binecuvântat de preasfinţitul patriarh al Constantinopolului, Nichifor, care se alesese după Tarasie. Şi adăuga osteneli peste osteneli, singur acum cu ajutorul lui Dumnezeu îndreptând mănăstirea şi îngrijindu-se pentru mântuirea sufletelor celor încredinţate lui.

    Binecuvântând Dumnezeu pe plăcutul Său, i-a dat dar de a tămădui boli şi a izgoni diavolii, căci pe un prunc ce era mut din naştere, cu însemnarea crucii l-a făcut a grăi, pe un frate ce îşi ieşise din minţi, prin ungerea cu sfântul untdelemn l-a tămăduit, pe unul din cei noi începători, care se îndrăcise, cu rugăciunea l-a izbăvit din diavoleasca muncire; iar pe diavolul ce se prefăcuse într-un înfricoşat balaur l-a izgonit. Pe altul îndrăcit, l-a izbăvit de duhul cel viclean. Şi multe boli trupeşti, friguri, lingoare şi alte multe feluri, le tămăduia prin minune, cu darul lui Hristos ce era în el. Aşa cu dumnezeiască plăcere vieţuind, a ajuns la anii bătrâneţilor sale şi a sosit la vremea mărturisirii şi a pătimirii celei vitejeşti, pe care a răbdat-o pentru cinstea sfintelor icoane, mai înainte de sfârşitul vieţii sale.

    Într-acele vremi eresul luptării de icoane încă nu încetase, deşi acum era blestemat de al şaptelea Sinod din toată lumea al Sfinţilor Părinţi. Însă iarăşi se înnoise, având ajutor de la stăpânirea împărătească, căci şi începutul lui era de la împăraţii greceşti. Mai întâi de la împăratul Leon, care era al treilea cu acelaşi nume, cu porecla Isaurul, acel eres păgân s-a întărit şi ca o boală vătămă-toare s-a înmulţit. Pentru că acela mai întâi a dat poruncă de lepădare a icoanelor şi cu stăpânire împărătească pe mulţi la a sa nedreaptă socoteală i-a plecat. Apoi, izgonind pe Sfântul şi dreptcredinciosul patriarh Gherman, a ridicat la scaun pe Atanasie, ereticul cel de un gând cu el. Iar după moartea acelui păgân împărat, a venit Constantin Copronim, fiul lui, mai groaznic prigonitor asupra Bisericii lui Dumnezeu, care nu numai că lepăda sfintele icoane, ci a oprit şi că sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu să fie numiţi sfinţi, iar moaştele sfinţilor întru nimic le socotea.

    În scurt, zicem că numai pe dinafară împăratul acela se arăta a fi creştin, iar pe dinăuntru era cu totul jidov necredincios. Căci şi pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu, pe cea mai înaltă decât toată zidirea şi numele ei cel preasfânt împreună cu icoană, a îndrăznit ticălosul acela a le lepăda; iar folosirile ei cele către Dumnezeu, prin care toate se întemeiază, a poruncit ca nici să le pomenească. Iar spre ocara ei, arăta un săculeţ plin cu galbeni şi întreba pe cei ce stăteau înaintea lui: "Ce ziceţi, de mult preţ este săculeţul acesta?" Iar cei ce stăteau înaintea lui îi răspundeau: "Atât este de mult preţ, cât aur se află într-însul". Iar Copronim, vărsând din săculeţ aurul, iarăşi întreba: "Acum săculeţul fără de aur mai este de mult preţ?" Aceia îi răspundeau: "Întru nimic nu este de mult preţ, fiind deşert. Pentru că ce folos este, când nu are în el aur?" După aceasta zicea Copronim: "Astfel este Maria, până ce a avut în pântecele său pe Hristos, până atunci a fost cinstită, iar după ce l-a născut pe Acela, s-a lipsit de cinstea aceea şi întru nimic nu se deosebeşte de celelalte femei". O, preanecurată gură şi limbă! Ce fel de hulire grăieşti asupra celei mai cinstite decât toate puterile cereşti şi asupra celei mai sfântă decât toţi sfinţii, Maica Ziditorului? Au doar Împărăteasa, după ce a născut pe împărătescul Fiu, nu este vrednică de cinstea împărătească? Au doar numai până atunci Maica Împăratului avea să fie cinstită, cât l-a purtat în pântece pe Împărat?

