Viața Sfântului Ierarh Andrei, Arhiepiscopul Cretei

Dumnezeiescul părinte Andrei își avea patria în vestitul Damasc, care acum se numește de turci Siam. El s-a născut din părinți cinstitori de Dumnezeu și îmbunătățiți, care se numeau Gheorghe și Grigoria. Până la vârsta de șapte ani pruncul era fără de glas, neputând să grăiască nicidecum, încât și părinții lui se întristau foarte mult pentru aceasta, gândind că totdeauna va fi mut. Dar, după ce au trecut cei șapte ani, ducându-se împreună cu părinții săi să se cuminece cu Preacuratele Taine, adică cu Trupul și Sângele Domnului, s-a făcut o minune, că, îndată ce s-a cuminecat, i s-a dezlegat limba și grăia fără de împiedicare.

După aceea, părinții lui l-au dat la școală să învețe Sfintele Scripturi. Iar bunul Andrei, fiind foarte ascuțit la minte, se îndeletnicea la teme cu multă osârdie și sârguință. Deci, nevoindu-se cu dor covârșitor la fiecare învățătură, a sporit cu mare pricepere la filosofie. Și, ca să spun pe scurt, el având dascăli iscusiți, deprinsese cele mai bune învățături. Intr-acest chip, el și-a curățit limba ca să vorbească cu meșteșug și prea dulce, și și-a făcut sufletul iscusit spre câștigarea faptei bune și a adevărului, iar mintea ca să sporească la privirile cele mai înalte. Apoi cugetând cu știință dumnezeieștile și sfințitele Scripturi și luminându-se dintr-însele cu socoteala minții, s-a făcut îndrăgitor fierbinte al adevărului și al dumnezeieștii înțelepciuni, și năzuia cu totul spre aceea.

Deci socotind că nu poate în alt chip a se uni cu dumnezeiasca înțelepciune decât numai dacă se va depărta de lucrurile cele pământești și materiale, a rugat pe părinții săi să-l afierosească lui Dumnezeu, fiindcă nu avea nici o plecare sau dragoste spre lucrurile lumii. Iar părinții lui, pornindu-se de Dumnezeu cu adevărat, l-au luat și s-au dus de l-au afierosit la Mormântul Domnului, cel făcător de viață, ca pe un prinos bine primit. Pe atunci era patriarh al Ierusalimului un om foarte sfânt și îmbunătățit, numit Teodor, care l-a primit cu multă bucurie pe tânăr și l-a făcut fiul său duhovnicesc, căci cei ce se aseamănă, totdeauna se iubesc. Apoi, îmbrăcându-l în chipul monahicesc, l-a hirotonit diacon, având grijă cu totul de sporirea lui. Astfel se sârguia patriarhul să-l crească cu fapte bune, să-l facă bărbat desăvârșit și să-l suie la măsura de vârstă a plinirii lui Hristos.

Drept aceea, nimerind și pământ bun pe sufletul tânărului, patriarhul avea nădejdi bune că, prin dumnezeiescul cuvânt al învățăturii sale și cu pilda cea bună a faptei bune, are să secere rod însutit. Dar mai înainte de a se îndulci desăvârșit de dânsul, patriarhul s-a dezlegat de trup. Și, murind cu bucurie pe mâinile duhovnicescului său fiu, s-a dus către Stăpânul Hristos, ca să ia cununile luminate pentru buna iconomie ce a făcut în Biserica Sa. El a lăsat ocarmuitor și epitrop al lucrurilor bisericești pe dumnezeiescul Andrei, împreună cu iconomul bisericii, căci tinerețea sfântului nu-l lăsa să-l facă moștenitor al scaunului sau. Insă deși sfântul era tânăr cu vârsta, dar cu fapta bună, cu purtarea de grijă cea de obște și cu folosul Bisericii nu era mai prejos decât nici un alt ocrotitor al Bisericii, căci el era în Biserica Ierusalimului și părinte, și dascăl, și iconom, și slujitor și pildă strălucită de toată știința binelui.

