Viaţa Sfântului Ierarh Epifanie, Arhiepiscopul Ciprului

Epifanie era de neam fenician, din latura care este împrejurul Eleteropoliei, fiind departe de dânsa ca la trei stadii. Tatăl său era lucrător de pământ, iar meşteşugul maicii sale era ţesătura de in. Aceştia aveau doi fii: pe Epifanie şi pe o fiică Calitropi. Şi întâmplându-se să moară tatăl său, a rămas Epifanie, care era ca de zece ani, împreună cu maica şi cu sora sa. Şi maica lui se îngrijea cum i-ar putea hrăni pe amândoi, adică pe el şi pe sora lui, fiindcă se afla în lipsă de trebuinţele cele trupeşti.

Deci având ei spre slujbă un dobitoc nebunatic, a zis maica sa către Epifanie:„Fiule, fiindcă casa noastră se află în strâmtorare de trebuinţelecele trupeşti, având trebuinţă de bucate, ia dobitocul pe care îl avem încasa noastră, du-l la târg şi vinde-l, ca să împlinim trebuinţa noastră de hrană". Iar Epifanie a zis către maica sa: „Maică, tu ştii că dobitocul nostru este cu nărav şi, dacă îl voi duce spre a-i vinde, cumpărătorii cei adunaţi la locul acela, văzând năravul lui, mă vor pedepsi, zicând că: «rău având, rău să pătimeşti după lege»". Şi a zis maica lui: „Du-te, fiule, şi Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, va da pricepere dobitocului, ca prin preţul lui să ne slujim noi". Iar Epifanie chemând pe Dumnezeu, Cel ce a dat darul lui Moise să săvârşească înaintea lui Faraon semnele cele mari, s-a dus, voind să împlinească dorinţa maicii sale.

Şi după ce a intrat în târg, dobitocul cel cu rău nărav s-a făcut cu bună rânduială şi cu multă blândeţe împodobit. Deci a venit unoarecare neguţător, bărbat iudeu, cu numele Iacov, şi a zis către Epifanie: „Copile, voieşti să vinzi dobitocul acesta?" Iar Epifanie a zis: „Da, părinte, pentru aceasta l-am adus aici". Iar Iacov i-a zis lui Epifanie: „De ce credinţă eşti?" Epifanie a răspuns: „Sunt iudeu". Iacov a zis: „Fiule, fiind de un neam cu mine, să nu luăm asupra noastră păcat mijlocitor, ci fiind noi ai unui Dumnezeu drept, să îndreptăm preţul dobitocului, aşa ca nici tu să nu te nedreptăţeşti, nici eu să nu mă păgubesc; ca nu cumva să aducem şi blesteme peste noi pentru acestea şi se va mânia Dumnezeu asupra noastră. Căci este mai bine a lua binecuvântări şi scris este:Cel ce binecuvintează se binecuvintează şi cel ce blestemă se blestemă. Auzind acestea Epifanie, foarte s-a înfricoşat de osânda lui Iacov, şi a zis către el: „Nu voiesc să-ţi vând dobitocul acesta". Iar Iacov l-a întrebat: „Din ce pricină, fiule?" Epifanie a zis către el: „Părinte, dobitocul acesta are nărav, dar strâmtorare preaamară de foame a intrat în casa mea. Eu am maică şi o soră, căci tatăl meu a trecut din această viaţă omenească. Deci mi-a poruncit maica mea să vând dobitocul pentru trebuinţa bucatelor; şi acum am auzit de la tine, părinte, că este lucru rău a vătăma pe cineva; deci m-am temut de Dumnezeu ca nu cumva să mă blestemi şi să mă pedepsească Dumnezeu prin blestemul cel făcut asupra mea".

Auzind acestea Iacov, s-a minunat de răspunsul copilului, şi luând trei arginţi i-a dat lui Epifanie, învăţându-l cu acest fel de cuvinte: „Fiule, ia binecuvântarea aceasta şi du-te la mama ta şi vei avea în casa ta pâine; ia şi acest dobitoc cu tine şi, dacă îşi va schimba năravul şi voia cea fără de rânduială, să petreacă în casa ta; iar dacă va rămâne într-aceeaşi neorânduială, scoate-l din casa ta, ca nu cumva să omoare pe cineva din ai tăi". Auzind Epifanie aceasta, a luat cei trei arginţi de la Iacov şi, luând dobitocul, a mers spre satul său, depărtare ca de o stadie, şi l-a întâmpinat un creştin cu numele Cleovie şi a zis către dânsul: „Fiule, vinzi acest dobitoc?" Iar Epifanie a răspuns: „Nu, părinte". Cleovie i-a zis: „De-l vinzi, ia preţul lui şi lasă-mi-l mie". Pe când vorbea acestea Cleovie cu Epifanie, dobitocul făcând neorânduială şi căzând peste Epifanie, l-a aruncat pe pământ şi a ieşit din cale. Deci, Epifanie, din pricina neorânduelii dobitocului, s-a lovit la coapsele sale şi zăcea pe pământ, plângând şi neputând să se scoale.

Deci Cleovie apropiindu-se de Epifanie şi pipăind coapsele lui în locul unde îl lovise dobitocul cel fără de rânduială, l-a pecetluit cu semnul Sfintei Cruci de trei ori şi îndată s-a sculat Epifanie, neavând nici un rău într-însul. Iar Cleovie a zis către dobitocul cel plin detoată neorânduiala: „Fiindcă ai voit să omori pe stăpânul tău, îţi spun, în numele lui Iisus Hristos Cel răstignit, să nu te mai muţi din locul acesta". Şi, după cuvântul lui Cleovie, dobitocul îndată a căzut la pământ şi a murit. Şi a întrebat Epifanie pe Cleovie, zicând: „Părinte, cine este Iisus Cel răstignit, că se fac nişte semne ca acestea printr-Însul?" Cleovie a răspuns şi a zis către Epifanie: „Acest Iisus este Fiul lui Dumnezeu, pe care L-au răstignit evreii". Iar Epifanie s-a temut să spună lui Cleovie că este jidov. Deci Cleovie a mers în calea sa, iar Epifanie a intrat în satul său, la maica sa. Şi văzându-l pe dânsul maica sa, l-a primit cu bucurie, iar el i-a povestit câte i s-au întâmplat lui cu dobitocul cel nebunatic.

După ce a trecut un an, maica lui Epifanie a zis către dânsul: „Iată dar, fiule, pământul nu se îngrijeşte şi nu ne este nouă nici o mângâiere dintr-însul". Căci ei aveau puţin pământ osebit, pe care şi tatăl lui, lucrându-l cu osteneală, avea oarecare mângâiere dintr-însul. Deci a zis maica lui: „Să dăm moşioara noastră unui om lucrător de pământ; iar tu intră la vreun om temător de Dumnezeu, ca să înveţi vreun meşteşug, prin care vei putea să te hrăneşti pe sine-ţi şi să-mi dai hrană mie şi surorii tale".

Deci era în Eleteropolia un învăţător de lege iudeu, bărbat minunat şi cinstitor de Dumnezeu, după legea lui Moise. Acesta avea averi în satul în care s-a născut Epifanie şi cunoştea pe tatăl şi pe mama lui; asemenea şi pe Epifanie şi pe sora sa. Şi intrând el spre cercetarea averilor sale, a zis către mama lui Epifanie: „Femeie, voieşti să-mi dai mie pe fiul tău ca fiu? Iar tu şi fiica ta, veţi dobândi cele trebuincioase din casa noastră". Auzind maica lui Epifanie acestea de la legiuitor, s-a bucurat mult şi luând pe Epifanie, i l-a dat pe dânsul îndată de fiu. Acel legiuitor se chema Trifon şi avea o fiică una născută, pe care voia să o însoţească cu Epifanie.

Deci Trifon, luând pe Epifanie de fiu, l-a deprins pe el cu osteneală rânduiala legii şi învăţăturile evreieşti. Şi a murit fiica lui Trifon, iar Epifanie a rămas singur în casa lui, sporind cu vârsta şi cu înţelepciunea evreiască. După aceea, s-a întâmplat de a murit şi Trifon şi toată averea lui a rămas lui Epifanie. Murind încă şi maica lui, Epifanie a luat pe sora sa în casa cea rămasă de la Trifon. Acolo erau amândoi, petrecându-şi viaţa împreună în casă, după învăţătura lui Trifon. Şi ieşind Epifanie în satul unde se născuse, în care avea şi averea rămasă de la Trifon, l-a întâmpinat un bărbat oarecare creştin, anume Luchian, minunat şi înţelept, trecut în viaţa monahicească, care, având meşteşugul a scrie frumos, din acest meşteşug îşi dobândea pâine şi ceea ce prisosea dădea celor ce aveau trebuinţă.

Deci, Epifanie, umilindu-se de cuvintele lui Luchian, n-a mai mers spre cercetarea averii sale ci, luând pe Luchian, l-a băgat în casa sa cea rămasă lui şi i~a arătat lui cele din casă, zicând: „Părinte, toate acestea sunt ale meleşi voiesc să mă fac creştin şi să vieţuiesc viaţa monahicească. Iar aceasta îmi este soră. Deci ce porunceşti?" Iar fericitul Luchian a zis către Epifanie: „Nu poţi, fiule, având toată averea aceasta, să vieţuieşti viaţa cea monahicească, ci mărită pe sora ta după bărbat şi dă-i ei cele spre trebuinţă; apoi vei putea să vieţuieşti monahiceşte". Şi a zis Epifanie către Luchian: „Părinte, mai întâi fă-mă pe mine creştin, apoi astfel voi face toate cele poruncite de tine". Iar Luchian a zis către Epifanie: „Nu mi se cade mie, fără de ştirea episcopului, să te fac creştin".

Aceasta zicând Luchian, a ieşit din casa lui Epifanie şi s-a dus la episcop; iar Epifanie, nezăbovind, a zis către sora sa: „Voiesc să mă fac creştin şi să petrec viaţa monahicească". Sora sa i-a zis: „După cum voieşti tu, astfel voi vrea şi eu; după cum vei face tu, astfel voi face şi eu". Deci, Luchian a vestit pe episcop despre dorinţa lui Epifanie; iar episcopul a zis către Luchian: „Mergi şi învaţă-l sfânta credinţă şi, când vom intra noi în biserică, fa-l să cadă la iubitorul de oameni Dumnezeu". Atunci s-a dus Luchian la casa lui Epifanie şi, văzându-l Epifanie şi sora lui, au căzut jos şi s-au apucat de picioarele lui, plângând şi zicând: „Părinte, ne rugăm ţie, fă-ne pe noi să fim creştini". Deci, Luchian spunându-le din dumnezeieştile Scripturi, i-a învăţat pe ei îndeajuns. Şi ei petreceau cu stăruinţă în rugăminte, zicând: „Fă-ne să fim creştini". Deci, luându-i Luchian pe amândoi, îndată i-a dus în biserică; şi când a intrat episcopul, au căzut cu faţa la pământ şi se rugau ca să-i lumineze. Deci, episcopul, intrând în biserică, au mers şi ei dinapoi împreună cu Luchian, ca să asculte dumnezeieştile Scripturi.

Şi când s-a apropiat Epifanie de uşile cele din afară ale bisericii, cum a păşit cea dintâi treaptă a scării, i-a căzut pe ea încălţămintea din piciorul cel stâng; iar el, păşind cu piciorul stâng, i-a căzut şi încălţămintea celui drept, şi s-au aflat amândouă afară de pragul bisericii. Deci, Luchian s-a minunat de acestea; iar Epifanie nu s-a mai îngrijit să ia încălţămintea lui ce i-a căzut din picioare, ci a intrat desculţ în biserică, căci cu atât de mare osârdie se apropia de Dumnezeu. Şi când Epifanie şi sora lui stăteau şi ascultau cuvioasele Scripturi, episcopul a luat seama, pe când şedea pe scaun, că faţa lui Epifanie era preamărită şi avea cunună pusă pe capul lui. Deci, după sfârşirea Evangheliei, episcopul a intrat în botezător şi a poruncit să intre şi Epifanie cu sora lui şi împreună cu ei şi Luchian, care s-a făcut părinte al lor în vremea sfintei luminări. Iar episcopul, învăţându-i toată rânduiala, i-a botezat pe ei.

Şi după ce s-au împărtăşit cu dumnezeieştile şi nemuritoarele Taine, episcopul le-a poruncit să ia prânzul cu el şi, asemenea, să rămână cele şapte zile de după botez în episcopie. Iar după cele şapte zile, Epifaniea luat pe Luchian şi pe Sfânta fecioară Verinichi, care s-a făcut maică a surorii lui Epifanie, şi i-a dus în casa lui, unde, luând o mie de arginţi, i-a dat Verinichier; asemenea i-a dat ei şi pe sora sa, pentru că Verinichia era mai mare şi peste alte fecioare, şi astfel a slobozit-o pe ea împreună cu sora, sa. Iar Epifanie, vânzând toate, le-a împărţit celor ce aveau trebuinţă, lăsându-şi lui numai patruzeci de arginţi, spre a-şi cumpăra cărţile cele cu chip dumnezeiesc şi dătătoare de viaţă. Astfel a ieşit din cetate împreună cu Luchian, care îşi făcuse o mănăstire, având cu sine zece monahi, care scriau cărţi cu osteneală, câştigând din ele hrana lor. Şi avea Epifanie şaisprezece ani, când s-a făcut monah.

În mănăstirea lui Luchian era un monah cu numele Ilarion, al doilea după Luchian, fiind tânăr şi împodobit cu multe semne; iar pe urma acestuia călca şi un altul, anume Claudie. Epifanie, văzându-ipe aceştia, le-a râvnit spre bine; pentru că marele Luchian a dat pe Epifanie mai marelui Ilarion, ca să-l înveţe dumnezeieştile Scripturi. Deci, Epifanie se nevoia cu multă osteneală să urmeze pe Ilarion în obiceiurile cele bune, cu darul lui Hristos şi cu meşteşugul cel preabun. S-a întâmplat însă de a murit marele Luchian, şi atunci Ilarion a luat povăţuirea cetei fraţilor. Şi era vrednic de văzut locul acela, ca şi cum nu locuiau oameni în el; ci se părea că sunt sfinţii îngeri, care slujesc Iubitorului de oameni, Preasfântul Dumnezeu.

Hrana fericitului Ilarion era pâine şi sare; iar apă bea cu măsură. El totdeauna mânca a doua zi şi de multe ori a treia, a patra zi şi chiar la o săptămână. Această vieţuire a ales-o şi a ţinut-o şi Epifanie în toată vremea vieţii sale.

Era încă locul acela lipsit de apă, iar odată, intrând nişte călători în mănăstire şi fiind arşiţă preacumplită, au leşinat din preamare sete. Deci au cerut apă să bea, dar nu s-a găsit apă în locul acela, căci apa era departe ca la cinci stadii şi numai noaptea se duceau fraţii şi umpleau vasele lor, fiindcă ziua nu puteau din cauza arşiţei soarelui. Iar călătorii, slăbind de sete, toţi fraţii plângeau pentru ei. Atunci Epifanie, întinzându-şi mâna şi atingându-se de vasul în care era vinul, a zis: „Credeţi, fraţilor, că Cel ce a făcut apa vin, va face şi vinul apă". Şi, după cuvântul lui Epifanie, vasul cel plin cu vin s-a aflat plin de apă şi, luând călătorii, au băut şi ei şi dobitoacele lor şi astfel şi-au venit în fire; iar după adăparea îndestulată a călătorilor, apa aceea s-a făcut iarăşi vin. Deci toţi, şi călătorii şi fraţii, s-au înspăimântat de această minune. Din acea zi, Epifanie n-a mai voit să locuiască în locul acela, pentru că s-a făcut |vestit de călători, ci s-a furişat de fraţi şi s-a dus într-un loc mai sălbatic; iar ei, neştiind în care loc locuieşte, toţi fraţii plângeau după Epifanie. Deci a rămas în locul acela trei zile, petrecând nemâncat şi nebăut; căci şi însuşi locul acela era fără de apă.