    O, amar de ticălosul acela hulitor, care cu nimic nu s-a deosebit de hulitorii jidovi, cei urâţi de Dumnezeu, că nu numai într-acest chip era hulitor, ci şi pe ceilalţi pe toţi îi atrăgea spre aceeaşi păgâneasca hulire, cu îmbunări înşelătoare şi cu certuri îngrozitoare; iar pe cei ce nu se învoiau cu dânsul şi i se împotriveau îi pedepsea cu felurite munci, cu legături şi cu foamea mult timp îi chinuia, rănindu-i cu cumplite bătăi, cu sabia tăindu-i, întru adâncul mării înecându-i şi prin toate chinurile nesuferitelor şi amarelor munci cu moarte pierzând pe credincioşii şi adevăraţii robi ai lui Hristos. El singur şi-a lepădat ticălosul lui suflet cu cea mai cumplită moarte, pentru că, suflând cu amar, striga, zicând: "De viu sunt dat focului celui nestins". Şi cel ce hulea mai întâi pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu, acela atunci poruncea cu cântări şi laude să o cinstească pe ea. Dar acum nu a aflat nici o uşurare, acel om înstrăinat de la mila lui Dumnezeu.

    Astfel pierind muncitorul acela cu sunet, s-a suit pe tron fiul său, Leon, cel al patrulea cu acelaşi nume, tot eretic şi luptător împotriva icoanelor, semănând tatălui său. Dar şi acela degrabă murind, a luat împărăţia Irina, femeia lui, împreună cu fiul său cel mai mic Constantin. Aceea a adus pacea Sfintei Biserici, a adunat Sinodul al şaptelea din toată lumea, spre blestemarea eresului iconoclast. Şi s-a bucurat toată Biserica lui Hristos, luându-şi iar cea dintâi a sa înfrumuseţare de icoane şi pe dreptcredincioşii împăraţi şi arhierei punându-i pe scaune.

    După Irina a împărăţit Nichifor, iar după dânsul Mihail, împăraţi dreptcredincioşi. După aceea, a venit Leon al cincilea cu acelaşi nume, care se numea - Armeanul. Acela, urmând celui mai dinainte de un nume cu el, răucredinciosului împărat Leon Isaurul, a început iarăşi a prigoni pe cei dreptcredincioşi şi pe sfinţi, înnoind şi pornind iarăşi blestematul eres iconoclast. Şi căutându-şi ajutor de un gând, dascăli ai răutăţii, a găsit pe puţini din boieri, între care erau doi mai răi: Ioan, care se numea Specta şi Evtihian. Iar din sfinţita rânduială a aflat pe Ioan, care se chema Gramatic, noul Tertil, care era vas ales al diavolului şi pe oarecare Antonie Silea. Iar din rânduiala monahicească a găsit pe Leontie şi pe Zosima, care, nu după multă vreme fiind prinşi în fapte necurate, au suferit tăierea nasului şi au murit cu ruşine, lăsând după dânşii rea pomenire.

    Cu aceştia împăratul învăţa păgânătatea aceea, ascultând sfatul lor, se îndemna spre războiul pe care începuse a-l ridica asupra Bisericii. Apoi aducând din stăpânirea sa în Constantinopol pe toţi arhiereii şi toată rânduiala duhovnicească, a chemat în palatele sale pe sfinţitul Patriarh Nichifor, împreună cu tot sfinţitul sobor, voind ca înaintea feţei lui şi înaintea a toată suita să aibă dovadă, cu cei mai sus-zişi eretici de un gând cu dânsul, pe care îi avea ascunşi la el. Deci, mai întâi a vorbit singur către cei drept-credincioşi, făcându-se a fi dreptcredincios şi scoţând din sin icoana răstignirii lui Hristos, pe care o avea la gât, căreia i s-a şi închinat cu făţărnicie. Plecând capul la icoană, a zis către Sfinţii Părinţi:

    "Nici eu nu mă deosebesc întru nimic de voi, pentru că cinstesc sfânta icoană, precum vedeţi singuri. Dar s-au sculat alţii care învaţă într-alt chip şi zic că este dreaptă calea pe care o ţin ei. Deci să vină aici înaintea voastră şi prin întrebări şi răspunsuri să caute înţelegerea cea dreaptă despre icoane. Dacă ei se vor arăta a fi biruitori în cuvinte, arătându-şi lămurit adevărul lor şi biruindu-vă pe voi, atunci să nu opriţi nici voi lucrul cel bun şi mai ales singuri să nu-i lăsaţi. Iar dacă aceia se vor dovedi de către voi şi se va vădi deşarta lor cuvântare, apoi să înceteze a mai semăna acea pierzătoare învăţătură şi să se ţină dreapta credinţă că mai înainte. Iar eu voi fi ascultător şi judecător al întrebărilor voastre, din amândouă părţile; că dacă pentru orice lucru cât de mic se cade să judec, cu atât mai vârtos nu voi fi nebăgător de seamă pentru îndreptarea Bisericii. Vă ascult pe voi, însă sunt dator să ascult şi alte părţi şi la care voi cunoaşte care este adevărata dreptate, acelora vom urma".