În vremea aceea, din porunca dreptcredinciosului împărat Constantin, nepotul lui Eraclie, s-a adunat în Constantinopol al VI-lea Sfânt Sinod a toată lumea, care a surpat luminat eresul monoteliților și a scris într-un sfințit tom dogmele dreptei credințe. Și se trimiteau la fiecare Biserică scrisori împărătești, care întăreau și pecetluiau tomul cel sobornicesc și îndemnau pe toți dreptcredincioșii să-i urmeze lui. Scrisorile acelea au ajuns și la Biserica Ierusalimului și au umplut-o de bucurie duhovnicească, căci vedea cum dreapta credință, care mai înainte era hulită de eretici, se întărise iarăși luminat. De aceea, toți cei mai întâi din Ierusalim socotind cu toții ca trebuie să trimită un om la Constantinopol, care să spună că și ei primesc dogmele Sfântului Sinod, au judecat, cu alegere de obște, să trimită cu această solie pe marele Andrei, împreună cu alți doi clerici, ca unul ce era iscusit în dogmele dreptei credințe și ca unul ce era mai învățat la unele ca acestea decât oricare altul, cu puterea cuvântului și a Sfântului Duh.

Deci luând Sfântul Andrei cu sine doi clerici cuvântăreți, pe care el i-a ales, s-a dus la Constantinopol; dar n-a găsit viu pe împărat, ci a aflat pe fiul său, Iustinian, moștenitorul împărăției și, dându-i lui în mâini mărturisirea Bisericii Ierusalimului, cele ce lipseau la mărturisire le-a împlinit Andrei cu limba lui cea bună. Deci, toți minunându-se de sfințenia și înțelepciunea lui, și povățuind el bine solia, pe cei doi clerici ai săi i-a trimis înapoi la Ierusalim, ca să spună celorlalți ce sfârșit a luat solia lor. Iar el a rămas în Constantinopol, ca să se libereze de pricinile bisericești și să petreacă viață liniștită și monahicească.

Drept aceea, strângându-se din toate părțile și lipsindu-se de toată grija cea cu cale și fără de cale, s-a dat cu totul la dumnezeiasca cugetare și privire, nevoindu-se cu postiri, cu privegheri și cu lacrimi. Deci în acest chip s-a curățit cu trupul, s-a lămurit cu sufletul și s-a luminat cu mintea, și făcându-se din toate părțile asemenea lui Dumnezeu, se unea tăinuit cu Dânsul și dobândea arvuna bunătăților ce aveau să fie. Și stând multă vreme la liniște, a ajuns la măsurile cele desăvârșite ale faptei bune și astfel pricinuia mult folos la cei ce se duceau la dânsul. Dar, fiindcă unul ca acesta - luminat la lucruri și la cuvinte - nu era cu putință să se ascundă de cei mulți și să se tăinuiască până la sfârșit sub obrocul liniștii, pentru aceasta s-a făcut arătat atât împăratului, cât și Bisericii și, despărțit fiind cu sila de viața cea liniștită, a fost rânduit, deși nu voia, la diaconia Bisericii celei mari.

Apoi i s-a încredințat și iconomia și povățuirea ospătăriei de sărmani, la care, arătându-se cu bunăvoință, s-a făcut părinte și hrănitor al sărmanilor și scăpătaților, și purta grijă cu mare cuviință de amândouă ospătăriile de scăpătați ale Constantinopolului. Și nu numai a crescut chivernisirea lor în bucate, dar și strâmtorarea de mai înainte, care o aveau casele lor, a prefăcut-o în lărgime, cu zidirile mari care le-a făcut. De aceea, ca un vrednic de toate, a luat și mai mare iconomie, căci s-a suit la scaunul mai înalt al arhieriei și a fost făcut mitropolit în vestita insulă a Cretei, sau, ca să zic mai adevărat, printr-o insulă s-a făcut păstor și dascăl la toată Biserica lui Hristos.

Deci, ducându-se în eparhia sa, a început a face lucrul său și a purta grijă fără de pregetare de povățuirea eparhiei sale, dându-se cu totul spre creșterea și mântuirea turmei celei cuvântătoare. Mai întâi a pus cu înțelepciune pe cei sfințiți în rânduiala foarte încuviințată, glăsuindu-le un cuvânt foarte dulce despre rânduiala Sfintei Liturghii, prin care arăta cum se cuvine a fi preotul care s-a învrednicit nu numai a se apropia el însuși de întâia și neapropiata lumină, adică de Dumnezeu, ci să lumineze și pe alții și să-i împrietenească cu Dumnezeu; că, adică se cade ca preotul să fie luminat și curat, precum este oglinda, ca să poată primi într-însul razele dumnezeieștii lumini, și printr-însul să dea lumină și celorlalți. Apoi a pus în bună rânduială pe fecioare, iar mănăstirilor de monahi și monahii le-a dat legi, cum să viețuiască.