Şi pe când stătea el acolo, s-a întâmplat de au trecut patruzeci de saracini. Deci când au văzut pe Epifanie în astfel de loc şi în astfel de stare, toţi au râs şi l-au luat în batjocură. Iar unul dintre ei, având numai un ochi, căci celălalt îl avea închis, şi având obicei de fiară, scoţându-şi cuţitul din teacă, s-a dus la Epifanie. Şi ridicând cuţitul să-l lovească pe Epifanie, i s-a deschis ochiul cel închis. Iar el, înfricoşându-se şi aruncând cuţitul la pământ, a stat nemişcat. Atunci ceilalţi, văzând nemişcarea prietenului lor, s-au dus şi ei la Epifanie şi la prietenul lor şi au văzut deschis ochiul lui cel închis şi s-au înspăimântat toţi. Deci, Epifanie, văzându-i mâhniţi, a început a le vorbi cu blândeţe; iar ei, venindu-şi în fire prin cuvintele lui Epifanieşi schimbându-se, îi ziceau că este Dumnezeu. Şi, aducând silă peste acesta, îl trăgeau cu ei, zicând: „Tu eşti Dumnezeul nostru! Ur- mează-ne nouă şi apără-ne de toată sila celor ce se ridică asupra noastră". Iar Epifanie, urmând acestora timp de trei luni, îi oprea de la toată neorânduiala.

Iar ei, văzând că prin sfătuire le aduce strâmtorare, adunându-se toţi împreună, se tăvăleau la picioarele lui, ca să se ducă iarăşi la locul său. Iar el, punând multe sfătuiri în auzurile lor, le zicea că de nu se vor îndepărta de acestea, nu vor putea să aibă zile bune în viaţa aceasta. Apoi, luându-l toţi, l-au dus la locul unde locuia mai înainte şi, prin slujirea lor, i-au zidit casă şi, toţi închinându-se lui, s-au întors cu pace. Deci, eu fiind unul dintre dânşii - zice scriitorul -, am rămas cu Epifanie, fiind învăţat de dânsul cuvântul adevărului. Apoi, după trecerea a şase luni, luându-mă el, ne-am întors la marele Ilarion şi toţi fraţii văzând pe Epifanie, s-au bucurat cu bucurie mare. Deci, stând trei zile în mănăstire, Epifanie a rugat pe marele Ilarion să-mi dea pecetea cea întru Hristos, fiindcă Ilarion era învrednicit de treapta preoţească. Deci, luându-mă marele Ilarion şi învăţându-mă toată rânduiala, m-a botezat în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfân­tului Duh, poruncind să mă numesc Ioan. Şi am petrecut la dânşii l0 zile; iar fraţii au rugat pe Epifanie să locuiască împreună în locul acela, dar el n-a voit, ci s-a dus să locuiască în locul de mai înainte.

Şi ieşind noi din mănăstire, am mers în calea noastră şi la depărtare ca de două mile de mănăstire, ne-a întâmpinat un tânăr oarecare, având un diavol din stăpânitori, care îl muncea prin pustie. Pe acesta văzându-l Epifanie gol şi purtat pe drum în chip nepotrivit şi fără de rânduială de necuratul duh, a strigat cu mare glas: „Duh necurat, îţi poruncesc, în numele lui Iisus Hristos Cel răstignit, să ieşi din zidirea lui Dumnezeu!" Şi îndată necuratul duh a scuturat pe tânăr şi, aruncându-l la pământ, a ieşit dintr-însul. Atunci necuratul diavol a strigat cu mare glas: „Epifanie, mă izgoneşti din locul meu, în care am petrecut douăzeci şi doi de ani, dar mă voi duce la împăratul perşilor şi îl voi porni asupra ta şi te voi face să stai cu multă scârbă înaintea feţei lui". După aceea tânărul a venit cu întreagă înţelepciune şi a căzut la picioarele lui Epifanie. Iar Epifanie l-a ridicat pe dânsul, zicându-i: „Scoală-te, fiule, şi du-te în pace la casa ta!" Şi îndată s-a sculat.

Atunci diavolul cel necurat s-a dus în Persia şi a luat în stăpâ­nirea sa pe fiica împăratului şi cu munca cu care îl muncea pe tânăr, asemenea o muncea şi pe dânsa. Şi a strigat, zicând: „De nu va veni aici Epifanie, care m-a trimis la fiica ta, nu voi ieşi dintr-însa". Şidiavolul mai zicea: „Epifanie cu neamul din Fenicia, vino aici, ca să ies din fiica împăratului". Deci auzind împăratul de la diavol despre Fenicia, a trimis mulţime de oameni ştiutori de multe limbi, spre căutarea lui Epifanie; şi, căutându-l toată ţara fenicienilor, nu l-au găsit şi se întorceau mâhniţi către împărat. Iar unii dintre dânşii au pătimit mult rău de la romani, fiind socotiţi ca iscoade şi ca unii ce vor să afle cu vicleşug tot pământul Feniciei. Deci, întorcându-se trimişii, au vestit împăratului că n-au găsit pe Epifanie.

Atunci diavolul a strigat cu glas mare: „Locuieşte în locul ce se numeşte Spanidrion". Deci iarăşi împăratul, chemând treizeci de bărbaţi, a zis către dânşii: „Dezbrăcaţi-vă de portul persan şi luaţi pe cel al romanilor şi duceţi-vă în Fenicia să căutaţi locul care se cheamă Spanidrion să-mi aduceţi pe Epifanie, locuitorul locului acela". Ieşind acei treizeci de bărbaţi trimişi de împăratul şi, schimbându-şi hainele, s-au dus în Fenicia şi, căutând mult, au găsit pe Epifanie. Şi fiind noapte când au ajuns ei în locul acela, Epifanie îşi făcea către Dumnezeu rugăciunile cele de noapte. Iar după ce au ajuns la uşa chiliei şi au bătut, Epifanie nu s-a speriat nicidecum cu gândul, căci el săvârşea lucrul lui Dumnezeu. Deci ei, umplându-se de mânie, s-au sfătuit să sfărâme uşa chiliei; iar unul dintre ei, trăgând sabia şi întinzând-o spre încuietoarea uşii, i-a rămas mâna nemişcată, neclin­tită, neîncovoiată şi toată uscată; atunci toţi ceilalţi, înspăimântându-se, s-au dus departe de chilie.

Iar Epifanie,după ce a săvârşit toată rânduiala slujbei cele duhovniceşti, a deschisuşa chiliei şi văzându-l pe el cel ce avea mâna uscată, a căzut cufaţa la pământ, zicând: „Miluieşte-mă pe mine, tainice slujitoral celor fără de moarte". Iar Epifanie a zis: „Ce ceri de la un om păcătos?" El a zis: „Am venit sănătos în locul acesta şi, iată, mi s-a uscat mâna". Epifanie a zis: „Sănătos ai venit, deci sănătos să te faci". Şi atingându-se de dânsul, s-a aşezat mâna lui ca şi cealaltă. Deci când au văzut toţi ceilalţi semnul care s-a făcut, au venit şi au căzut înaintea lui Epifanie, mărturisindu-şi pricina pentru care au venit la dânsul. Iar el, auzind cuvintele oamenilor, a cunoscut că duhul cel izgonit de dânsul din tânăr, acela mergând chinuia pe fiica împăratului.

Atunci a zis Epifanie către mine: „Scoală, fiule, să urmăm oamenilor". Iar ei au zis către dânsul: „Părinte, nu suntem trimişi de împăratul, decât numai la tine, pentru care aducem şi un dobitoc de prisos ca să şezi pe dânsul". El a răspuns: „Merg mai iute cu picioarele, numai că pe ucenicul meu nu-l voi lăsa aici". Ei iar au zis cu mare frică: „Avem cămile pentru amândoi, numai urmează cudragoste robilor tăi". Atunci un tânăr oarecare, de bucurie, a căzut în faţa sa şi s-a închinat lui, zicând: „Iartă-mă, părinte". Iar Epifanie cu fata veselă a zis către dânsul: „Scoală! Dumnezeu te va binecuvânta pe tine, fiule!" Deci, tânărul, apucând cu multă băgare de seamă cu amândouă mâinile pe Epifanie, l-a pus pe cămilă şi, venind către mine, a făcut asemenea, iar el mergea înaintea cămilelor, pe drum.

Şi călătorind noi treizeci şi cinci de zile, am ajuns la cetatea împărătească şi am rămas în locul ce se numeşte Urion; iar trei dintre dânşii, intrând, au vestit împăratului sosirea noastră. Şi îndată poruncind împăratul să intre Epifanie la dânsul, acesta a intrat cu mare îndrăzneală, ca şi cum nu ar fi avut să se întâlnească cu împăratul; iar eu, mergând în urma lui, a căzut peste mine frică şi cutremur căci, văzând gloată multă stând împrejurul lui, m-am clătinat cu cugetul. Iar Epifanie, apropiindu-se de împărat, îndată s-a sculat împăratul de pe scaun. Şi a zis Epifanie către împărat: „Şezi, fiule, pe scaunul tău şi nu te îndoi pentru plânsul tău, că am izgonitor al diavolului pe Dumnezeu, Cel ce-mi ajută! Numai crede în Dumnezeu, iubitorul de oameni, şi nu te abate de la cele ce grăiesc şi atunci vei vedea pe fiica ta sănătoasă; căci duhul cel rău, fiind gonit din acel loc, a venit cu osârdie la fiica ta. De vei crede în Hristos, Cel răstignit, Acela va izgoni pe acest diavol din fiica ta! Luminează, fiule, inima ta, şi vezi-l pe acesta fiind gonit. Adu pe fiica ta în mijlocul nostruşi vei vedea darul Iubitorului de oameni, Dumnezeu".

Împăratului în mijlocul lor, i-a zis Epifanie: „Vino-ţi în minte şi închină-te tatălui tău, că lupul nu te va mai stăpâni!" Acestea zicându-le Epifanie, a apucat de mână pe fiica împăratului şi, pecetluind-o de trei ori, a zis către duhul cel ce o chinuia: „Ai alergat rău la fiica împăratului; fugi de la dânsa în locuri nelocuite!" Şi îndată dracul a ieşit din fiica lui. Şi văzând Epifanie pe împărat în spaimă, a zis către el: „Bucură-te, împărate, pentru fiica ta, că a fugit lupul în locuri nelocuite! Iar tu, fiică, mergi în camera ta şi bucură-te cu maica ta cea bună; însă ia aminte de trupul tău, ca să nu se mai apropie de tine vicleanul!" Auzind fiica împăratului acestea de la Epifanie, s-a dus în cămara unde petrecea mama sa; iar împăratul şi-a plecat grumajii înaintea lui Epifanie. Şi văzând toţi pe împărat astfel, s-au plecat la pământ, zicând către Epifanie: „împodobitule cu darul lui Dumnezeu, petreci cu osârdie lângă împărat, fă-te părinte al stăpânirii lui şi să fii cu noi nelipsit. A supărat dracul pe împărăteasă şi ai venit aici de l-ai izgonit".

Atunci un vrăjitor dintre cei mai întâi i-a zis lui cu dragoste: „O, fericite Epifanie, vrăjitorule prea dorite, ai venit aici ca să neîndreptezi; învaţă-ne pe toţi, şi atunci toţi vrăjitorii se vor supune ţie". Epifanie, auzind aceste cuvinte, a zis către vrăjitorul cel neînţe­legător: „O, vrăjitorule, vrăjmaş al adevărului, învaţă-te a nu grăi cuvinte fără rânduială, ci ia încuietoare în gura ta şi să rămâi negrăind de-a pururea; că robul lui Dumnezeu nu este vrăjitor al nedreptăţii". Acestea zicându-le Epifanie, îndată vrăjitorul a rămas mut, nemişcat din loc. Deci, acestea văzându-le împăratul şi mulţi­mea ce-i stătea împrejur, cuprinzându-se toţi de frică, au căzut la pământ.

Iar Epifanie, văzând pe aceştia căzând, a întins mâna către împărat şi i-a zis cu dragoste: „Scoală, împărate, vino-ţi în simţire şi nu te teme!" Acestea zicându-le Epifanie, s-au sculat toţi pe picioare. Iar Epifanie a zis vrăjitorului: „Caută la ce vezi şi la ce auzi şi să fii cu luare aminte la adevăr. Nu lua aminte la mine ca la un vrăjitor; căci sunt rob al Celui răstignit, grăieşte şi auzi, ca şi mai înainte, şi fa-te prieten al adevărului". Atunci vrăjitorul a răspuns, zicând către Epifanie, că a greşit. Iar împăratul, văzând acestea, a poruncit să aducă aur, argint, mărgăritare şi pietre scumpe înaintea tuturor şi să le pună la picioarele lui Epifanie, zicând către el: „Ia acestea, părintele nostru, şi să mă ai pe mine în sufletul tău!"

Şi a zis Epifanie către împărat: „Noi toate le defăimăm, ca să ne ţinem de adevăr. Nu-mi da mie osteneli întru celelalte, că pe mine Hristos m-a învăţat să nu am trebuinţă de acestea; ia-le tu, îngroa- pă-le în vistieria ta şi îţi vor fi moarte neîncetat. Numai iei aminte şi te îngrijeşti, neputând să te foloseşti. în cugetul tău ai răutate, pierzând suflete prin aurul cel dat ţie de la Domnul, ca să-l dai celor ce au trebuinţă. Fă-te drept înaintea Dumnezeului tuturor, ca nu cumva să fii judecat întru osândă şi să fii păzit în întunericul cel mai dinafară şi atunci să-ţi aduci aminte de cuvintele mele. Ci acum primeşte cuvintele mele şi atunci te vei veseli. Să nu ai trebuinţă de această lume şi atunci toată lumea se va supune ţie. Indepărtează-te de vrăjitorii cei nestatornici, care te amăgesc pe tine prin lege întunecoasă. A sosit ceasul prânzului, mergi cu osârdie la masă, că multe cuvinte aş fi semănat; dar nu te împărtăşeşti de nici unul dintre acestea. Eu ştiu cugetul tău, că de masă nu te depărtezi. Mănâncă, desfătează-te întru bună aşezare, că vei da seamă de toate acestea".

Atunci împăratul a zis către Epifanie: „Vino, părinte, să şedem împreună, să mâncăm din bucate". Iar Epifanie a zis către el: „Mergi, şezi la masă, mănâncă toate după obicei, numai depărtează-te de neorânduială, că mie îmi va împlini trebuinţa trupului pâinea de tărâţă şi puţină sare pentru întărire". Atunci împăratul a slobozit pe toţi dinpalat; iar nouă ne-a poruncit să intrăm în cămara împărătească cea mai osebită, trimiţându-ne la masă multe feluri de bucate. Iar Epifanie le-a întors pe toate înapoi, oprind numai o pâine, pe care gustând-o, ne-am săturat, mulţumind Dumnezeului tuturor.

A doua zi, împăratul a chemat pe Epifanie, iar el, intrând cu îndrăzneală, a stat aproape de el. Împăratul, sculându-se de pe scaun, şi-a pus coroana pe pământ; iar Epifanie a zis către dânsul: „Ia-ţi vrednicia împărăţiei şi să ai bună cunoştinţă către Dumnezeu". Zis-a împăratul către Epifanie: „Părinte, rămâi cu noi aici şi voi ţine cuvintele voastre". Epifanie a zis către dânsul: „De vei ţine cuvintele mele, îmi voi aduce aminte de tine oriunde voi fi". Şi am şezut zece zile în palatul împăratului. Şi a zis Epifanie către împărat: „Mă voi duce în patria mea, căci caut pe toţi ce sunt acolo, iar tu stai pe scaunul tău, nesculându-te asupra grecilor; că de vei vrăjmăşi împotriva lor, vei vrăjmăşi împotriva Celui răstignit! Şi, dacă te vei face vrăjmaş al Celui răstignit, atunci rău vei fi topit de cei potrivnici!" Zicând Epifanie aceasta, a ieşit întâi împăratul cu ostaşii lui, petrecându-ne spre ţara noastră.