    Dar preasfinţitul Patriarh Nichifor şi toţi arhiereii cei împreu-nă cu dânsul nu se învoiau nicidecum la aceasta şi nu doreau să aibă dovedire, dar nici nu voiau să vadă pe acei eretici cu rea socoteală, nici a-i lăsa să vină înaintea feţii lor, zicând că nu este trebuinţă a socoti ceva mai mult despre acel eres, blestemat de Sinodul al şaptelea a toată lumea al Sfinţilor Părinţi, şi a-l înnoi în Biserică, pentru că este cu totul lepădat.

    Dar Sfinţii Părinţi văzând pe împăratul foarte plecat spre credinţa cea rea şi dând ajutor ereticilor, Sfântul Emilian, episcopul Cizicului, a zis către dânsul cu îndrăzneală: "Dacă întrebarea aceasta, pentru care ne-ai chemat, o, împărate, este întrebare bisericească despre dreapta credinţă, apoi se cade ca să fie aceea cercetată, după obicei, în Sfânta Biserică, iar nu în palatele împărăteşti!" Împăratul zise: "Dar şi eu sunt fiu al Bisericii şi vă ascult că un mijlocitor şi împăciuitor, ca, socotind cele grăite din amândouă părţile, să cunosc adevărul". La aceasta i-a răspuns Sfântul Mihail, episcopul Sinadului: "Dacă eşti mijlocitor şi împăciuitor, atunci de ce nu faci ceea ce se cuvine mijlocitorului şi împăciuitorului? Căci aduni pe potrivnicii Bisericii şi îi ţii în palatele tale, dându-le îndrăzneală, ca fără de frică să înveţe pe toţi a ţine dogmele relei credinţe; iar cei ce sunt dreptcredincioşi, aceia nici prin unghere nu îndrăznesc să grăiască ceva despre dreapta credinţă, fiind înfricoşaţi de cumplitele tale îngroziri. Aceasta nu este semn de mijlocire şi de împăcare, ci de prigonire şi de tiranie".

    Împăratul zise: "Dar n-am zis eu că sunt cu voi la un gând? Însă de vreme ce acel lucru despre cinstirea icoanelor a ajuns cu îndoire până la mine, nu mi se cade a tăcea despre dânsul, ci a ispiti cu dinadinsul despre adevăr. Dar care este pricina, de nu voiţi să vorbiţi cu acei ce vă sunt potrivnici? Atunci vă arătaţi că sunteţi proşti şi nu aveţi mărturii din dumnezeieştile Scripturi, cu care aţi putea să vă apăraţi înţelegerea voastră". Sfântul Teofilact, episcopul Nicomidiei, răspunse: "Martor ne este Hristos, a cărui sfânta icoană o ai înaintea ochilor, o, împărate, că avem mărturii fără de număr ale dreptei noastre credinţe, care întăresc drapta cinstire a sfintelor icoane; dar nu este nimeni ca să asculte şi nu putem să sporim deloc, luptându-ne cu mâna cea puternică, care ne ameninţă cu puterea".

    Apoi Sfântul Petru, episcopul Nicomidiei, a zis către împărat: "Cum grăieşti să avem cu aceia luptă, cărora tu le ajuţi şi cu care singur te osteneşti asupra noastră? Nu ştii oare că şi pe manihei de i-ai fi adus aici şi ai fi voit să-i ajuţi, apoi şi ei ne-ar fi biruit cu uşurinţă, având ajutor de la tine?"

    După aceasta Sfântul Eftimie, episcopul Sardichiei, a început a grăi cu mai multă îndrăzneală: "Ascultă, o, împărate! De când s-a pogorât pe pământ Hristos, Domnul nostru, acum sunt opt sute de ani şi mai bine, pretutindeni Acelaşi se închipuieşte în biserici, prin zugrăvirea icoanelor şi în acelaşi fel se cinsteşte. Şi cine este atât de trufaş, care să îndrăznească să mişte sau să strice predania care se ţine de atâţia ani în biserici de la Sfinţii Apostoli, de la mucenici şi de la părinţii cei de Dumnezeu insuflaţi, care au ajuns şi până la noi? Căci grăieşte Apostolul: Drept aceea, fraţilor, staţi şi ţineţi predaniile prin care v-aţi învăţat, ori prin cuvânt, ori prin scrisoarea noastră. Şi iarăşi: Chiar şi înger din cer de vă va propovădui mai mult decât ceea ce v-am propovăduit vouă, anatema să fie! Pentru aceea împotriva celora ce aflaseră acel eres luptător de icoane s-a adunat Sinodul cel din toată lumea, pe vremea dreptcredincioasei împărăţii a Irinei şi a lui Constantin, şi singur Fiul lui Dumnezeu a însemnat cu degetul său acel Sinod. Deci, de va îndrăzni cineva să strice sau să şteargă ceva din Sinodul acela, să fie blestemat".