Apoi a purtat grijă de mireni, învățându-i să aibă dragoste și râvnă către Dumnezeu, iar nu către trup și către lume; să defaime dezmierdările cele lumești, iar poruncile lui Dumnezeu să le păzească și să se nevoiască pentru mântuirea lor. Pe cei tineri îi învăța ca pe niște copii, iar pe cei bătrâni îi înțelepțea. Pe cei păcătoși îi întorcea la pocăință și dădea nădejde de mila lui Dumnezeu celor ce se pocăiau. îndemna la nevoințele faptelor bune pe cei ce se nevoiau. Pe cei ce erau luptați, îi ajuta; pe cei ce se primejduiau să cadă în păcate, îi sprijinea; pe cei căzuți îi ridica; celor neputincioși le dădea putere; celor întristați, mângâiere; celor leșinați, răsuflare; văduvelor le era părtinitor; sărmanilor, tată; scăpătaților, vistierie; flămânzilor, hrană; celor goi, îmbrăcăminte; și ce să spun mai mult? Tuturor s-a făcut toate, ca să mântuiască pe toți. Și precum Domnul se va face în veacul ce va să fie și lumină sfinților, și viață, și slavă, și hrană, și îmbrăcăminte, și bucurie și orice alt bine al fericirii, în acest fel era eparhioților săi acest mare Andrei, care le făcea tot binele, nu numai sufletesc, ci și trupesc, cu care poate cineva să treacă fără întristare viața aceasta de față.

Încă a deschis și vistieria cea bună a inimii sale și scotea dintr-însa cuvinte bune, și lărgind gura socotelii minții sale, a umplut-o de darul Sfântului Duh. De aceea, cu înțelepciune, cu pricepere și cu dumnezeiască insuflare, a alcătuit cărți prin care se arată ritor iscusit și sfințit cuvântător insuflat de Dumnezeu. Cu cuvintele lui, Sfântul Andrei a lăudat strălucit pe Preacurata Maică a Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu, la deosebitele ei sărbători. A lăudat și Sfânta și de viață făcătoarea Cruce a Mântuitorului, pe care Dumnezeu cel fără de patimă răbdând fericitele patimi și moartea cea de voie, ne-a făcut părtași ai împărăției și slavei Sale. A lăudat încă și alte stăpânești praznice și, pe lângă acestea, a lăudat și pe unii sfinți și, prin laudele lui a făcut ca și cum mărturiile lor ar fi ale sale. Dar mai cu osebire a lăudat pe marele Mergător Inainte Ioan.

El a alcătuit cu mult meșteșug în versuri și muzică multe canoane și tropare, cu care nu numai că luminează praznicele și îndeamnă pe creștini la dumnezeiasca veselie și bucurie, ci le pricinuiește și umilință și îi face pe cei ce le cântă și le citesc să verse șiroaie de lacrimi. Iar pe lângă celelalte, a alcătuit și Canonul cel Mare și vrednic de laudă din întâia și a cincea săptămână a marelui post al Sfintelor Paști, care nu numai că pricinuiește pocăință și umilință, dar și multă învățătură, căci învăță pe creștini cu ce așezare se cade a citi sfințitele istorii ale dumnezeieștii Scripturi, și cum se cade a le folosi pe dânsele ca materie și pricină de mai înalte priviri. Dar sfântul nu numai cu cuvintele sale a împodobit păstoria sa și a veselit orice Biserică a creștinilor, ci și cu lucruri și cu isprăvi de mare cuviință, pentru că el a înnoit bisericile cele dărăpănate ale lui Dumnezeu și le-a tocmit cu ajutor bogat și cinstit. Și a zidit din temelie o biserică foarte frumoasă, în cinstea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria, numind-o pe dânsa Vlaherna.

Încă a zidit din temelie și casele primitoare de străini, spre odihna bătrânilor, spre vindecarea bolnavilor și spre acoperământul străinilor și scăpătaților, cărora le dădea tuturor cu îmbelșugare nu numai toate cele de nevoie și de hrană, cheltuind banii lui Dumnezeu înțelepțește și cu plăcere de Dumnezeu, ci și, după cum la celelalte urma pe Stăpânul și dascălul său, Hristos, așa și la aceasta Îl urma și slujea la primirea străinilor și bolnavilor cu însăși mâinile sale, încingându-și fota la mijloc și spălând mâinile lor și picioarele și capetele, și curățind rănile bolnavilor, aproape lingând și cu limba sa puroaiele cele urât mirositoare și sângerările lor, într-atât îl învăpăia dragostea către Dumnezeu și către aproapele.