Şi când am ieşit noi din palat, iată în cale un tânăr mort pe pat, fiul unuia din megistani, pe care îl duceau la câinii satelor, ca să-l arunce spre mâncare. Deci, Epifanie a zis cu linişte celor ce duceau patul: „Fiilor, puneţi-l jos pe cel mort,' ca să-l vedem şi noi". Şi copilul acesta fusese omorât rău de un făcător de rele, prin vrăjitorie. Şi este obiceiul la perşi, ca cei ce au murit să fie mâncaţi. Iar ei punând patul pe pământ, a zis Epifanie împăratului: „O, împărate, cel ce împărăţeşti peste bărbaţi răi şi fără de lege, trebuia ca acesta care a ieşit din viaţă, să se îngroape în pământ, ca Stăpânul din cer trâmbiţând, să-l mute spre închinăciune. Şi peste acest fel de bărbaţi fără de rânduială împărăţeşti, care mai înainte de vreme fac moarte. Iată, acesta, pe care îl vezi mort, a fost scos din viaţă de un făcător de rele. Dar Dumnezeul meu, Care S-a întins pe lemn, are să scoale pe acesta înaintea tuturor".

Acestea zicându-le Epifanie şi cu mâinile lui pipăind mortul, a strigat Iubitorului de oameni: „Fiul lui Dumnezeu, Cel ce pe Lazăr cel mort de patru zile l-ai înviat din morţi, scoală şi pe tânărul acesta!" Şi luând rasa sa a îmbrăcat pe cel mort, pentru că la perşi era obiceiul ca să ducă goi pe cei morţi. Deci, îndată s-a sculat tânărul şi s-a închinat lui Epifanie. Iar Epifanie a zis tânărului: „Mergi, fiule, la casa ta şi îmbracă-te cu hainele cele obişnuite şi adu-mi mie rasa". Căci Epifanie avea obiceiul să poarte pe trup haină de păr, iar peste dânsa rasa.

Deci împăratul, văzând lucrul care s-a făcut de Epifanie, l-a presupus pe el că este Dumnezeu. Şi a zis Epifanie împăratului: „Nu socoti de mine acestea, om fiind asemenea pătimaş, că Dumnezeul meu. Căruia am crezut, acestea le dă prietenilor Săi". Acestea şi multe altele zicând Epifanie, a zis împăratului: „Intoarce-te, fiule, în palatele tale, că noi mergem către patria noastră". Atunci împăratul a zis către Epifanie: „Părinte, câţi ostaşi să trimit ca să te păzească pe tine?" Epifanie a zis către împărat: „Am pe Dumnezeu Cel din ceruri, Care mă păzeşte pe mine; şi ostaşi pe sfinţii Lui îngeri". Atunci împăratul, închinându-se lui Epifanie, a strigat cu mare glas: „Mergi sănătos, Epifanie, slava romanilor, şi fă pomenire pentru noi cei din Persia!"

Şi plecând noi din Persia, am mers în Fenicia şi, trecând oarecare parte din Fenicia, am intrat în Spanidrion şi am aflat chilia după cum era mai înainte. Şi, stând trei zile acolo, nu era apă să bem. Deci, stând Epifanie şi căutând la răsărit, s-a rugat Dumnezeului din cer, zicând: „Cel ce ai desfăcut piatra cea vârtoasă şi din ea ai izvorât apă, adăpând pe poporul cel însetat, desfă şi pământul acesta şi fă să izvorască din el apă pentru locuinţa oamenilor celor săraci". Zicând Epifanie acestea, s-a făcut în locul acela oarecare bună mireasmă. Şi iarăşi, plecându-se de trei ori la pământ şi rugându-se, luând sapa, a săpat puţin în pământ şi, iată, a curs puţină apă; apoi iarăşi săpând, a ieşit apă îndestul pentru trebuinţa noastră; iar noi, adică el şi eu, eram liniştiţi în locul acela. Deci Dumnezeu,Cel ce răsare iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor, adăpând apa tot pământul acela, cu porunca Celui ce de-a pururea se îngrijeşte de neamul omenesc, a scos pământul mulţime de verdeţuri spre îndulcirea şi hrana noastră.

Şi venind asupra acestora o fiară oarecare şi stricând toată verdeaţa, Epifanie a stat deasupra ierburilor şi vorbea cu fiarele ca şi cu nişte oameni, zicând: „Nu-mi faceţi mie osteneli, că sunt om păcătos şi sărac; deci, pentru mulţimea păcatelor mele stau în locul acesta, plângând; şi Dumnezeu mi-a dat mie mângâierea aceasta a verdeţurilor spre hrană şi El vă porunceşte să nu mai veniţi în locul acesta şi să vătămaţi verdeaţa mea". Iar fiarele cele sălbatice, auzind acestea de la Epifanie, ca nişte oameni bine simţitori, care, dacă greşesc vreunuia din cei mari, mustrându-se, se ruşinează; aşa şi fiarele s-au ruşinat de cuvintele lui Epifanie şi s-au dus îndată; şi din ziua aceea nu s-au mai apropiat de locul nostru. Şi auzind saracinii care ne-au zidit nouă chilia, că Epifanie s-a întors de la Persida, au venit spre întâlnirea lui, ca să fie binecuvântaţi de dânsul; şi au maizidit alte trei case, stând cu noi o lună. După aceea s-au dus la locurile lor şi s-a auzit în toată cetatea Feniciei că Epifanie locuieşte în Spanidrion. Deci s-au adunat şi alţi fraţi în mănăstire şi eram cu toţii opt la număr.

Într-o zi, Epifanie a mers la mănăstirea marelui Ilarion pentru cercetarea fraţilor şi am mers şi eu cu dânsul. Şi ne-au primit pe noi fraţii cu multă bucurie şi ne-au ţinut acolo multă vreme. Deci, diavolul, care din început se împotriveşte robilor lui Dumnezeu, a luat chipul lui Epifanie şi s-a dus în mănăstirea ce se cheamă Spani­drion. Acolo, întâmpinându-l pe dânsul un frate din cei mai leneşi, a alergat spre el şi îndată, căzând la pământ, s-a închinat înşelătorului diavol şi a intrat într-însul, încât era de neţinut între fraţi. Şi a zis Epifanie marelui Ilarion: „Părinte, un lup a intrat în mănăstire şi pe toţi fraţii i-a tulburat şi i-a clătinat!" Acestea zicându-le Epifanie, a sărutat pe toţi şi a mers cu sârguinţă către mănăstirea noastră. Deci, făcând rugăciune către iubitorul de oameni Dumnezeu, îndată a izbăvit pe fratele acela de diavol şi a învăţat pe toţi să se păzească cu dinadinsul de vicleşugurile diavoleşti.

Odată intrând trei ţărani în mănăstire, unul dintre ei avea pe necuratul diavol, iar ceilalţi doi au rugat pe Epifanie pentru cel ce avea duhul necurat, zicând: „Părinte, ajută pe prietenul nostru". Epifanie le-azis lor: „Luaţi, fiilor, pe prietenul vostru şi mergeţi în pace, căîn numele lui lisus Hristos nimic rău nu va mai fi întru dânsul".Şi, crezând ei cuvintelor lui, s-a dus omul sănătos la casa sa.

Altădată un leu, fiind într-un loc pustiu, departe ca la 60 de stadiide mănăstirea noastră, stătea în pădure ascuns şi îi prăpădea pe mulţi dinoamenii care treceau pe acolo. Şi era locul acela înde- mânatec călătorilor. Deci, adunându-se toţi cei ce aveau obiceiul să treacă prin locul acela, au venit la Epifanie în mănăstire, spunându-i despre leu, despre rânduiala lui cea rea şi cum că locul acela s-a făcut nelocuit şi neumblat. Şi i-au zis: „O, părinte, acel leu mulţi oameni a pierdut; iar ceilalţi, temându-se, nu mai voiesc să treacă prin locul acela". Auzind Epifanie de neorânduiala leului, a zis către toţi cei ce erau de faţă: „Să mergem, fiilor, întru numele Domnului şi să vedem pe leul cel mâncător de sânge". Deci, luându-mă pe mine Epifanie, am mers împreună cu oamenii. Şi venind noi, a căzut o frică mare peste toţi cei ce erau cu noi. Iar Epifanie a zis către oameni: „Fiilor, unde este locaşul leului?" Iar ei arătându-i locul, Epifanie a mers mai întâi decât toţi; iar leul nicidecum nu se arăta.

Atunci Epifanie a zis cu mare glas: „Unde este locuinţa leului cel fără de rânduială?" Şi a sărit leul din pădure spre întâmpinarea luiEpifanie, dar văzându-l, a căzut la pământ şi a rămas mort. Deci, apropiindu-se Epifanie de gura lui, toţi au fugit, fiind cuprinşi de frică mare, socotind ca nu cumva să omoare şi pe Epifanie. Iar el a zis către toţi cu mare glas: „Fiilor, veniţi fără de frică şi vedeţi stârvul fiarei". Atunci toţi, adunându-se îndată, au văzut stârvul fiarei. Şi Epifanie a zis către oamenii aceia: „De veţi avea credinţă către Mântuitorul, bântuitorii voştri aşa vor cădea toţi". Deci, luân- du-ne bărbaţii aceia, ne-au dus iarăşi în mănăstire şi, fiind binecu­vântaţi de Epifanie, s-au dus în calea lor.

Astfel s-a slăvit prin Epifanie locul acela ce mai înainte se chema Spanidrion, care odată era nelocuit, neumblat şi fără de apă. De aceea s-a numit şi Spanidrion, căci nu avea apă, şi s-a făcut rai împărtăşit de toate bunătăţile, îndestulându-se cu ape şi cu tot felul de verdeţuri.

Deci, pe lângă toate acestea de care s-a învrednicit Epifanie de la Dumnezeu, i-a mai dăruit lui şi acest mare şi minunat dar, ca să tâlcuiască dumnezeieştile Scripturi cu tot adevărul; că, luând cărţile cele cu chip dumnezeiesc şi citindu-le fraţilor, le arăta toată puterea lor. Şi auzind Epifanie, ritorul şi filosoful cel mare, locuitorul Edesiei, despre Epifanie, că este cuvântăreţ, a dorit să se întâlnească cu dânsul. Şi venind în mănăstire, mulţimea fraţilor stătea şi înălţa lui Dumnezeu cântările cele de laudă; iar Epifanie stătea deosebi şi îşi săvârşea rugăciunile sale. Apoi, după săvârşirea a toată slujba, Epifanie s-a arătat fraţilor. Şi ritorul stătea şi lua aminte la mulţime şi nu se închina nimănui. Şi după ce a văzut filosoful pe Epifanie, l-a cunoscut şi, alergând, s-a închinat lui. Şi a zis Epifanie filosofului: „Ce îţi este, mare ritor Epifanie? La ce ai venit către Epifanie, bărbatul cel prea mic şi prea păcătos? De aceasta mă minunez de tine, filosofule, că ai venit către mine, neînvăţatul, şi, mai ales, bătând atâta cale. O, filosofule, spune-mi pentru care pricină ai venit?"

Iar filosoful a zis către Epifanie: „Nu te minuna de aceasta, dascăle preadorite, că a zis Dionisie Alicarnasie: «Văzându-se oamenii unii cu alţii se pot face mai buni sau, amestecându-se răi cu răi, vor fi spânzuraţi pe un lemn; că nici unul din oameni, purtând o haină, îşi va păzi trupul nevătămat; deoarece prea multa întâlnire dă prea multe cuvinte, şi unde sunt prea multe cuvinte, se fac multe iscusinţe de fel de fel de lucruri»". Zicând acestea filosoful către Epifanie şi mai multe decât acestea, a tăcut, nemaivorbind nimic.

Apoi, luând Epifanie din cartea cea dintâi a facerii lumii, i-a tâlcuit-o filosofului stih cu stih. Deci, filosoful pe unele le primea, iar altora se împotrivea. Astfel au făcut trei zile, vorbind unul cu altul, şicele ce se vorbeau de dânşii le erau neîmpreună glăsuite. Şi văzând filosoful petrecerea şi obiceiurile lui Epifanie, mult l-a iubit pe el. Deci, a patra zi a zis filosoful lui Epifanie: „Dascăle, bună este locuinţa locului acestuia; voiesc, de vei porunci, să locuiesc şi eu aici". Epifanie a zis filosofului: „Aceasta este învoirea fiecăruia". Şi a zis filosoful lui Epifanie: „Dar şi cărţile să le aduc". Epifanie a răspuns: „De vei băga ceva în cugetul tău, vei afla pe Epifanie bun cunoscător". Filosoful a zis: „Calist să meargă la cărţile mele".

Epifanie a zis filosofului: „Adu-le şi mergi sănătos cu Calist". Filosoful a zis lui Epifanie: „Toate lucrurile mele le las lui Calist, că eu nu mai ies din locul acesta". Şi era Calist fiu al lui Aetie, eparhul cel mare al Romei. Acesta, având duh rău, a văzut pe Epifanie în vedenie, zicându-i: „Voieşti, Caliste, să izgonesc duhul din tine?" Calist a zis: „Cine eşti, domnul meu, că poţi să-l goneşti?" Epifanie a răspuns lui Calist: „Eu sunt Epifanie Fenicopalestineanul, care locuiesc în mănăstirea Spanidrion; deci, dacă voi izgoni din tine duhul cel rău, vei veni să locuieşti cu mine în Spanidrion?" Şi a zis Calist către Epifanie: „Domnule, izgoneşte din mine duhul cel necurat şi voi locui cu tine".

Epifanie a zis lui Calist: „Vezi să nu faci altfel; fiindcă iarăşi se va lipi de tine". Deci deşteptându-se Calist, a povestit această vedenie tatălui său, care era eparh. Deci, din ziua aceea Calist nu a mai fost supărat de duhul cel necurat. Apoi după trei luni de zile, a zis tatălui său, Aetie: „Tată, voiesc să mă duc în ţara fenicienilor, să caut pe Epifanie şi să locuiesc cu dânsul în Spanidrion". Atunci tatăl său i-a dat îndată mulţi bani şi l-a trimis cu ajutor. Şi venind el în Fenicia şi găsind pe Epifanie, i-a povestit toate şi a locuit împreună cu noi. Deci filosoful a trimis pe Calist în Edesa, din porunca lui Epifanie, împreună cu două slugi şi cu trei cămile, ca să-i aducă cărţile lui în mănăstire. Şi, făcând Calist călătoria în Edesa, a luat cărţile filosofului, le-a pus pe cele trei cămile şi le-a adus în mănăstire.

Deci, în fiecare zi, Epifanie şi filosoful aveau multă pricire între dânşii. Şi a zis Epifanie filosofului: „Zice Daniil, filosoafe, că divanul a şezut şi cărţile s-au deschis; vino, adu-ţi cărţile tale şi cu ale mele, pe care mi le-a dăruit Dumnezeu, şi să şedem să ne întrebăm între noi". Atunci Epifanie a pus de-a dreapta Scripturile cele de Dumnezeu insuflate; iar filosoful, cărţile lui de-a stânga. Şi, începând ei de la începutul facerii lumii, adică, Epifanie de la Facerea, pe care a scris-o Moise; iar filosoful tot de la aceeaşi facere, pe care a scris-o Isiod, şi citind amândoi cărţile din stih în stih, se certau între dânşii; şi era lumina lumină şi întunericul întuneric, căMoise a scris ajutându-l Dumnezeu; iar Isiod de la Dumnezeu avea viaţa, iar de la diavol rătăcirea. Deci, un an întreg a petrecut Epifanie vorbind cu filosoful; dar n-a putut să-l înduplece.