    Auzind împăratul acestea, deşi se mânia înăuntru cu iuţime, asculta cu răbdare cele ce se grăiau, prefăcându-şi blândeţea cu făţărnicie. Dar Sfântul Teodor învăţătorul Bisericii, cel fierbinte râvnitor, egumenul mănăstirii Studiţilor, fără de frică a îndrăznit a zice: "Nu strica, o, împărate, rânduiala cea bine aşezată a Bisericii, pentru că Sfântul Apostol Pavel zice: Dumnezeu a dat în Biserică pe unii apostoli şi pe alţii prooroci, iar pe alţii păstori şi învăţători, spre săvârşirea sfinţilor, însă n-a adăugat acolo Apostolul şi pe împăraţi. Deci ţie, o, împărate, ţi s-a încredinţat ca să îndreptezi cele mireneşti, lucrurile cetăţilor şi puterile oştilor. Pentru acelea să te îngrijeşti tu, iar bisericeştile îndreptări să le laşi păstorilor şi învăţătorilor, după învăţătura Apostolului. Iar de nu, apoi să ştii că, chiar îngerul din cer de ar aduce vreo învăţătură potrivnică credinţei noastre celei drepte, nu-l vom asculta; cu atât mai mult pe tine nu te vom asculta, care eşti un om de lut!"

    Atunci împăratul s-a mâniat foarte, socotind cuvintele acelor sfinţi părinţi ca hulă şi ocară lui, deşi mânia cea dinăuntrul lui o ascundea sub blândeţe. Apoi la arătare scoţând-o, cu necinste şi cu ocări a gonit din palat tot sfinţitul sobor şi a scos de pe scaun pe păstorul cel drept, pe preasfinţitul Patriarh Nichifor. Aceeaşi a făcut şi celorlalţi dreptcredincioşi arhierei. Pe toţi i-a trimis la închisori, în diferite ţări şi locuri, asemenea şi pe Cuviosul Teodor Studitul. Iar la scaunul patriarhiei din Constantinopol a ridicat pe unul din sfetnicii săi, care era din rânduiala mirenească, anume Teodot, cu porecla Casiter, cu credinţa eretic şi cu viaţa necurat; căci avea o slujnică, doctoriţă cu meşteşugul, pe care o ţinea pentru tămăduirea bolii sale, pentru că el zicea că boleşte de pântece, iar cu lucrul o avea pentru a sa necurăţie.

    Asemenea şi la celelalte scaune, după izgonirea episcopilor dreptcredincioşi, împăratul a pus pe ai săi răucredincioşi şi mincinoşi episcopi şi a lepădat sfintele icoane din sfintele biserici, încât era iarăşi asupra credincioşilor pentru cinstirea icoanelor acest fel de prigonire, cum a fost şi înainte, pe vremea lui Leon Isaurul şi a lui Copronim, fiul său. Apoi a adunat acel răucredincios împărat, Leon Armeanul, împreună cu falsul patriarh Teodot, o adunare fărădelege în Constantinopol, care a blestemat pe cei dreptcredincioşi, dumnezeieşti şi binecuvântaţi Sfinţi Părinţi, fiind ei singuri blestemaţi; iar pe cei ce nu se învoiau cu acea nedreaptă adunare a lor, îi munceau în multe feluri şi-i pierdeau.

    După săvârşirea adunării celei păgâneşti, a chemat la sine împăratul pe egumenii mănăstirilor celor mai vestite, între care era şi dumnezeiescul părintele nostru Nichita, pentru care ne este cuvântul. Deci, mai întâi îi amăgea cu îmbunări spre a sa credinţă. Apoi, nevăzându-i plecaţi la voia lui, i-a închis în diferite temniţe pe fiecare deosebit şi gândea ce încă le-ar mai face? Cuviosul Nichita a fost ţinut mai multe zile într-o temniţă foarte rea şi însăşi acea închisoare îi era sfântului mare chinuire. Dar pe lângă această, în toate zilele mergeau la el nişte oameni fără orânduiala şi fără de ruşine cu obiceiul şi cu cuvântul, care nici de numele omenesc nu erau vrednici.