Nu este deci afară de cuviință a spune una sau două minuni ale sfântului, ca să arătăm sfințenia și îndrăzneala pe care dumnezeiescul Andrei o avea către Dumnezeu.

O flotă de barbari s-a dus odată în Creta, ca să supună și să pustiască păstoria sfântului. Deci, înconjurând-o pe ea, au uneltit tot felul de meșteșuguri de război împotriva ei; dar sfântul, cu rugăciunile sale cele bineprimite, nu numai că și-a păzit păstoria sa mai presus de primejdie, ci și în inimile barbarilor atât de mare frică a băgat, încât i-a făcut să fugă singuri, fără a-i izgoni cineva. Iar din fuga lor cea fără rânduială și grabnică, mulți au pierit, atât de valurile mării, cât și de creștinii care îi luptau.

Altădată, pe la începutul verii, soarele ardea pământul și ploaie nu era deloc. Așa că semănăturile toate se veștejiseră și erau în primejdie să se usuce desăvârșit. Iar oamenii, de frică mare ce aveau ca să nu se facă foamete, pentru că nu ploua, erau slabi și deznădăjduiți de viață. Deci, într-o primejdie ca aceea aflându-se ei, ce a făcut sufletul acela împreună pătimitor și milostiv al sfântului? Nu cumva a trecut cu vederea păstoria sa, care era în primejdie să piară? Nu! Ci, înălțând mâinile și ochii la cer, a rugat pe Dumnezeu din sufletul său, ca să dea ploaie pământului. Și, o, minune! Indată s-a umplut cerul de nori și a plouat atâta ploaie, încât semănăturile s-au udat și au făcut rod mult, iar oamenii au luat răcorire și mângâiere.

Și altădată, întâmplându-se ciumă în eparhia lui și murind mulți, sfântul a oprit molima cu rugăciunile lui cele către Dumnezeu și cu lacrimile sale.

Sfântul Andrei a făcut și multe alte minuni, pe care de le voi povesti, nu-mi va ajunge toată viața; căci având pe Dumnezeu sălășluit în sufletul său, totdeauna pricinuia eparhioților săi cele bune de la Dumnezeu, izbăvindu-i de tot răul; iar lui Dumnezeu aducea sufletele cele mântuite ale eparhioților săi, ca pe un prinos bineprimit și vrednic pentru toată lumea.

Și întâmplându-se oarecare trebuință, sfântul a fost nevoit să se ducă la Constantinopol. Deci, ajungând acolo, a fost primit cu toată cinstea și cucernicia, atât de toată sfințita adunare a Bisericii, cât și de împăratul și de toți boierii. Și petrecând acolo puțină vreme, împărțea flămânzilor pâinea cea cerească, adică cuvântul învățăturii, și adăpa pe cei însetați din apa cea făcătoare de viață a Sfântului Duh. Și nu numai aceasta, ci și trupește sătura pe cei flămânzi, ajuta celor nedreptățiți, apăra pe văduve, ocrotea pe sărmani și mângâia pe cei necăjiți.

Apoi, mai pe urmă de toate, se pregătea să se întoarcă la eparhia sa, și deși a cunoscut dinainte că nu va mai vedea păstoria sa, însă s-a dat pe sine Sfântului Duh, care-l mișca pe dânsul și, intrând într-o corabie, a plecat spre Creta. Dar corabia, venind până la Mitilina, a stat acolo. Iar sfântul, întrebând cum se numește locul acela și înștiințându-se că se numește Erecos, a răspuns: „Aici trebuie să dau chipul lui Dumnezeu, Celui ce mi l-a dat”. Adică „aici am să mor!”. Așa s-a și întâmplat. Deci s-a dezlegat din legătura trupului și s-a dus cu bucurie către doritul său Dumnezeu, unde, fiind strălucit de neapropiata lumină a dumnezeirii Lui, se îndulcește de bunătățile împărăției Sale celei negrăite. Iar sfințitele lui moaște s-au așezat în biserica Sfintei, bunei și biruitoarei Mucenițe Anastasia, ca o vistierie nejefuită și izvor pururea curgător de minuni, întru slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Amin.

Citește alte articole despre: sfânt, ierarh

Ultimele din categorie