Iar odată, un număr de 60 de ţărani duceau pe un tânăr oarecare, care era chinuit de duhul cel necurat. Şi fiindcă nu puteau să-l biruiască, cei 60 l-au legat în lanţuri şi l-au adus în mănăstire la Epifanie. Şi a zis Epifanie filosofului: „Vino, filosofule, cel ce faci ceartă cu păcătosul Epifanie, şi cheamă mulţimea zeilor tăi, ca să gonească duhul cel necurat din tânărul acesta". Iar filosoful a socotit că Epifanie a fost biruit şi nu mai are ce să răspundă. Deci, Epifanie, cunoscând aceasta, a zis către filosof: „Ce zici, o, filosofule, despre tânărul acesta? Sau tămăduieşte pe cel bolnav şi voi crede zeilor tăi, sau Dumnezeul meu va izgoni duhul cel necurat din acest tânăr şi tu vei nădăjdui şi vei crede în Cel răstignit". Dar la toate acestea filosoful n-a crezut lui Epifanie, ci socotea că este luare în râs.

Atunci Epifanie, sculându-se şi apucând pe tânăr, i-a zis: „Tânărule, voieşti să scot fiarele din mâinile tale?" Iar filosoful, auzind acestea, îndată a fugit în chilie şi a încuiat-o cu zăvorul, zicând şi socotind în gândul său: „Monahul acesta, ca un prost ce este, voieşte să dezlege pe cel nebun; iar de nu vom fugi de obrăznicia lui, ca nişte înţelepţi, apoi vom pătimi rău de la blestematul acesta". Deci, scoţând Epifanie fiarele de la tânăr şi pecetluindu-lpe el de treiori, a zis duhului celui necurat: „Epifanie păcătosul, rob al Domnului, îţi porunceşte ţie, în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel răstignit pe Cruce, ieşi din omul acesta şi nu mai intra într-însul!”

Şi îndată a ieşit duhul cel necurat şi şi-a venit tânărul în stare bună. Deci, filosoful,văzând liniştit pe acel tânăr, a descuiat uşa şi a sărit din chilie spre închinăciunea lui Epifanie, zicând nişte cuvinte ca acestea: „O, Epifanie purtătorule de cunună, cred şi am crezut celor grăite de tine, prin lucrurile cele ce se fac! Căci cuvintele zboară, fiind neroditoare, iar lucrurile se arată, că sunt roditoare. Deci, voiesc şi eu să mă fac al Celui răstignit".

Epifanie a zis filosofului: „O, filosofule, ce te minunezi de aceasta, ca şi cum noi am fi făcut-o? Nu! Ci Fiul lui Dumnezeu este Cel ce face bunătăţile acestea, prin cei ce cred în El". Acestea zicându-le Epifanie şi mai multe decât acestea, l-a rugat pe el filosoful ca să-i dea pecetea cea întru Hristos. Şi luându-l Epifanie pe dânsul, am mers la marele Ilarion şi l-a botezat. Şi am stat în mănăstirea marelui Ilarion douăzeci de zile. Şi a rugat Epifanie pe marele Ilarion ca să trimită cu filosoful Epifanie pe unul din fraţi înElevteropoli, ca să-l facă pe el episcopul, preot; şi marele Ilarion a făcut astfel. Apoi iarăşi am mers în mănăstirea noastră ce se numea Spanidrion. Deci, Epifanie, chemând pe toţi fraţii, le-a zis lor: „Acesta, care odată i se părea că este ceva, nimic fiind, se socotea pe sine filosof; iar acum, cu darul lui Dumnezeu, s-a făcut cu adevărat filosof, căci s-a învrednicit de treapta preoţiei. Acesta este părintele vostru cel duhovnicesc". Deci, Epifanie filosoful s-a învrednicit de darul lui Dumnezeu şi a fost egumen al fraţilor din acea mănăstire.

Dar, fiindcă mulţi intrau în mănăstire şi nu lăsau pe Epifanie să se liniştească, a socotit să lase locul acela şi să se ducă în părţile Egiptului. Deci a zis către mine: „Fiule, urmează-mi mie". Şi am zis către dânsul: „Părinte, voi urma ţie oriunde te vei duce". Şi chemând pe toţi fraţii şi întărindu-i pe ei, le-a zis: „Mă duc, fiilor, spre cercetarea fraţilor din mănăstirea marelui Ilarion". Iar ei, înţelegând că voieşte să se ducă pentru supărarea cea multă a celor ce veneau acolo, toţi căzând înaintea feţei lui, cu mult plâns şi tânguire rugau pe Epifanie să nu plece de la ei. Iar Epifanie, venind şi el întru multă milostivire, i-a încredinţat pe ei, zicând că nu se va mai duce.

Dar noi nerămânând nici zece zile, m-a luat pe mine noaptea, şi am ieşit şi am mers în Ierusalim şi ne-am închinat Vieţii noastre, Cinstitei Cruci a Stăpânului, şi am umblat prin cetate şaisprezece zile, cercetând toate Locurile Sfinte şi rugându-ne. Apoi, ieşind din cetate, ca să mergem spre Egipt, ne-a întâmpinat o femeie care era chinuită de duhul necurat.

Aceasta, apucându-se de rasa lui Epifanie, i-a rupt-o, şi îndată a ieşit duhulcel necurat dintr-însa. Iar ea, căzând la picioarele lui Epifanie, îl ruga,zicând: „lartă-mă pe mine, părinte, şi nu te mânia asupra mea".Deci a zis Epifanie către acea femeie: „Mergi sănătoasă la casa ta; căci cel cea rupt haina mea, s-a rupt pe el însuşi".

Şi s-a dus femeia la casa ei. Apoi, pogorându-ne noi în Iope, am aflat o corabie gata, care avea să meargă în Alexandria. Şi ieşind noi din corabie şi intrând în cetate, ne-a întâmpinat un iudeu învăţător de lege, cu numele Achila, cu care a început Epifanie a vorbi despre lege. Deci a petrecut în multă întrebare în ziua aceea; şi a doua zi, venind iarăşi la întâlnire, au făcut atâta vorbă între ei, încât Achila, plecându-se tâlcuirii lui Epifanie, a dorit să se facă creştin. Deci, Epifanie îngrijindu-se, l-a dus la papa Atanasie; iar noi am ieşit din cetatea Alexandriei.

Deci, mergând noi spre părţile Tebaidei celei de sus, ne-a întâmpinat pe noi un monah, ucenic al marelui Antonie, cu numele Pafnutie. Şi a zis Epifanie către dânsul: „Binecuvintează-ne pe noi,părinte". Iar Pafnutie a zis: „Binecuvântaţi sunteţi, fiii Domnului". Şi făcând Pafnutie rugăciunea, ne-am sărutat unii pe alţii şi ne-am odihnit puţin în locul acela.

Deci Epifanie a întrebat pe Pafnutie despre toate cele ce a făcut marele Antonie, şi i-a povestit lui toate. Atunci Epifanie a zis lui Pafnutie: „Părinte, voiesc să locuiesc în locul ce se cheamă Nitria". Iar Pafnutie a zis către Epifanie: „Mergi sănătos, îndulceşte-te de părinţi, adună iarbă de vară şi mergi în ostrovul Ciprului şi hrăneşte oi spre îmbrăcăminte şi cinsteşte pe copii, ca să fie miei". Acestea zicându-le Pafnutie şi iarăşi rugându-ne, ne-am sărutat unii cu alţii şi am mers fiecare în calea sa.

Şi era în locurile cele din împrejurul Leondopoliei un bărbat care era socotit de unii bun şi că avea mai înainte cunoştinţa lui Dumnezeu; iar numele lui era Ierax. Despre acesta a auzit Epifanie în Palestina şi avea dorinţă să-l vadă. Asemenea şi Ierax auzise despre Epifanie. Şi era el afară de Leondopoli, ca la o milă de acel loc. El învăţa că trupul acesta nu se va scula, ci un altul oarecare în locul lui, şi acesta se va risipi în pământ, căci este scris:Pământ eşti şi în pământ vei merge. Şi iarăşi zicea, că copiii nu vor fi desăvârşiţi cu vârsta în veacul cel ce va să fie. Deci, intrând noi în mănăstirea lui, am aflat mulţime de oameni învăţându-se de la dânsul; căci, de când se lepădase de lume, nici de untdelemn nu se împărtăşea, nici de vin. Deci, după ce a văzut pe Epifanie, a întrebat de unde este; şi, înşti- inţându-se că este palestinian, l-a întrebat de nume. Atunci, aflând că se numeşte Epifanie, s-a îngrijat foarte mult, căci venise ştire în Egipt despre Epifanie că este înţelept şi are mai înainte cunoştinţă.

Deci, după ce l-a întrebat pe Epifanie de unde este şi cum se numeşte şi după ce a aflat toate acestea, învăţa iarăşi poporul. Şi venind să tâlcuiască învierea, zicea despre trup că nu va învia. Atunci Epifanie, scârbindu-se, a zis către Ierax: „Pune-ţi zăvor la gura ta şi învaţă-te a nu huli despre nădejde". Şi, după cuvântul lui Epifanie, Ierax a rămas mut şi nemişcat din loc. Deci, cei ce se învăţau de dânsul, văzând minunea pe care a făcut-o sfântul asupra lui Ierax, s-au înspăimântat toţi. Şi, luând Epifanie din dumnezeieştile Scrip­turi, a început a-i învăţa pe toţi cele despre înviere. Deci a trecut timp ca la trei ceasuri şi Ierax stătea mut. După aceasta a zis Epifanie către dânsul: „Grăieşte cuvântul cel adevărat şi ascultă credinţa cea întemeiată". Atunci Ierax a dat răspuns, zicând către Epifanie că a greşit şi că se va pocăi de socoteala aceea fără de rânduială.

Deci plecând noi din Leondopoli, am mers în Tebaida cea de sus. Acolo era un bărbat drept, cu numele Ioan; şi, intrând la el, ne-aprimit cu multă dragoste. Şi unii din cei din locurile acelea duceau la Ioan pe un tânăr legat, ca să rămână la el; şi tânărul acela era supărat de duhul necurat. Deci, după ce a văzut pe Epifanie, i-a zis cu glas mare: „De ce ai venit aici, Epifanie, robul lui Dumnezeu?" Şi a petrecut de la al şaselea ceas până la al nouălea, strigând aşa. Deci, deodată rupând legăturile, a alergat la Epifanie şi, apucându-se de picioarele lui, a strigat: „Slobozeşte-mă pe mine pentru Dumnezeu, pe Care tu îl cinsteşti!" Dar Epifanie zise duhului rău, să nu iasă din om, ca să nu cunoască Ioan cele despre Epifanie. Şi a zis Epifanie tânărului: „Scoală, omule, ce-mi faci supărare?" Atunci îndată s-a sculat tânărul sănătos, ieşind din el necuratul duh. Şi am petrecut trei zile la Ioan, bărbatul cel minunat şi împodobit cu viaţă îmbunătăţită; şi, ridicându-ne de acolo, ne-am coborât în Vucoli şi am stat acolo şapte ani, dar şi acolo îi făceau oamenii multă supărare lui Epifanie, prin întâlnirea cu ei.

Deci, odată un filosof oarecare, cu numele Evdemon, a venit la Epifanie şi au ridicat cuvinte între ei şi au stat zece zile vorbind unul cu altul. Căci Epifanie arăta lui Evdemon adevărul din Scripturile cele de Dumnezeu insuflate, iar Evdemon, prin cearta cea nefolositoare se împotrivea celor zise de Epifanie. Şi Evdemon avea un copil, care avea un ochi închis. Deci, Epifanie a zis către Evdemon: „lată, filosofule, cu toate că eşti împodobit şi cu cuvinte, şi cu bogăţie, şi ai mulţi zei, pentru ce nu te îngrijeşti de copilul tău, ca să fie amândoi ochii lui sănătoşi?" Filosoful a râs de aceasta, zicând lui Epifanie: „Dacă în toată lumea cea de sub cer, numai copilul lui Evdemon ar fi avut un singur ochi, aş fi avut dreptate să mă îngrijesc de el; iar dacă sunt mulţi care umblă pe pământul acesta fără nici un ochi, ce-i pasă lui Evdemon pentru aceasta?" Epifanie a zis către Evdemon: „Dacă ar fi fost, o, filosofule, numai copilul tău orb, ce ai fi putut să faci pentru tămăduirea lui?"

Evdemon a răspuns: „Nimic altceva, decât aş fi socotit de multe ori şi aş fi zis, că nimeni nu este în toată lumea ca copilul meu". Epifanie i-a zis: „Filosofule, nu lua aminte la cele ce se grăiesc despre mine, ca ceva vrednic de râs, căci Dumnezeu este în mijlocul nostru. Adu pe copilul tău cel orb şi vezi slava lui Dumnezeu". Acestea zicându-le Epifanie, a apucat de mână pe copilul lui Evdemon şi, pecetluind de trei ori ochiul lui care nu vedea, îndată a văzut acela. Evdemon, văzând ceea ce a făcut Epifanie, l-a rugat, zicând: „Dascăle, de ai dragoste către noi, voiesc şi eu să mă fac creştin". Iar el i-a zis: „Ascultă, o, filosofule, cele despre bunul şi milostivul Dumnezeu, întru Care cred creştinii. Oarecând a eliberatpe poporul israelit, care era în robia lui Faraon, împăratul Egiptului, şi l-a izbăvit de el, şi l-a trecut pe mare în pustie şi l-a dus în pământul în care curgea lapte şi miere. Şi oarecând îl ruga prin proorocii pe acest popor, care era nesupus şi avea neaducere aminte de cele către Dumnezeu, zicând:Poporul Meu, ce ţi-am făcut ţie? Sau cu ce te-am nedreptăţit? Sau cu ce te-am supărat pe tine? Răspunde-mi? Drept aceea, înţelepte Evdemon, gata este Dumnezeu să primească pe toţi cei ce vin la El cu chip bun şi, chiar de ar fi făcut cineva prea multe păcate, i se vor ierta lui. Deci, du-te, înţelepte Evdemone, intră în cetate şi să nu te ruşinezi de a cădea înaintea episcopului, căci Hristos iubeşte smerenia; de aceea a venit cu multă smerenie la noi".

Şi ascultând Evdemon cuvintele lui Epifanie, a intrat în cetate şi a căzut înaintea episcopului şi s-a făcut creştin. De atunci, Epifanie s-a făcut vestit în tot Egiptul; şi episcopii au căutat să-l hirotonească pe el episcop. Şi Cel ce duce l-a dus pe Epifanie, căci a cunoscut el aceasta şi a zis către mine: „Haide, fiule, să mergem iarăşi în patria noastră!" Deci, am mers iarăşi în patria noastră şi am intrat în mănăstirea marelui Ilarion. Iar marele Ilarion plecase din mănăstire pentru multa supărare ce i se făcuse, şi se dusese din Cipru în locurile cele din jurul Pafiei. Deci, fraţii, văzând pe Epifanie, s-au bucurat cu bucurie mare, dar plângeau pentru marele Ilarion. Şi am stat în mănăstire patruzeci de zile, după care, ieşind, am mers la mănăstirea noastră, care se cheamă Spanidrion, în care Epifanie făcuse egumen pe filosoful Epifanie Edeseanul, şi acesta purta grijă de mulţimea fraţilor în mănăstire, căci era şi el bărbat minunat. Deci, văzând toţi pe Epifanie, s-au bucurat foarte şi am stat amândoi într-un loc în mănăstire trei zile; iar a patra zi mi-a zis: „Fiule, ia-ţi altă chilie şi linişteşte-te într-însa". Şi aşa am făcut. Şi stăteam în mănăstire, liniştindu-ne.