    Aceia huleau şi ocărau pe sfântul cu cuvinte de hulă şi de ruşine, făcând ocară mare bătrânului, pentru că erau într-adins rânduiţi de eretici, între care unul cu numele Nicolae a fost mai rău. Acela şi mai mult necăjea cu nebunia sa pe cuviosul, bârfind asupra lui cuvinte necurate, până ce lui Nicolae acela i s-a arătat tatăl său în vis, care murise demult, zicându-i: "Depărtează-te de robul lui Dumnezeu!" Deci, într-acel ceas a încetat Nicolae cu vorbele sale deşarte şi nu numai că nu supăra pe sfântul, ci şi pe alţii care îl supărau, îi oprea.

    Iar după ce cuviosul a pătimit multe zile în temniţă, împăratul a poruncit să-l ducă în surghiun spre partea Răsăritului, într-o cetate ce se numea Masaleon; aceea era în vreme de iarnă cea mai cumplită, şi multă nevoie pătimea bătrânul de ger, de zăpadă şi de vânturi, având haine proaste. Chiar şi armaşul cel care-l ducea în izgonire, era foarte cumplit şi nemilostiv şi chinuia pe bătrân în călătoria aceea, minându-l repede, grăbindu-se ca în puţine zile să facă acel drum. Acelaşi lucru a făcut împăratul şi celorlalţi cinstiţi egumeni, pe fiecare trimiţându-i deosebit în surghiun. După aceea, socotind în sine că nimic nu va spori ţinându-i în surghiun, căci sunt mai presus de tot necazul şi mai ales mai osârduitori îi va face la ţinerea şi la păzirea dogmelor ortodoxe, şi-a schimbat gândul său, ca unul ce era nestatornic la minte şi abia cinci zile petrecând Cuviosul Nichita în izgonire în cetatea amintită mai sus, împăratul i-a poruncit lui, precum şi celorlalţi egumeni, ca să se întoarcă degrabă în Bizanţ, şi a întors pe sfântul cu mai grabnică alergare decât cea dintâi, încât abia rămăsese viu, pe deoparte, de supărarea cea mai mare, iar pe de alta, de călătoria cea grabnică pe cale. Şi după ce au fost aduşi toţi egumenii aceia în Bizanţ, împăratul a poruncit să-i lase în cetate, până ce va socoti în ce chip ar putea să-i atragă la un gând cu el.

    Trecând iarna şi Sfântul şi Marele Post de patruzeci de zile, după prealuminatul praznic al Sfintelor Paşti, i-a dat pe ei celui mai sus pomenit Ioan gramaticul, ca celui ce avea gură de orator ca a diavolului, ca să-i muncească precum va voi. Iar acest tiran, închizând pe fiecare deosebit, în diferite temniţe îi muncea, nu mai puţin de cum munceau paginii pe sfinţii mucenici. Pentru că temniţele erau strâmte, întunecoase, rele şi pline de toate nevoile cele grele, că nu aveau nici paturi, nici răcorire şi li se da printr-o ferestruică mică pâine necurată şi umedă, ca la câini, şi aceea câte o unghie pe zi, ca numai să nu moară de foame, iar apă li se dădea tulbure şi necurată, căci socotea acel muncitor, Ioan, căci cu o nevoie ca aceea o să-i biruiască pe acei părinţi şi să-i silească la credinţa lor cea rea, ori să-i omoare. Şi încă, spre cea mai mare mâhnire a Cuviosului Nichita, pe un ucenic al lui tânăr, anume Teoctist, prinzindu-l înrăutăţitul acela Ioan şi asemenea închizându-l cu sila în temniţă, cu foamea şi cu setea îl muncea. După aceea, acei eretici răucredincioşi, văzând pe părinţii aceia că voiesc mai bine să moară decât să se depărteze de credinţa lor cea deaptă, au găsit asupra lor o amăgire ca aceasta, zicându-le: "Nu avem trebuinţă de altceva de la voi, decât numai împreună cu Teodot, patriarhul, să vă împărtăşiţi în biserică cu Sfintele Taine, iar mai mult decât aceea să nu faceţi nimic. Şi astfel veţi merge în libertate în mănăstire, cu credinţa şi înţelegerea voastră".