Şi făcându-se foamete în locul acela, pe pământul fenicienilor, s-a adunat mulţime de popor la Epifanie şi îl ruga, zicând: „Ajută-ne, părinte, ca să nu pierim şi roagă pe Dumnezeu să dea ploaie pe pământ şi pământul să dea rodurile sale". Iar Epifanie a zis către acei oameni: „Ce-mi faceţi mie supărare, căci sunt om păcătos?" Şi iarăşi l-au rugat pe Epifanie, ca să se roage iubitorului de oameni pentru ploaie. Iar el le-a zis: „Acum v-am spus vouă că sunt păcătos". Astfel ei încă şi mai mult rugându-l, a venit ceasul al nouălea din zi. Deci Epifanie a zis egumenului: „Porunceşte fraţilor să pună masă acestor oameni, să mănânce, să se veselească şi să se ducă în calea lor" Şi le-a pus masă şi Epifanie a intrat în chilia sa. Iar ei mâncând,soarele trimitea razele sale ca vara; şi deodată s-a făcut întuneric, fulgere, tunete şi ploaie mare s-a vărsat pe pământ, încât toţi s-au sculat de la masă de frică. Şi nu era nici un loc în toată Fenicia, care să nu fi primit acea binecuvântare; şi a plouat într-una pe acel loc trei zile.

Deci, apropiindu-se acei bărbaţi de chilia lui Epifanie, îl rugau, zicând: „Să opreşti prin gura ta ploaia cea din cer". Iar Epifanie le-a zis: „Ce socotiţi, fiilor, acestea asupra mea? Căci om sunt, ca şi voi, şi ştie Făcătorul de bine ce ne trebuie nouă. Oare voiţi să vă duceţi în calea voastră?" Ei au răspuns: „Da, părinte". Şi ieşind el din chilie, toţi s-au adunat şi l-au înconjurat; iar Epifanie a zis egumenului: „Porunceşte să pună masa oamenilor, să mănânce, să bea şi să se ducă în calea lor". Şi după ce au şezut toţi la masă, au cerut de la Epifanie să-i binecuvinteze. Şi cum a zis Epifanie: „Bine este cuvântat Domnul...", îndată ploaia a stat pe pământ. Şi a văzut Epifanie iarăşi supărarea cea mare care i se făcea în mănăstire, şi iarăşi a căutat să plece de acolo.

Deci, oarecând, episcopii făcând adunare pentru alegerea de episcop, şi-au adus aminte de Epifanie. Şi în mijlocul episcopilor era şi un monah oarecare, bărbat evlavios, tânăr cu vârsta, dar desăvârşit în întreaga înţelepciune, cu numele Polivie. Şi acesta cunoştea pe Epifanie. Iar episcopii au zis către el: „Ia un dobitoc iute la picioare şi du-te în mănăstirea Spanidrion, de vezi dacă este acolo Epifanie şi, înapoindu-te, vesteşte-ne nouă; dar să nu spui la nimeni aceasta, nici chiar lui Epifanie". Deci Polivie, venind în mănăstire, a intrat şi s-a închinat lui Epifanie. A zis Epifanie lui Polivie: „Pentru ce ai venit aici, fiule Polivie?" Iar el a zis către Epifanie: „Eu, părinte, vreau să spun adevărul". A zis Epifanie către Polivie: „Fiule Polivie, ai alergat şi ai venit, fiind trimis de cuvioşii bărbaţi pentru iscodire. Nu ascunde fiule, că minciuna este lucru rău; ci spune adevărul, că Dumnezeu este în mijlocul nostru, fă-te slujitor iscusit al adevărului, că Epifanie umblă din loc în loc, suspinând şi tremurând pentru păcatele sale. Vino dar, Polivie, rămâi aici şi trimite dobitocul tău preoţilor, lăsându-i să caute pe cei vrednici de acele locuri". Zicând Epifanie aceasta, îndată Polivie a primit cuvântul lui şi, învoindu-se cu însoţitorul său, a trimis dobitocul episcopilor.

Şi Cel ce duce, a dus pe Epifanie în Cipru. Deci în noaptea aceea, luându-mă pe mine şi pe Polivie, am ieşit din mănăstire şi am mers în Ierusalim, ca să ne închinăm Vieţii noastre, adică cinstitei Cruci. Şi intrând în cetate şi stând trei zile, a zis Epifanie către mineşi către Polivie: „Veniţi să mergem, ca de marele Ilarion, părintele vostru, să ne binecuvântăm, că am auzit că este în Cipru".

Şi pogorându-ne noi în Cezareea, am aflat acolo o corabie din Cipru, din cetatea Pafiei. Deci Epifanie a întrebat pe căpitanul corăbiei unde locuieşte marele Ilarion; iar el i-a spus că într-o peşteră dimprejurul cetăţii Pafiei şi cum că acolo merge corabia lor. Deci, în acea noapte, am intrat în corabie şi am călătorit până la Pafa. Iar după ce am ieşit din corabie, întrebând, am ajuns la marele Ilarion. Şi intrând noi la dânsul, s-a făcut mare bucurie pentru întâlnire şi am rămas în acel loc două luni. Şi avea multă supărare Ilarion de la cei ce veneau la dânsul.

Şi după ce Epifanie a judecat să ieşim din Pafa, Ilarion azis către Epifanie: „Fiule, unde vrei să mergi?" Şi Epifanie a zis: „în Ascalon, în Gaza şi în celălalt pământ". Ilarion a zis către Epifanie: „Fiule, mergi în Salamina, că vei afla acolo loc de locuit". Iar Epifanie n-a voit să asculte cuvintele lui Ilarion. Deci Ilarion iarăşi a zis către Epifanie: „Ţi-am zis ţie, fiule, că acolo se cade să te duci şi să locuieşti; deci, nu avea împotrivire la cuvintele mele, ca nu cumva să te împărtăşeşti de primejdia mării". Apoi, sărutându-ne şi pogorându-ne noi la mare, am aflat două corăbii: una mergând către Ascalon şi cealaltă către Salamina. Deci, suindu-ne în corabia celui ce avea să meargă către Ascalon, s-a făcut mare furtună pe mare şi corabia era în primejdie să se sfărâme. Şi din această pricină am făcut trei zile pe mare, deznădăjduiţi fiind de noi înşine, şi în ziua a patra corăbierii au împins corabia spre valurile ce veneau asupră-i şi ne-au scos pe noi la cetatea Salamina. Şi ieşind din corabie zăceam pe pământ aproape morţi de necazul cel mult şi de foame; iar corabia a rămas în acel loc să o dreagă, fiind stricată de valuri.

Deci, făcând noi trei zile, cu darul lui Dumnezeu ne-am venit în stare bună, şi iarăşi voia Epifanie să mergem din acel loc. Iar episcopul locului, adică al cetăţii salaminenilor, ieşise din această viaţă. Pentru aceea erau adunaţi toţi episcopii ostrovului aceluia, spre a hirotoni pe cel ce ar fi putut să păstorească turma lui Hristos. Deci stăteau acolo adunaţi de câteva zile şi se rugau lui Hristos, ca să le descopere lor pe cel ce ar fi putut să fie vrednic de preoţie. Şi era un oarecare din episcopi în cetatea ce se numea Chitria, departe de Salamina ca la 20 stadii, bărbat cuvios, fiind hirotonit ca episcop de cincizeci şi opt de ani.

Acesta s-a învrednicit şi de mărturisire şi pătimind multe pentru Hristos, a fost eliberat pentru mărturisirea Fiului lui Dumnezeu. Despre acesta se zicea, că a fost ţinut împreună cu Ghelasie,episcopul cetăţii salaminenilor spre a mărturisi. Şi era numele lui Papos, pus de părinţi la naşterea sa. Şi era şi el împreună cu episcopii, pentru că pe acesta îl aveau toţi episcopii ca pe un părinte; şi pentru mărturisirea cea întru Hristos şi pentru anii episcopiei, avea încă şi mai înainte cunoştinţă de la Dumnezeu. Acestui episcop i s-a descoperit pentru Epifanie, ca să fie hirotonit episcop al bisericii salaminilor. Atunci, fiind vara şi vremea strugurilor, după ce Epifanie a judecat ca să mergem de la cetatea Salaminilor, a zis către mine şi către Polivie: „Fiilor, să mergem în târg, să ne cumpărăm struguri ca să avem în corabie". Şi venind noi în târg şi tocmindu-ne cu vânzătorul, Epifanie a ales doi struguri frumoşi şi a zis vânzătorului: „Ce porunceşti să-ţi dau ţie pentru aceşti doi struguri?" Căci Epifanie avea obiceiul de a nu se împotrivi; iar vânzătorul îi spuse preţul strugurilor şi el scoase argintul să plătească. In acel timp a venit Cuviosul Papos, rezemându-se de doi diaconi şi fiind însoţit de încă trei episcopi. Şi, apropiindu-se de Epifanie, acesta avea în mâini strugurii şi preţul lor. Atunci a zis un oarecare din cei ce stăteau de faţă: „Iată, vin episcopii aici". Deci, Papos a zis către Epifanie: „Avva, lasă strugurii vânzătorului şi urmează-ne nouă în biserică".

Iar el aducându-şi aminte de dumnezeiescul cuvânt, care strigă şi zice:Veselitu-m-cim de cei ce mi-au zis mie, în casa Domnului vom merge, a urmat lor în biserică. Iar Papos a zis către Epifanie: „O, părinte, fă rugăciune". Şi a zis aceasta pentru ca Epifanie să se facă cunoscut că este cleric. Şi a zis Epifanie către Papos: „Părinte, iartă-mă, că nu sunt cleric". Papos a zis către Epifanie: „Vezi, o, fiule, ca să nu te lepezi înaintea acestor sfinţi părinţi şi să fii osândit, ca cel ce a ascuns talantul". Iar Epifanie a zis către el: „Nu părinte, nu sunt cleric!" Atunci Papos a dat pace; iar un oarecare din diaconi apucându-se de capul lui Epifanie, l-a dus cu sila către Papos la jertfelnic, încât s-au adunat şi alţii mulţi ca să-l păzească la jertfelnic.

Deci l-a hirotonit pe el mai întâi diacon; apoi iarăşi a dat pace şi l-a hirotonit preot. Şi a făcut slujbă şi l-a hirotonit episcop. Şi după săvârşirea slujbei la biserică, ne-am suit în episcopie şi a zis Papos către Epifanie: „Vino şi îndeamnă pe părinţi, ca să ne împărtăşim de masă şi să ne veselim pentru hirotonia ta". Iar Epifanie, suferind cu greu şi scârbindu-se în cugetul său, plângea; iar Papos a zis către Epifanie: „O, fiule Epifanie, se cădea ca noi să tăcem, dar îmi dai pricină să mă fac nebun ca să arăt cele făcute. Pentru că aceşti părinţi adunaţi aici au făcut rugăciune la Dumnezeu pentru vestire a episcopului şi au aruncat osteneală asupra mea, toţi zicând către minepăcătosul: «Roagă-te lui Dumnezeu cu osârdie şi se va descoperi ţie!». Iar eu, închinându-mă într-o căscioară, rugam pe Mântuitorul pentru una ca aceasta. Atunci un fulger a străbătut în chilie şi am auzit un glas către mine păcătosul: «Pape, Pape, ascultă!» Iar eu, înfricoşându-mă, am zis: «Ce-mi porunceşti, Domnul meu?» Şi a zis către mine cu blândeţe: «Scoală şi ia cu tine pe unul din diaconi şi pogoară-te în târg; că, iată, vei afla acolo un monah, care cumpără struguri de la un vânzător şi are cu dânsul doi monahi. Faţa lui se aseamănă cu chipul Proorocului Elisei, pe acesta hirotoneşte-l episcop; dar să nu-i spui lui, ca nu cumva să fugă; iar numele lui se cheamă Epifanie». Iată m-am făcut nebun, fiule! Tu m-ai silit pe mine la aceasta! Vezi ce faci şi ia aminte de tine, că eu am fost trimis şi ceea ce am fost dator să fac, am făcut! Eu sunt nevinovat pentru toate acestea, cum vei vedea".

Auzind acestea Epifanie, a căzut pe faţa sa şi s-a închinat episcopului Papos, zicând: „Nu te mânia, părinte, că sunt om păcătos şi nu sunt vrednic pentru măsura preoţiei!" Şi închinându-se, îi îndemna pe ei la prânz; iar după ce au prânzit, s-a dus fiecare la biserica sa.

Iar după trei zile, un oarecare bărbat cinstit, cu numele Eugno- mon, a fost aruncat în temniţă de oarecare om strălucit al cetăţii, pentru o datorie de o sută de arginţi. Numele celui ce îl aruncase se chema Dracon. Acest Eugnomon, fiind roman, nu avea pe nimeni care să-l izbăvească din temniţă. Auzind Epifanie despre aceasta, a mers la Dracon ca să izbăvească din temniţă pe Eugnomon romanul. Şi a zis Dracon către Epifanie: „Mergi, străinule al cetăţii noastre, şi adu-mi cei o sută de arginţi, care îmi este dator prietenul tău şi ia-l pe acesta". Iar Dracon era foarte bogat şi sălbatic cu obiceiurile. Deci, Epifanie a mers la episcopie, unde se găseau o sută de arginţi în păstrare pentru slujba bisericii, pe care, luându-i, a mers şi i-a dat lui Dracon, şi astfel a eliberat pe străinul acela. Iar un diacon oarecare, cu numele Harin, despre care mărturiseau mulţi că este fără de rânduială, a ridicat pe toţi clericii împotriva lui Epifanie, zicând: „Veniţi să alungăm pe străinul acesta, ca nu cumva să mănânce toată averea bisericii şi atunci noi vom fi vinovaţi păcatului".

Acest Harin era foarte bogat şi căuta să gonească pe Epifanie, ca, să fie el episcop în locul lui. Deci s-a pus asupra lui Epifanie, zicând aceste cuvinte: „Nu ţi-a fost ţie destul, o, Epifanie, că ai venit aici neavând nici rasă şi ai luat Biserica, ci încă îi risipeşti şi averile ei ca un străin? Oare cine va suferi acestea? Ori dă cei o sută de arginţi ai Bisericii, sau du-te în patria ta!" Deci romanul cel eliberat de Epifanie s-a dus în Roma şi, vânzând toate ale sale, a adus banii lui Epifanie, iar romanul acela a petrecut cu Epifanie până în ziua morţii lui. Şi a luat Epifanie cei o sută de arginţi şi i-a dat lui Harin, zicând către dânsul: „Primeşte cei o sută de arginţi pe care i-am dat pentru străinul acela". Iar acesta având ochi de câine, a luat arginţii de la Epifanie şi, chemând pe toţi clericii, le-a zis: „Veniţi şi luaţi cei o sută de arginţi pe care i-a risipit Epifanie, că eu i-am cerut pe toţi de la dânsul". Deci, clericii nu s-au învoit la socoteala cea rea a lui Harin şi au zis către dânsul: „Du-te şi-i dă pe ei de la cine i-ai luat". Iar acesta nici aşa nu i-a dat pe ei lui Epifanie. Deci prea multe şi grele supărări a făcut Harin lui Epifanie; dar el pentru nici una nu s-a mâniat asupra lui.

Altădată, fiind praznic la episcopie, Epifanie avea la masă pe toţi clericii; şi era obişnuit să ţină în mâinile sale Sfânta Evanghelie şi să înveţe ziua şi noaptea dumnezeiescul cuvânt. Deci Epifanie, învăţând la masă pe cei ce prânzeau, o pasăre, ce se numeşte corb, a croncănit tare. Iar Harin, pe când Epifanie vorbea dumnezeiescul cuvânt, a zis celor ce prânzeau: „Cine din voi cunoaşte ce a zis ' Deci, corbul iarăşi a croncănit cu acelaşi glas şi Harin a zis iarăşi: „Cine din voi cunoaşte ce grăieşte corbul?" Şi iarăşi, Epifanie, învăţând pe toţi la prânz, cu al treilea glas a croncănit corbul. Şi a zis  iarăşi Harin celor de la prânz: „Am zis vouă, cine din voi ştie ce croncăneşte corbul? Atunci Epifanie cu nimic scârbindu-se, a zis lui blândeţe: „Eu ştiu ce a zis corbul!" Iar Harin i-a zis lui: "Arată-mi mie şi vei fi stăpân peste toate ale mele". Epifanie i-a zis lui Harin: „Corbul a zis să nu mai fii diacon".

Deci, din cuvântul lui Epifanie a căzut tremur peste Harin şi n-a mai vorbit, nici n-a mai mâncat sau băut ceva, ci, purtându-l pe el slugile lui, l-au dus în casa sa şi l-au pus pe pat; iar a doua zi de dimineaţă a murit pe patul său. El avea o soţie foarte credincioasă, dar fii nu avea. Aceea a adus lui Epifanie toate averile sale, iar el a făcut-o şi diaconiţă a Bisericii. Ea avea o mână slăbănoagă de zece ani; deci, cum a apucat-o pe ea Epifanie, ca să o pecetluiască cu semnul cinstitei Cruci, îndată s-a făcut sănătoasă şi s-a uşurat de durere. Deci din ziua în care a vorbit Epifanie cu Harin şi, odată cu cuvântul lui, Harin a luat judecată de la Domnul, toţi clericii se supuneau lui Epifanie cu frică şi cu cutremur.

Fericitul Epifanie păzea şi aceasta: în ceasul aducerii de jertfa, niciodată nu săvârşea sfânta jertfă, până ce nu vedea vedenia, adică pogorârea Sfântului Duh peste Sfintele Daruri. Deci, odată, zicând de trei ori cuvântul, nu s-a făcut vedenia. Şi plângând el şi rugându-se să i se vestească pricina, întâi a căutat la diaconul cel din stânga, care ţinea ripida, şi cum s-a uitat la el, a văzut pe fruntea lui lepră. Şi era arătată aceasta tuturor, că acel diacon avea oarecare vină. Deci, Epifanie a întins mâna şi a luat vasul cel de liturghie din mâna diaconului, zicând către dânsul cu blândeţe: „Du-te, fiule, la casa ta şi să nu te împărtăşeşti acum de dumnezeieştile Taine". Şi el îndată a ieşit şi s-a dus la casa lui. Iar Epifanie a dat ripida altui diacon. După aceea, începând a zice dumnezeieştile cuvinte cu frică şi cu lacrimi, îndată a văzut vedenia.

Apoi, după terminarea Sfintei Liturghii, Epifanie a chemat şi l-a întrebat pe diacon, voind să ştie pricina. Iar el spunând că în noaptea aceea s-a culcat lângă femeia sa, Sfântul Epifanie a chemat toată preoţimea şi a zis către dânşii cu blândeţe: „Fiilor, câţi v-aţi învrednicit de hirotonie, dezlegaţi paşii voştri să nu umble în aceste lucruri şi să urmaţi Sfântului Pavel, care propovăduieşte în biserici şi zice:Cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea". De atunci, Sfântul Epifanie n-a mai hirotonit pe cei ce aveau femeie, ci numai bărbaţi cuvioşi, care vieţuiau viaţă singuratică, şi bărbaţi văduvi iscusiţi.

Deci slavă Dumnezeului tuturor, Cel ce ne-a dat viaţa, şi Care slăveşte pe cei ce îl slăvesc, după cum zice dumnezeiescul cuvânt: „Numai pe cei ce Mă slăvesc, îi voi slăvi; iar cel ce Mă defaimă, se va necinsti".

Deci, s-a întâmplat că s-a îmbolnăvit cuviosul părinte Ioan de o boală din care a şi murit; şi, zăcând el pe patul său, m-a chemat şi a zis către mine: „Fiule Polivie!" Eu am zis către dânsul: „Ce voieşti, părinte?" El mi-a zis: „Fiindcă Epifanie opreşte de a se scrie minu­nile acelea, pe care Dumnezeu le-a săvârşit prin dânsul, ia hârtiile acestea şi scrie tu, fiule, cele ce vor urma din ziua de astăzi; căci până astăzi eu am scris cele ce am văzut pe Epifanie făcând, fără să ştie el. Iar lui îi va adăuga Dumnezeu anii vieţii şi vei petrece lângă dânsul. Dar vezi să nu te leneveşti, fiindcă şi eu am scris acestea, fiind îndemnat de Dumnezeu. Iar eu mă duc în cale, după cum se duc toţi cei de pe pământ". După aceasta, Ioan a zis către mine: „Cheamă pe Cuviosul părintele nostru Epifanie". Şi m-am dus şi l-am chemat. Şi, intrând el înăuntru, a zis către Ioan: „Părinte Ioane, te leneveşti a te ruga pentru păcătosul Epifanie". Ioan a zis către Epifanie: „Părinte, fă rugăciune că am să vorbesc ceva cu tine". Făcând Epi­fanie rugăciune şi zicând toţi "Amin", a zis Ioan către el: „Apropie-te de mine, părinte!" Şi s-a apropiat de dânsul. Apoi Ioan a zis către Epifanie: „Părinte, puneţi mâinile tale pe ochii mei şi sărută-mă, că mor!" Şi Epifanie şi-a pus mâinile pe ochii lui şi l-a sărutat şi Ioan îndată şi-a dat sufletul. Atunci Epifanie a căzut pe grumazul lui Ioan, l-a plâns şi s-a mâhnit de sfârşitul lui.

Odată, Epifanie, căzând cu faţa la pământ, ruga pe Dumnezeu ca să-i ajute să zidească o biserică nouă, căci cea dintâi era mică pentru cei ce intrau într-însa. Pe când era el cu faţa la pământ şi se ruga lui Dumnezeu pentru trebuinţa bisericii, s-a auzit către dânsul glasul lui Dumnezeu, poruncindu-i să înceapă acel lucru fără de îndoială, făgăduindu-i tot ajutorul. Atunci Epifanie, nelenevindu-se, a mers şi a făcut rugăciune şi toată slujba locului, şi a pus meşteri. Şi erau şaizeci mai mari peste zidirea bisericii, şi mulţime multă de lucrători pentru slujirea acestora; şi mai erau atunci în cetate şi bărbaţi elini bogaţi, cu bani şi cu averi.

Acolo mai era un om oarecare ce se numea Dracon, iar de cei mai mulţi se numea "marele Dracon". El avea un fiu, care se numea tot Dracon. Acesta, îmbolnăvindu-se de o cumplită arsură la coasta cea dreaptă şi tatăl lui cheltuind mult cu doctorii, nimic nu s-a folosit la sănătate. Deci, marele Dracon arăta multe rele către Epifanie, prin cuvinte şi prin lucruri; iar Epifanie, dacă îl vedea vreodată, întâi el i se închina. Odată trecând Epifanie printr-un loc unde erau adunaţi mulţi bogaţi şezând la vorbe urâte, era acolo şi marele Dracon împreună cu fiul său cel bolnav şi, văzând pe Epifanie, a început a-l batjocori. Iar Epifanie, apropiindu-se şi închinându-se înaintea aces­tora, a apucat de mână pe Dracon cel mic şi a zis: „Dracone, fa-te şi tu sănătos!" Şi îndată, împreună cu cuvântul lui Epifanie, Dracon s-a făcut sănătos. Aceasta văzând-o toţi, s-au înspăimântat. Atunci marele Dracon, văzând ceea ce a făcut Epifanie, de frică şi de cutremur n-a mai putut să meargă la casa lui pe picioare, după obicei; ci, ducându-l slugile, l-au pus pe pat.

A doua zi dimineaţa, a venit femeia lui Dracon şi a rugat pe Epifanie să meargă să facă rugăciune, ca să se ridice acela. Deci ducându-se Epifanie în casa lui Dracon şi rugându-se, îndată s-a sculat de pe patul său, iar a doua zi, luând cinci mii de arginţi, i-a adus lui Epifanie. Iar el a zis: „Fiule, mie îmi este destul o hăinişoară pentru trup şi pâini proaste cu apă de băut! Ce-mi aduci mie greutate, nevrând eu să te îngreuiezi? Dar, de voieşti să te slăveşti, du-te şi stai lângă biserica lui Dumnezeu şi dă aceşti bani celor ce se trudesc şi se ostenesc acolo!" Aşa a făcut Dracon, apoi a rugat pe Epifanie de l-a botezat pe el şi pe femeia lui.

Un oarecare elin, adică păgân, cu numele Sinesie, fiind şi el bogat, avea un fiu, unul născut, ca de treisprezece ani. Peste acesta a năpădit o patimă, care i-a înconjurat grumajii, l-a sugrumat şi a murit. Din această pricină era plâns şi bocet în casa lui. Atunci un creştin oarecare, anume Ermie, a zis maicii copilului: „Doamnă, roagă-te să vină aici marele Epifanie, că va învia copilul vostru". Iar ea crezând, a trimis îndată pe Ermie la Epifanie, fiindcă Ermie era prieten cu el. Deci, Ermie, ducându-se, a zis către Epifanie: „Părinte, domnul meu Sinesie m-a trimis la tine, să te aduc la casa lui şi să te rogi lui Dumnezeu ca să înviezi pe fiul său, care a murit". Atunci Epifanie m-a luat şi pe mine şi am venit în casa lui Sinesie. Şi cum a intrat Epifanie în casă, femeia lui Sinesie a căzut la pământ, zicând către Epifanie nişte cuvinte ca acestea: „Ai venit aici, marele doctor al creştinilor! Arată-ţi meşteşugul să vedem, să luăm cercare fiind tămăduiţi, şi aşa să ne apropiem de Hristosul tău".

După ce femeia a zis acestea, Epifanie a zis către dânsa: „De vei crede în Cel răstignit, vei vedea pe copilul tău umblând". Femeia a zis: „Nimic altceva nu se află în gândul meu, decât numai să iau aminte la Cel răstignit!" Deci Epifanie, apropiindu-se de pat şi cu mâna dreaptă ştergând grumajii copilului, a zis către dânsul cu faţă lină: „Evstorghie!" Şi îndată copilul şi~a deschis ochii şi a stat pe pat. Atunci s-au înspăimântat toţi cei din casă. Deci, văzând maica lui Evstorghie minunea ce s-a făcut prin Epifanie în casa sa, a luat trei mii de arginţi şi i-a dat lui Epifanie. Iar el a zis către dânsa: „O, Elefteria, eu n-am trebuinţă de aceşti bani, ci zi soţului tău, Sinesie, să-i ducă la biserica lui Hristos, Care a sculat pe fiul tău şi să-i dea celor ce se ostenesc acolo". Aşa a făcut Sinesie şi s-a botezat el, femeia lui şi fiul său, care, fiind mort, l-a înviat Epifanie.                                                                                 ;;

Odată, fiind noi singuri în casă, Epifanie a zis către mine: „Fiule Polivie, fiindcă Biserica are trebuinţă de preot, în locul părintelui nostru Ioan, te voiesc pe tine să fii în rânduiala aceluia". Iar mie, căzându-mi greu pentru cele grăite şi lepădându-mă cu prea multe cuvinte, a sosit vremea bisericii şi, intrând noi toţi cu Sfântul Epifanie în biserică, am avut gând să fug, socotind grea sarcina preoţiei. Deci, când a ajuns la altar, Epifanie apucându-mă de mână, mi-a zis: „Rămâi în locul acesta, până va sosi vremea". Toţi cei ce au auzit cuvântul acesta s-au înspăimântat. Atunci eu n-am mai putut să-mi mai mişc piciorul din locul acela, parcă era pironit cu cuie. Şi când s-a împlinit toată slujba, atunci a trimis pe unul din diaconi şi m-a adus la jertfelnic şi m-a hirotonit preot; iar după ieşirea din biserică, de frică am căzut la pat şi am zăcut până ce a venit Epifanie şi a făcut rugăciune şi îndată m-am sculat.

Altădată a venit un diacon de la Ierusalim şi a spus lui Epifanie despre Ioan, episcopul Ierusalimului, că este iubitor de argint şi încuind banii, nu-i dă celor ce au trebuinţă. Şi acest Ioan locuise în mănăstirea marelui Ilarion, când Epifanie a locuit împreună cu el. Deci Epifanie a scris o scrisoare lui Ioan, ca să miluiască pe cei ce au trebuinţă; dar Ioan n-a făcut nimic din cele scrise în scrisoare. Şi nu după multă vreme, Epifanie a zis către mine: „Vino dar, fiule, să mergem în Ierusalim şi, închinându-ne, ne vom întoarce înapoi!" Şi plecând noi din Cipru, am ajuns cu corabia în Cezareea lui Filip şi de acolo am mers la Ierusalim, unde, rugându-ne, am mers la episcopie. Iar Ioan, văzând pe Epifanie, s-a bucurat foarte mult. Şi a zis Epifanie lui Ioan: „Frate, dă-mi casă ca să petrec aici câtăva vreme!" Şi ne-a dat o casă foarte bună. Deci, în fiecare zi, Ioan chema pe Epifanie la masă şi ne ospăta cu bucate şi băuturi scumpe de multe feluri; iar săracii erau lipsiţi de acestea. Deci, oarecând, Epifanie a zis către Ioan: „O, părinte Ioane, dă-mi argint spre slujbă, căci am să hrănesc nişte bărbaţi din Cipru şi astfel o să mă fălesc înaintea acestora cu argintultău, că cele prea bune din casa ta le dai robului tău spre slava taşi voi fi lăudat pentru lucrurile tale; numai ţine minte acelea caremi le dai, ca să ţi le dau pe urmă".

Atunci Ioan a adus şi a pusînaintea lui Epifanie mult argint. Iar Epifaniei-azis: „O, părinte, mai este la tine spre păstrare şi alt argint?" Ioan a zis către Epifanie: „Destul îţi este acesta spre slujba ta, părinte". Epifanie i-a zis: „Părinte, adu şi pe acela, ca să fim de mirare la oaspeţi". Iar el, aducând şi pe celălalt, Epifanie i-a zis: „Dă-mi mie pe cele ce fac slăviţi pe cei liberi". Şi a zis Ioan către Epifanie: „Toate cele ce veselesc pe oamenii tăi primeşte-le şi slu­jeşte celor de la prânz".

Şi luând Epifanie acea mulţime de argint, ca la o mie cinci sute de litre, am mers în casa cea dată nouă de Ioan ca să găzduim. Şi era un cumpărător de argint cu numele Asterie, care venise în Ierusalim din Roma pentru neguţătorie. Iar Epifanie, chemându-l pe acesta şi arătându-i argintul, s-a tocmit cu el. Şi l-a vândut lui, luând de la el aur. Şi luând Epifanie aurul, îl împărţea noaptea şi ziua celor ce aveau trebuinţă. Şi trecând câteva zile, Ioan a zis lui Epifanie: „Dă-mi argintul, pe care ţi l-am dat spre slujbă". Epifanie a zis către Ioan: „Frate, îngăduieşte-mă puţin, căci am să hrănesc pe oaspeţi şi toate ţi le voi da".

Deci, mai trecând iarăşi câteva zile, Ioan a zis lui Epifanie, când stăteam noi în biserică unde este Lemnul cel mântuitor al Sfintei Cruci: „încă odată îţi zic, dă-mi argintul care ţi l-am împrumutat!" Atunci Epifanie a zis lui Ioan cu linişte: „Ţi-am spus, părinte, că ţi-l voi da". Deci, Ioan, umplându-se cu multă mânie, s-a apucat şi s-a ţinut de rasa lui Epifanie, trăgându-l de dânsa şi zicându-i: „Nu vei ieşi, nu vei şedea şi nu vei fi în pace, până ce nu-mi vei da tot argin­tul, pe care l-ai luat de la mine, nedreptule Epifanie! Dă Bisericii cele ale Bisericii!" Pentru toate acestea, Epifanie nu s-a tulburat, ci avea aceeaşi linişte întru dânsul ca şi mai înainte. Astfel a stat Ioan vreme de două ceasuri, ţinând şi ocărând pe Epifanie şi toţi cei ce stăteau de faţă, au obosit de a mai asculta cuvintele cele aspre ale lui Ioan. Deci Epifanie, nemâhnindu-se deloc, a suflat în faţa lui Ioan, care îndată a orbit, şi pe toţi cei ce stăteau de faţă i-a cuprins o frică mare. Atunci Ioan a căzut înaintea lui Epifanie, ca să se roage lui Dumnezeu să vadă iarăşi. Iar el i-a zis: „Du-te şi închină-te cinstitei Cruci, şi îji va da ceea ce ceri". El stătea nemişcat, rugându-se lui Epifanie, care, învăţându-l, şi-a pus mâna pe el şi s-a deschis ochiul lui cel drept. Deci, Ioan îl ruga şi pentru cel stâng.