    Cu acel vicleşug ereticesc amăgindu-se părinţii, ca şi cum se învoiau într-acea vreme la eresul lor, dar pe urmă, cunoscând amăgirea aceea, se căiau foarte mult şi s-au îndreptat bine. Deci, fiind liberaţi fiecare dintru a sa închisoare şi din legături, au mers la Cuviosul Părinte Nichita, sfătuindu-l şi rugându-l ca, învoindu-se şi el cu împărtăşirea lui Teodot, să iasă din temniţă. Dar nevrând Sfântul Nichita să lase închisoarea pe care o răbda pentru Hristos şi nesuferind de loc să-i asculte pe dânşii, îi stăteau împotrivă părinţii, zicându-i: "Nu se poate să ieşim noi de aici şi pe tine să te lăsăm. Puţin este lucrul pe care-l cer ei de la noi, adică numai să ne împărtăşim cu Teodot, iar credinţa noastră să ne-o ţinem, să potrivim judecata la vremea nevoilor acestora, ce ne sunt deasupra. Cu acest mic lucru să ne dezlegăm pe noi înşine, că nu cu totul să ne pierdem".

    Astfel ei cu supărare stându-i împotrivă şi mult timp silindu-l, a ieşit Cuviosul Nichita chiar nevrând, nu de pătimirea cea rea fugind, nici de munci temându-se, ci ascultând cu dinadinsul rugă-mintea părinţilor acelora şi cărunteţile lor văzându-le, s-a plecat spre sfătuirea acelora, fără voia sa. Căci, fiindu-le înainte viaţa şi moartea, cu voie îi era lui ca pentru dreapta credinţă să-şi aleagă mai bine moartea decât viaţa. Însă nu s-a lepădat într-acea vreme de cinstită însoţire a părinţilor, cărora le ştia şi credinţa cea dreaptă şi îmbunătăţita viaţă. Deci au mers cu toţii la mincinosul acela patriarh. Iar acela, ca să-i vâneze cu mai multă uşurinţă spre a lui împărtăşire, i-a dus la un oarecare loc de rugăciune, care într-adins era împodobit cu icoane, ca, văzând părinţii sfintele icoane, să socotească că patriarhul este dreptcredincios. Acolo, Teodot slujind, au primit împărtăşirea din mâinile lui, pentru că auzeau din gura aceluia nişte cuvinte ca acestea: "De nu va cinsti cineva icoanele lui Hristos, anatema să fie!" Aceasta o zicea el, nu cinstind icoana Mântuitorului, ci făţărnicindu-se înaintea lor, ca să nu se îndoiască a se împărtăşi cu dânsul.

    După aceasta, plecând fiecare la a sa mănăstire, Cuviosul Nichita cu jale în inimă s-a rănit, căci cu Teodot, mincinosul patriarh, cu făţarnicul înşelător s-a împărtăşit; că şi pe acea mică abatere din calea cea dreaptă sfântul ca pe o întreagă rătăcire o socotea pentru el. Deci, a socotit să fugă într-altă parte şi acolo să se pocăiască de greşeala să. Şi intrând într-o corabie, a plecat la ostrovul ce se numea Proconis. Apoi, socotind în sine că unde i-a fost greşeala, acolo se cade să-i fie şi pocăinţa, s-a întors iarăşi în Bizanţ şi, umblând prin cetate, învăţa fără frică pe popor ca să se ţină de dogmele cele drepte, care la al şaptelea Sinod din toată lumea s-au stabilit de Sfinţii Părinţi.

    Înştiinţându-se împăratul de aceea, a chemat la dânsul pe sfânt şi i-a zis lui: "Pentru ce nu te-ai dus la mănăstirea ta, precum s-au dus şi ceilalţi egumeni? Pentru ce tu singur ai rămas umblând după voia ta, iar poruncii noastre, precum am zis, nu te-ai supus? Oare socoteşti întru nimic stăpânirea noastră? Deci, ascultă porunca noastră şi te du la mănăstirea ta; iar de nu, apoi voi porunci să te muncească pe tine". Iar sfântul cu glas lin a răspuns, zicând: "Eu, o, împărate, nici la mănăstirea mea nu mă voi duce, nici credinţa mea nu voiesc a o lăsa. Ci, în mărturisirea mea petrec şi voi petrece, în care şi părinţii mei, sfinţii episcopi cei dreptcredincioşi, au petrecut; care au pătimit izgonire şi închisori cu nedreptate de la tine şi la multe primejdii s-au dat, apărând Biserica cea dreptcredincioasă, în care stăm şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. Şi să ştiţi de la mine cu adevărat, că nici de moarte nu mă tem, nici viaţa aceasta vremelnică nu o iubesc. Dumnezeu îmi este mie martor, că am făcut ceea ce nu mi se cădea să fac. Ci, pentru ascultarea bătrânilor m-am supus nevrând, împlinind voia lor, m-am împărtăşit cu mincinosul patriarh Teodot, de care lucru îmi este jale şi mă căiesc. Deci, să ştii bine că de acum înainte nici o împărtăşire nu-mi este cu voi. Ci petrec întru predaniile Sfinţilor Părinţi, pe care le-am primit de la început. De aceea, fă cu mine ce vrei, fără a nădăjdui să auzi altceva de la mine".