Atunci Epifanie i-a zis: „Lucrul acesta nu este al meu, căci Dumnezeu l-a închis şi Dumnezeu l-a deschis. El a făcut astfel după cum a voit, ca noi să ne înţelepţim". Iar Ioan, după ce a fost certat şi pedepsit de dreptul, s-a făcut cuvios în toate.

După acestea, ieşind noi din cetate ca să mergem în Cipru, erau într-un loc doi comedianţi; iar Epifanie, trecând prin locul acela, i-a zis unul dintre ei: „Cuvioase părinte Epifanie, cercetează pe mortul acesta şi aruncă-i un acoperământ". Deci Epifanie, auzind acestea, a stat spre răsărit, făcând rugăciune pentru cel mort, apoi, dezbrăcân- du-se de haină, a aruncat-o mortului spre îmbrăcare. Apoi, Epifanie, urmându-şi călătoria, a zis cel ce a grăit cuvintele către cel ce s-a prefăcut că este mort: „Scoală, că a trecut prostul acela!" Iar el nedându-i răspuns, iarăşi l-a strigat. Dar după ce l-a văzut că este cu adevărat mort, şi-a zis în sine: „Mă voi duce şi voi spune acelui străin pricina, ca să învieze pe acesta".

Deci, alergând pe urma noastră, a căzut la pământ, rugându-se lui Epifanie şi zicând: „Mă rog şi mă cuceresc sfinţiei tale, ajută-ne şi cruţă nebunia noastră! Căci, când am zis către tine: «îmbracă pe cel mort...», după priceperea aceluia am grăit cuvintele. Iar nu mult după ce ai trecut de la noi, o, părinte, am grăit către prietenul meu; dar nu era nici glas, nici auzire. Vino, deci, părinte, şi înviază pe cel mort şi ia haina pe care am luat-o de la tine". Şi a zis Epifanie către cel ce grăia: „Mergi, fiule, şi-l îngroapă pe dânsul; căci întâi a murit şi atunci ai cerut haina". Deci, iarăşi pogorându-ne noi în Cezareea, am intrat în corabie şi am mers în Cipru, unde ne-au primit pe noi fraţii cu bucurie mare Şi era acolo un legiuitor oarecare cu numele Isaac, bărbat evlavios, care păzea cu dinadinsul legea mozaică. Acesta lipindu-se de Epifanie şi fiind învăţat de dânsul credinţa cea dreaptă, s-a luminat. Şi petreceam toţi trei într-o casă.

Odată, sora împăraţilor Arcadie şi Onorie, având o patimă şi fiind în Roma, a auzit de Epifanie că tămăduieşte Dumnezeu prin el pe cei bolnavi. Pentru aceasta a trimis în Cipru, ca să aducă la Roma pe Epifanie. Deci, trimişii, ajungând în Cipru, au arătat scrisorile ce le aveau la episcopie. Şi era acolo un bărbat elin foarte bogat şi gângav, cu numele Faustinian, care era potrivnic lui Epifanie şi care a găzduit pe bărbaţii cei trimişi la Epifanie. Acestora le zicea Faustinian: „Pentru ce luaţi aminte la amăgitorul acesta, ca la Dumnezeu? Căci, vorbeşte cuvinte reci şi este prea rău în cuvinte". Deci mergând Epifanie într-o zi unde erau meşterii cei ce lucrau biserica, se aflau acolo şi bărbaţii cei trimişi, care stăteau cu Faustinian în locul acela. Deci unul din zidari, căzând de la înălţime mare şi venind peste capul lui Faustinian, cel căzut n-a pătimit nici un rău, dar Faustinian a căzut cu faţa la pământ şi a rămas mort. Şi apropiindu-seEpifanie de Faustinian, l-a apucat pe el de mână, zicând: „Scoală,fiule, întru numele Domnului şi du-te sănătos la casa ta!" Şi îndatăs-a sculat Faustinian şi s-a dus sănătos la casa lui. Şi auzind femeia acestuia de ceea ce s-a făcut, a luat o mie de arginţi şi i-a adus lui Epifanie. Şi a zis Epifanie către femeie: „Du-te, fiică, şi dă-i celor ce se ostenesc la biserică, şi vei avea comoară la Cel Preaînalt". Şi femeia a făcut astfel.

Deci trimişii împăratului sileau pe Epifanie să meargă în Roma. Şi era acolo un cleric din ritori, cu numele Filon, bărbat cuvios. Şi, fiindcă era trebuinţă să pună episcop pe scaunul cetăţii Carpasiului, Epifanie l-a hirotonit pe acesta, din descoperirea lui Dumnezeu, ca episcop pe scaunul cetăţii şi al bisericii Carpasiului. Iar când Epifanie a voit să meargă în Roma, a chemat pe cel mai înainte zis, Filon episcopul, şi lui i-a dat stăpânirea bisericii Constanţiei, ca de va fi trebuinţă de clerici, el să-i hirotonească.

Deci luându-mă Epifanie pe mine şi pe Isaac, ne-am dus în Roma şi, intrând în cetate, era plâns şi bocet mare în palatul cel împărătesc, pentru că sora împăraţilor Arcadie şi Onorie, având o patimă la mâna cea dreaptă, multe făcând doctorii, cu nimic nu au ajutat-o. Deci acea boală mânca cu totul cărnurile ei. Iar ea, fiind cuprinsă de multă durere, a silit pe împăraţi, adică pe Arcadie şi Onorie, să poruncească doctorului să-i dea otravă, ca mai degrabă să treacă din viaţa aceasta. Deci cei ce ne-au adus pe noi în Roma au intrat şi au vestit împăraţilor; iar ei au poruncit lui Epifanie să intre înăuntru. Iar Epifanie, ca şi cum nu s-ar fi întâlnit cu astfel de oameni, a intrat fără temere în palatul împărătesc şi s-a apropiat de împăraţi, unde era şi sora acestora, zăcând pe pat.

Iar împăraţii, văzând pe Epifanie, s-au sculat îndată de pe scaune. Şi a zis Epifanie împăraţilor: „Fiilor, această cinste daţi-o lui Dumnezeu, Făcătorul de bine, şi veţi vedea pe sora voastră întru sănătate bună; nu vă nădăjduiţi în stăpânire şi veţi fi păziţi de Domnul!" Însă împăraţii se îndoiau şi se tulburau de cuvintele lui Epifanie. Atunci Epifanie a zis împăraţilor: „Fiilor, de ce vă îndoiţi pentru cele ce vă grăiesc? Veţi vedea darul lui Dumnezeu prin cele ce se grăiesc". Şi, apropiindu-se Epifanie de pat, unde zăcea sora împăraţilor, a zis către ea cu blândeţe: „Fiică, nu te îndoi pentru patima ta! Ai nădejde spre Dumnezeul Cel viu şi vei vedea sănătatea ta în ceasul acesta; crede în Fiul lui Dumnezeu, Cel răstignit şi vei umbla în ceasul acesta, fiindcă a încetat durerea trupului tău. Slăveşte pe Dumnezeu, Cel ce ţi-a dat darul. Să-L ai pe Acesta în mintea ta neîncetat, şi-ţi va fi ţie zid în toată vremea vieţii tale!"

Acestea zicându-le Epifanie, a apucat-o pe ea de mână şi, pecetluind-ode trei ori cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-a uşurat de dureri. Şi văzândîmpăraţii ceea ce a făcut Epifanie, s-au înduplecat în sufletelelor ca să-l iubească şi să-l asculte şi să creadă toate cele ce le grăiael, rugându-l să fie împreună cu ei în Roma şi să le fie părinte. Pentruaceasta Epifanie îi învăţa şi îi întărea în toate zilele.

Odată, pefiul surorii împăraţilor care a fost tămăduită de Epifanie,s-a întâmplat de l-au găsit mort pe pat, nefiind bolnav, încât s-a făcut mare plâns în palatul împărătesc. Deci, împăraţii au zis către Epifanie: „Părinte, roagă-te pentru copil, ca să-l dai viu maicii lui". Şi a zis Epifanie: „Credeţi că pot să fac eu aceasta?" Şi i-au zis lui împăraţii: „Credem că după cum ai vindecat boala de la maica copilului, astfel şi pe copil îl vei pune viu înaintea maicii lui". Şi le-a zis lor Epifanie: „De va învia fiul surorii voastre, veţi crede şi vă veţi boteza în numele Celui răstignit?" Împăraţii au zis: „De vei învia pe copil, noi vom crede şi ne vom boteza!"

Atunci, apropiindu-se Epifanie de patul copilului şi pecetluind tot trupul lui cu semnul Sfintei Cruci şi rugându-se Celui ce omoară şi înviază, a zis către copil: „Scoală, fiule, în numele lui Iisus Hristos Cel răstignit!" Şi îndată copilul a şezut pe patul lui. Atunci, crezând împăraţii că Epifanie a înviat pe copil prin rugăciune, l-au rugat să-i lumineze cu Sfântul Botez. Iar Epifanie a zis către dânşii: „Întru toate primesc evlavia voastră, pentru că Dumnezeu este Cel ce vă ridică spre aceasta. Însă fără învoirea episcopului Romei nu pot face aceasta, ca nu cumva să se scârbească asupra mea". Deci împăraţii îndată au chemat pe episcopul romanilor şi i-au povestit toate. Auzind episcopul aceasta de la împăraţi, s-a bucurat foarte mult şi i-a dat voie lui Epifanie să-i boteze.

Şi după ce au intrat în botezător, ca să se boteze de Epifanie şi, făcându-se toată slujba cea mai înainte de botezare, a intrat întâi Arcadie şi lua aminte. Şi, iată, trei bărbaţi, purtând haine albe, ţineau pe Epifanie, unul la dreapta, altul la stânga şi celălalt urmând înapoia lui, şi s-a înfricoşat cu frică mare. Deci, Epifanie a cunoscut din faţa lui Arcadie că vedenie a văzut şi a zis către dânsul: „Ia aminte de sineţi, fiule, şi fii păzind cele ce le vezi". Şi Epifanie avea un obicei, că până nu se tulbura apa, nu băga pe nimeni în scăldătoare. Iar după ce s-a luminat Arcadie, a băgat şi pe Onorie şi a văzut aceeaşi vedenie. După aceea, s-a pogorât fiul surorii lor şi însuşi sora lor, Procliani, care era femeia unuia din patricieni.

După ce s-au botezat ei, Epifanie a petrecut cu ei şapte zile, învăţându-i, Iardupă şapte zile, când şi-au schimbat ei hainele cele nou luminate,a zis Epifanie împăraţilor: „Fiilor, rămâneţi în linişte, că lupulnu vă va mai stăpâni pe voi. A fugit de la voi durerea, scârba şi suspinarea. Fiţi cu luare aminte la înviere şi nu vă mâhniţi pentru cei ce ies din această viaţă. Că cei ce au crezut lui Hristos, s-au îmbrăcat în Hristos şi pe El îl au în ajutor. Iar copilul, care a murit şi a înviat, luând darul Sfântului Botez, se va duce la Mântuitorul şi-L va vedea în mare slavă, lăudându-se de îngeri". Deci a doua zi, când Epifanie era în palatul împărătesc şi învăţa pe împăraţi, s-a făcut în mijlocul nostru bună mireasmă. Epifanie a zis împăraţilor: „Fiii luminii, sculaţi-vă şi vă rugaţi!" Iar copilul zăcea pe pat. Atunci Epifanie, făcând rugăciune, au auzit toţi din palat, ca şi cum mult popor ar fi zis: "Amin", şi copilul îndată şi-a dat sufletul. Şi rămânând noi un an întreg la Roma, Epifanie a făcut şi alte multe semne acolo.

Şi când a hotărât Sfântul Epifanie să mergem în Cipru, au zis împăraţii către el: „Părinte, ia mult aur pentru trebuinţa Bisericii, ca să dai celor ce au trebuinţă". Epifanie le-a zis: „Fiilor, faceţi voi ceea ce doriţi şi eu mă voi bucura pentru darea voastră; iar mie nu-mi daţi greutate, deoarece Dumnezeul meu le dă toate tuturor, hrănind pe toţi în această viaţă". Şi împăraţii i-au adus mult aur, dar Epifanie n-a primit, şi a zis să ne aducă în corabie puţine pâini spre împărtăşirea noastră. Deci, plecând de la Roma, am ajuns în Cipru după patruzeci de zile şi fraţii ne-au primit cu mare bucurie.

Sfântul Epifanie avea obiceiul să iasă noaptea la gropniţele unde zăceau moaştele sfinţilor mucenici şi acolo ruga pe Dumnezeu pentru fiecare din cei ce se necăjea. Şi, precum un prieten, rugându-se de alt prieten, dobândeşte ceea ce îl roagă, tot aşa şi Dumnezeu îi asculta cererile lui. într-o vreme, făcându-se foamete mare şi neaflându-se pâine în târg, Faustinian cel nemilostiv avea multe magazii pline cu grâu şi cu orz. Şi acesta, luând aur, dădea trei măsuri fiecăruia din cei ce aveau trebuinţă. Şi era multă strâmtorare în cetate. Deci a zis Epifanie către Faustinian: „O, preabunule, dă-mi grâu spre hrana oamenilor şi eu îţi voi da datoria tuturor". Iar nemilostivul Faustinian, auzind nişte cuvinte ca acestea, a zis lui Epifanie: „Du-te şi roagă pe Dumnezeul pe Care tu îl cinsteşti şi îţi va da grâu pentru hrana prietenilor tăi".

Deci Epifanie, ieşind într-o noapte la gropniţe, ruga pe Dumnezeu să hrănească pe toţi cei ce se strâmtorau. Şi era o capişte veche, care se numea "întemeierea lui Die". De această capişte, dacă s-ar fi apropiat cineva din oameni, se zicea că îndată îl apuca moartea. Deci pe când Epifanie se ruga lui Dumnezeu, pentru cei ce se necăjeau, a auzit un glas: „Epifanie, să nu te tulburi". Iar el a zis: „Cine este, Doamne?" Şi a zis către dânsul: „Mergi în capiştea ce se numeşte «întemeierea lui Die». Şi se vor risipi peceţile uşilor şi, intrând înăuntru, vei afla aur mult; să-l iei şi, cumpărând tot grâul şi orzul lui Faustinian, să dai hrană celor ce au trebuinţă". Deci Epifanie a mers la capişte şi, apropiindu-se de intrare, îndată au căzut peceţile şi uşile s-au deschis şi, intrând înăuntru, a aflat mult aur. Deci, luându-l, l-a dat lui Faustinian, zicând: "Ia banii şi dă-mi mie grâul". Iar iubitorul de bani şi pierzătorul Faustinian, primind aurul, îi dădea din grâu câte trei măsuri, şi Epifanie dădea grâu fiecăruia cât avea trebuinţă. Şi n-au lipsit banii până ce a cumpărat toate bucatele pe care le adunase Faustinian. Şi a umplut Epifanie multe case de grâu şi de orz, care a fost cumpărat de la Faustinian; şi dădea la toată cetatea, iar mai vârtos dădea Dumnezeu prin Epifanie.