    Văzând împăratul voinţa aceea neschimbată, l-a dat unui oarecare Zaharia, mai mare peste palatele împărăteşti, care se numea "Mangan", ca să-l ţină sub strajă, până va hotărî în privinţa lui. Iar Zaharia, fiind om bun şi dreptcredincios, nu numai că nu a necăjit cu nimic pe bătrân, dar şi cinste multă îi dădea lui. După aceea împăratul a trimis pe Cuviosul Nichita în surghiun la o insulă mică, care purta numele Sfintei Muceniţe Glicheria, pentru că acolo se aflau sfintele ei moaşte. O biserică şi mănăstire era zidită în numele ei, care era încredinţată de stăpânirea ereticească oarecărui famen, cu numele Antim. Acel om era foarte rău, vrăjitor, urîtor de cele sfinte, rău-meşteşugar, vrăjmaş viclean, mândru şi nemilostiv, pentru a lui sălbăticie şi rău nărav, locuitorii de acolo îl numeau Caiafă. Pentru că unora ca acelora se dădeau pe atunci rânduielile mănăstirilor, că nu întărindu-se stăpânirea mirenească, să răstoarne toate din voia lor.

    Acela, luând pe sfântul trimis la dânsul, îl chinuia cu dinadinsul. Pentru că, închizându-l într-o temniţă foarte strâmta, totdeauna muncea pe plăcutul lui Dumnezeu, nelăsându-l să privească afară din temniţă, singur purtând cheia temniţei şi poruncind ca printr-o gaură să-i dea foarte puţină mâncare. Căci lui Antim îi era făgăduită o mai mare cinste de la începătorii ereticilor, de va sili pe Nichita spre socotinţa lor. De aceea şi mai mult îl supăra pe sfântul acel ticălos, nădăjduind că cu sila îl va abate spre înţelegerea ereticeas-că, iar cuviosul răbda cu dragoste chinul pentru dreapta credinţă; Dumnezeu însă cu darul Său cel minunat ce se lucra într-însul, îl adeverea pe el că este drept, sfânt, făcător de minuni şi ajutător oamenilor celor ce erau în primejdii.

    Lui Zaharia cel mai sus pomenit, fiind trimis de împărat pentru trebuinţele poporului în părţile Traciei, i s-a întâmplat a cădea în mâinile barbarilor şi l-au dus pe el în robie. De acest lucru aflând Sfântul Mihail, episcopul Sinadului, care asemenea stătea închis în temniţă pentru dreapta credinţă, a trimis la Cuviosul Nichita, spunându-i lui: "Zaharia, prietenul cel de obşte, în ţara barbarilor a fost dus legat. Deci, te rog pe tine, roagă-te lui Dumnezeu pentru dânsul, că poţi să-l izbăveşti pe el". Sfântul, luând o înştiinţare ca aceea, s-a mâhnit foarte mult şi toată ziua aceea nu a gustat hrană. Iar după ce a înserat, luând o lumânare de la fratele Filip, slujitorul său, a aprins-o şi toată noaptea aceea a stat la rugăciune pentru Zaharia cel robit, rugind bunătatea lui Dumnezeu să-l elibereze din mâinile barbarilor. Şi a luat înştiinţare de la Dumnezeu, că într-adevăr Zaharia va fi liber.

    A doua zi mergând Filip, a aflat pe părintele cu faţa veselă, bucurându-se cu duhul şi l-a întrebat, zicând: "Aseară m-am dus de la tine şi erai tare mâhnit şi necăjit, iar acum te văd pe tine, părinte, vesel. Rogu-te, spune-mi care este pricina schimbării tale din mâhnire în bucurie?" Răspuns-a sfântul: "Pentru Zaharia, prietenul nostru, mă bucur, că degrab îl vom vedea aici". Şi aşa a fost. Căci nu după multe zile, a făcut pace împăratul grecesc cu barbarii şi se liberau robii în schimb din amândouă părţile. Însă n-a pomenit împăratul de Zaharia, trimiţând spre schimbarea celor robiţi, pentru că ştia de dânsul, că de dogmele Sinodului al şaptelea se ţine şi celor dreptcredincioşi le ajută. Pentru aceea îl lăsa în mâinile barbarilor, ca să piară acolo.

    Deci, liberându-se de barbari mulţi greci robiţi, boierul barbarilor a zis către Zaharia, cel ce rămăsese: "Oare voieşti să te duci întru ale tale?" Iar el a răspuns: "Foarte mult aş fi voit, însă n-a voit împăratul nostru să mă izbăvească din robia aceasta". Zis-a boierul: "Eu te liberez pe tine, mergi oriunde vei voi". Iar Zaharia, văzând o milostivire ca această neaşteptată a stăpânitorului barbarilor, a cunoscut că aceea este rânduiala lui Dumnezeu, Care s-a milostivit spre dânsul prin Sfinţii Părinţi, cărora oarecând le făcea bine. Şi, luând îndrăznire, a zis către boierul acela: "Dacă ai voit tu să mă laşi liber, apoi dăruieşte-mi şi pe celălalt care a fost cu mine între legături robit, pe cel de un nume cu mine şi de o străinătate". Iar boierul a zis: "Ia-l şi pe acela şi mergeţi cu pace la locul vostru".

    Astfel, liberându-se Zaharia, a mers cu prietenul său în insula aceia la Cuviosul Nichita, dându-i mulţumire pentru sfintele lui rugăciuni, pentru care l-a izbăvit Dumnezeu din robia barbarilor. Încă şi altă minune preaslăvită a făcut acest sfânt părinte. Pe trei bărbaţi fraţi după trup, care navigau într-un caic, de valurile ce se ridicaseră fără de veste la miezul nopţii şi de înecare i-a izbăvit, prin a sa rugăciune către Dumnezeu, şi la uscat i-a scos sănătoşi. Astfel, fiind singur în legături ca un robit şi în primejdii, i-a izbăvit din legături şi din primejdii. Şi a petrecut Cuviosul într-acea pătimire a temniţei şase ani, până la pieirea împăratului Leon Armeanul, cel potrivnic lui Dumnezeu, care a fost ucis de ostaşii săi fără de veste. Apoi s-a suit pe tron după dânsul Mihail cel din Amoreea, ce se chema "Travlos" sau "Valvos", şi se liberau Sfinţii Părinţi din legături şi din surghiun. Atunci şi Cuviosul Părinte Nichita, egumenul Mănăstirii Midichiei, liberându-se, a ieşit. Dar mucenicul cel fără de sânge, mărturisitorul credinţei cel neclintit, ostaşul lui Hristos cel nebiruit, nu s-a dus într-a sa mănăstire. Ci la linişte vrând să locuiască, s-a sălăşluit la un loc oarecare deosebit aproape de Bizanţ, în partea dinspre miază-noapte.

    Acolo petrecând puţină vreme după cumplita pătimire şi la mulţi făcând bine prin darul cel mult tămăduitor, s-a apropiat către sfârşitul său. Şi după ostenelile cele cu multe dureri ce i s-au făcut lui în surghiun, s-a îmbolnăvit cu boala cea mai de pe urmă şi s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, într-o zi de sâmbătă. Iar Duminică, când se lumina de ziuă, s-a mutat la Domnul, în trei zile ale lunii aprilie. Şi îndată s-a auzit despre sfânta lui adormire în împărăteasca cetate şi primprejur. Şi s-a adunat degrabă din cetate şi de pretutindeni mulţime de popor din amândouă părţile şi din amândouă rânduielile, adică şi duhovnicească şi mirenească, precum şi fraţii de la Mănăstirea Midichiei şi de la celelalte mănăstiri. Au mers şi doi episcopi, Sfântul Teofil al Efesului şi Sfântul Iosif Tesaloniceanul, şi îngrijind după obicei cinstitul trup al sfântului părinte, în raclă punându-l, l-au pus în corabie şi l-au dus la mănăstirea lui din Midichia.

    Şi i-au întâmpinat la ţărm fericitul Pavel, episcopul Plusiadei, cu mulţime de monahi şi de mireni şi, luându-l pe umeri, l-au dus la mănăstire, făcându-se nu puţine minuni pe cale. Pentru că neputincioşii dobândeau tămăduiri şi duhurile cele viclene din oameni se izgoneau. Apoi o femeie oarecare, având curgeri de sânge de mult timp, numai cât s-a atins de sfintele moaşte ale Cuviosului Nichita şi îndată a dobândit tămăduire.

    Deci, tot soborul cântând psalmi şi cântări cuviincioase, au pus pe cuviosul în mormântul celui mai-nainte odihnit, al sfântului părinte Nichifor, întâiul egumen al locaşului aceluia, în partea stângă a pridvorului. Şi multe minuni, chiar şi după îngroparea lui, se săvârşeau şi tămăduiri se dădeau celor ce cu credinţă se apropiau, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel preamărit întru sfinţii Săi. Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, să-I fie de la toţi cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Citește alte articole despre: sfânt, viață, credinţa, mărturisire, icoană

Ultimele din categorie