Din această pricină s-a făcut multă îmbelşugare tuturor oamenilor, iar în casa lui Faustinian era multă strâmtorare. Iar răul şi silnicul Faustinian, fiind strâmtorat prin iubirea lui de bani, socotea că este ocară să ceară de la Epifanie bucate pentru casa lui. Deci, având corăbiile lui, a mai luat şi alte cinci şi, dând bani lui Longhin, credinciosul său, l-a trimis în Calabria, ca să cumpere de acolo grâu spre hrana casei lui. Şi ducându-se corăbiile şi umplându-se de grâu şi de alte feluri de bucate, au mers pe mare patru luni, şi având grâul la o sută de stadii de la Constanţia, în dreptul locului ce se numeşte Dianevtiriu, s-a pornit furtună pe mare şi s-au primejduit toate corăbiile lui Faustinian, care erau încărcate cu grâu, încât tot grâul l-a scos marea la ţărmuri. Şi auzind Faustinian aceasta, s-a pogorât îndată la mare şi, văzând cu ochii lui cele făcute şi având mormânt deschis gura sa, a început ticălosul a huli pe Cel Preaînalt şi a aduce lui Epifanie ocări ca acestea: „Iată, vrăjitorul şi înşelătorul acesta, nu numai pe pământul cel uscat lucrează rău casei mele, ci şi pe mare, trimiţând diavoli, opreşte de a intra cele pentru slujba casei mele. O, ce vânt a adus înşelătorul acesta aici!"

Acestea zicând şi mai multe decât acestea, s-a dus în casa sa, temându-se de Epifanie. Deci, adunându-se toţi din cetate, bărbaţi, femei şi copii, au luat grâul şi l-au dus la casele lor, adunându-şi cheltuiala lor, unul pentru un an, altul pentru doi ani. Iar ticălosul Faustinian, având femeie care săvârşea lucruri bune, aceasta în ascuns de bărbatul ei a trimis lui Epifanie două mii de arginţi, ca să-i dea grâu pentru hrana casei sale. Şi a zis Epifanie către femeie: „Ţine arginţii în casa ta şi ia grâu cât îţi trebuieşte şi, când roadele vor umple pământul, atunci să-mi dai cele ce ai luat". Şi aşa a făcut femeia.

În episcopie era un diacon, cu numele Savin, având meşteşugul de a scrie frumos. Acesta era blând şi împodobit cu dreaptă viaţă. Toţi monahii în episcopie eram optzeci, însă Savin strălucea mai mult între noi toţi. Pe acesta l-a pus Epifanie judecător al lucrurilor bisericeşti. Deci, odată, s-au judecat de Savin doi bărbaţi, unul bogat şi altul sărac; iar bogatul avea mai multă dreptate decât săracul. Deci, Epifanie, stând într-un loc ascuns şi ascultând judecata, a auzit pe Savin miluind mai mult şi plecându-se la judecată spre cel sărac. Atunci Epifanie, venind în mijloc, a zis lui Savin cu faţa lină: „Du-te, fiule, scrie frumos şi, având pomenire de dumnezeieştile Scripturi, fă-te desăvârşit în judecată şi auzi pe Făcătorul de bine, strigând şi zicând:Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi judecată dreaptă".

Deci, de atunci Epifanie judeca pe toţi cei ce veneau să se judece, că de dimineaţă până la ceasul al nouălea asculta pe cei ce se judecau şi de la al nouălea ceas până dimineaţă, nu mai era văzut de nimeni dintre oameni.

Între fraţii care erau la episcopie, era şi unul semeţ la faţă, având şi el meşteşugul scrierii frumos; iar numele lui era Rufin. Acesta era unit cu Faustinian şi în fiecare zi aducea multe ocări asupra lui Epifanie; iar el cu multă blândeţe domolea semeţia lui. Însă din pricina lui Faustinian şi din lucrarea diavolului, care lucra între ei, acesta a căutat să omoare pe Epifanie, unindu-se Faustinian cu el şi zicând ticălosul către dânsul: „De vei ucide pe înşelătorul acesta, vei şedea tu pe scaun". Iar Rufin era cel mai de pe urmă diacon al bisericii, de aceea el avea slujbă să împodobească scaunul episco­pului. Deci, luând trufaşul un cuţit ascuţit, l-a pus drept pe şezătoarea scaunului, şi deasupra lui acoperământul scaunului. Iar Epifanie, vrând să şadă pe scaun, a zis către cel ce a făcut vicleşugul: „Fiule, ridică acoperământul de pe scaun". Iar el neascultând cuvântul lui Epifanie, a luat Epifanie acoperământul ce acoperea cuţitul şi a căzut cuţitul la picioarele lui Rufin diaconul şi s-a înfipt în piciorul lui cel drept. Atunci Epifanie a zis către Rufin: „Încetează de neorânduiala ta, fiule, ca nu cumva să te primejduieşti, nu după multă vreme. Deci ieşi din biserică, că nu eşti vrednic să te împărtăşeşti cu dumneze- ieştile Taine". Şi ieşind Rufin din biserică, s-a dus la episcopie şi după trei zile şi-a sfârşit viaţa.

În vremea aceea, nu ştiu din ce pricină îmbolnăvindu-se împăratul Teodosie de picioare, a slăbit foarte tare de la genunchi în jos şi zăcea la pat de şapte luni. Acesta a trimis soli la Epifanie în Cipru, ca să vină la împărăteasca cetate a lui Constantin şi să ajute celui ce se chinuia. Şi ajungând cei trimişi de către împărat, necazul şi lacrimile fraţilor opreau pe Epifanie să nu iasă din Cipru; căci, atunci când ieşea din Cipru, toţi fraţii îşi chemau moartea. Şi silind cei trimişi de către împărat pe Epifanie să meargă la cetatea cea împărătească, Sfântul Epifanie le-a zis lor: „Mergeţi, fiilor, la împărat şi eu voi veni după voi". Ei au zis: „Nu te mânia, părinte, că este porunca împăratului, şi nu putem să facem altfel, ca nu cumva să ne primejduim, mai ales că împăratul, aflându-se în boală, aşteaptă venirea ta".

Şi de abia au înduplecat pe Epifanie să meargă cu dânşii. Deci Epifanie chemând pe Filon, iubitorul de Dumnezeu episcop, i-a poruncit lui să poarte grijă de trebuinţa bisericească. După aceea s-au adunat toţi părinţii şi fraţii şi, învăţându-se de la Epifanie cele ce se cuvin, i-am sărutat pe toţi şi am plecat către cetatea împărătească. Deci, intrând noi în cetatea lui Constantin, i s-a vestit împăratului venirea lui Epifanie. Iar el poruncind să intrăm în palatele împără­teşti, Epifanie a mers cu multă îndrăzneală la împărat. Iar împăratul Teodosie nu putea să grăiască de durere şi zăcea pe pat.

Deci după ce Epifanie s-a apropiat de împărat, acesta i-a zis: „Părinte, roagă-te pentru mine ca să mă fac sănătos!" Epifanie a zis împăratului: „Crede, fiule, întru Cel răstignit şi vei avea aceasta totdeauna. Să ai pe Dumnezeu în minte şi nici un rău nu te va stăpâni pe tine; fă-te milostiv spre cei necăjiţi şi vei fi miluit de Dumnezeu; fă-te ca un împărat, cinstind pe Cel ce ţi-a dat ţie stăpânire; şi El îţi va da ţie mai mult dar". Acestea zicându-le Epifanie împăratului, s-a apropiat de el şi, atingându-se de picioarele lui, l-a pecetluit de trei ori cu semnul Sfintei Cruci şi a zis împăratului: „Scoală, fiule, de pe pat, că a încetat durerea de la picioarele tale".

Auzind acestea împăratul, îndată s-a sculat, nemaiavând nici un rău la picioarele sale, şi a zis către Epifanie: „Porunceşte-mi, părinte, orice şi te voi asculta pe tine întru toate". Epifanie a zis împăratului: „Să ai cuvintele lui Dumnezeu în sufletul tău şi nu vei avea trebuinţă de Epifanie". Acestea şi multe altele zicând Epifanie împăratului, a sosit vremea prânzului şi a zis Epifanie către împărat: „Mergi, fiule, la masă şi binecuvintează pe Făcătorul de bine". Şi era Epifanie vesel şi cuviincios, având cuvânt îndulcit cu dumnezeiasca sare. Deci, când a căzut fiica lui Teodosie în patimă la Roma, adică sora lui Arcadie şi Onoriu, atunci şi ei au mers în Roma şi au stat cu dânsa vreme de cinci ani, că acolo era măritată cu bărbat. Auzind atunci împăratul Teodosie că Epifanie a venit în Roma şi a tămăduit pe fiica lui, iar pe fiul ei, fiind mort, l-a înviat; şi că, împreună cu aceştia, a botezat pe Arcadie şi Onoriu, s-a bucurat foarte mult şi pentru aceea i-a scris lui ca unui tată. Deci, când eram în cetatea lui Constantin, au venit Arcadie şi Onoriu de la Roma şi s-au bucurat foarte mult.

Şi au adus unii, din porunca împăratului, pe Faustinian din Cipru, fiind pârât că a grăit de rău pe împărat. Şi era pus sub pază. Deci auzind acestea Epifanie, a mers în locul acela unde era ţinut Faustinian şi i-a zis lui: „De-ţi este trebuinţă o, fiule, să grăieşti prin noi cuvânt la împărat şi te vei elibera din această închisoare". Dar Faustinian a zis lui Epifanie: „Du-te, înşelătorule, şi înşeală bărbaţii proşti, iar cuvintele acestea nu le grăi lui Faustinian. Ai venit aici ca să te bucuri prin cuvintele tale de primejdia mea. Fugi de aici în Cipru, du-te în Fenicia şi acolo fă-ţi neîncetat vrăjile şi răutăţile tale". Deci, după ce Faustinian a zis aceasta ocărând pe Epifanie, m-a luat pe mine Epifanie şi am mers în palatele împărăteşti, ca să luăm voie de la împărat şi să plecăm în Cipru. După aceea, împăratul rugând pe Epifanie ca să mai zăbovească în împărăteasca cetate încă câteva zile, Epifanie i-a spus că nu poate să mai stea, dar în cele din urmă împăratul a înduplecat pe Epifanie prin cuvinte. Deci, a doua zi a intrat oarecare din cei ce spun răspunsurile în palatele împărăteşti şi a spus că Faustinian Ciprianul şi-a săvârşit viaţa.

Auzind Epifanie aceasta, a plâns pe Faustinian. Atunci împăra­tul a voit ca toate averile lui Faustinian să le trimită în vistieria împărătească, mai ales că nu avea fii. Iar Epifanie a zis împăratului: „Fiule, vezi să nu faci păcat, că femeia lui Faustinian este cinstitoare de Dumnezeu din inimă, pleacă-te cuvintelor lui Epifanie şi-ţi va fi ţie dar de la Cel Preaînalt". Atunci împăratul a dat lui Epifanie toată stăpânirea peste lucrurile lui Faustinian. Deci Epifanie a zis către împărat: „Fiule, am pe Dumnezeu, Care îmi dă cele de trebuinţă, iar acestea toate, cu voia femeii lui, să le dăm celor ce au trebuinţă". Epifanie, zicând acestea, împăratul a răspuns: „Părinte, cere cele ce ai de trebuinţă şi îţi voi da cu toată plăcerea". Epifanie a zis către împărat: „Fiule, păzeşte cuvintele mele şi totdeauna să mă ai în sufletul tău".

Zicând el acestea, împăratul a ieşit din palat împreună cu noi şi a rugat pe Eoifanie să-l binecuvinteze. Deci Epifanie, făcând rugă­ciune, a binecuvântat pe împărat şi l-a sărutat, apoi împăratul s-a întors în palatul lui cu pace. Iar noi, intrând în corabie, am ajuns după nouă zile în Cipru, şi ne-au primit fraţii cu bucurie mare. Aici am găsit pe femeia lui Faustinian plângând pe bărbatul ei; iar Epifa­nie a mângâiat-o de toată mâhnirea ei şi ea s-a plecat cuvintelor lui şi l-a rugat să-i dea pecetea cea întru Hristos. Şi după ce a botezat-o, a hirotonit-o diaconiţă a Bisericii şi, cu voia lui Epifanie, împărţea toate lucrurile ei la cei ce aveau trebuinţă.

Odată, Epifanie a vorbit cu Aetie, episcopul valentinianilor - că erau în Constanţia mulţi următori ai eresului acesta - şi Aetie, pornindu-se cu prea multe cuvinte şi grăind multe hule asupra Celui Preaînalt, Epifanie a zis către dânsul: „Aetie, răucredinciosule, pune strajă gurii tale şi nu mai grăi cuvinte fără de rânduială". Deci îndată a amuţit Aetie, după cuvântul lui Epifanie, şi din ziua aceea n-a mai putut să grăiască nici un cuvânt. Şi văzând cei ce împărtăşeau eresul lui, că l-a amuţit prin cuvânt, toţi au căzut înaintea lui Epifanie şi au dat anatemei credinţa lor, făcându-se dreptcredincioşi. Astfel, Aetie a petrecut şase zile negrăind şi în a şaptea zi şi-a sfârşit viaţa. Erau încă şi alte multe eresuri în latura Ciprului, ca acestea: sofişti, sabeliani, nicolaiteni, simoniani, vasilidiani, carpocratiani. Pentru aceştia Epi­fanie a scris epistole împăratului Teodosie ca, din porunca împăra­tului, să-i izgonească din ostrov, că între dânşii erau bărbaţi bogaţi, cărora le erau încredinţate dregătorii de obşte şi, astfel fiind, smereau pe cei dreptcredincioşi.

Deci primind împăratul scrisoarea lui Epifanie, a scris astfel: „Oricine nu se va pleca, prin dumnezeieştile cuvinte, părintelui Epifanie, episcopul ţării Ciprului, să iasă din ostrov şi să locuiască unde va voi. Iar dacă unii, fiind prieteni şi fii ai pocăinţei, vor mărturisi părintelui cel de obşte că, fiind rătăciţi, vor să vină la calea adevărului, să rămână în ostrov, învăţându-se de la părintele cel de obşte". Deci, această poruncă împărătească aducându-se şi arătân- du-se de un om al împăratului, mulţi dintr-înşii s-au alăturat lui Epifanie; iar cei ce nu s-au plecat, îndată au fost izgoniţi din ostrov. Astfel, turma cea cuvântătoare a bunului păstor a fost curăţată de lupii cei răpitori.

Petrecând Sfântul Epifanie în arhierie şi în osteneli ani îndelungaţi şi ajungând la adânci bătrâneţi, s-a apropiat de fericitul său sfârşit. Dar mai înainte de sfârşit, a fost trebuinţă să se oste­nească la împărăteasca cetate pentru nişte pricini ca acestea: Eudoxia, soţia împăratului Arcadie - cel care a împărăţii la Răsărit după tatăl său, Teodosie -, sfătuindu-se împreună cu Teofil arhiepiscopul Alexandriei, la izgonirea cea fără de vină a preasfinţitului Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului - precum s-a scris pe larg în viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur au pornit pe Epifanie cu scrisorile lor amăgitoare, să vină la dânşii în sobor, pentru că Teofil scrisese lui Epifanie foarte multe scrisori asupra lui Ioan, cum că el se împărtăşeşte de ideile lui Origen, şi pentru aceea împărăteasa s-a pornit să-l surghiunească. Deci Epifanie îndată s-a plecat lui Teofil; căci nu ştia că Teofil are urâciune asupra lui Ioan.

Deci Sfântul Epifanie luându-mă pe mine şi pe Isaac, am venit în cetatea lui Constantin. Dar, intrând noi în cetate, era mare tulburare pentru Ioan; căci el era mult iubit de cetăţeni. Dar unele mănăstiri şi locaşuri care luau bani şi cele de trebuinţă de la împărăteasa, nu voiau să primească pe Ioan.

Deci intrând noi într-una din mănăstiri, au silit pe Epifanie să le hirotonească un diacon, căci aveau nevoie la slujba bisericească. Şi făcând aceasta şi auzind Ioan, a scris o epistolă lui Epifanie. Asemenea şi Epifanie a scris împotriva lui Ioan. Şi a auzit şi împărăteasa că s-au învrăjbit Ioan cu Epifanie.

Atunci împărăteasa Eudoxia a chemat pe Epifanie şi i-a zis: „Părinte Epifanie, toată împărăţia romanilor este a mea şi toată preoţia bisericilor de sub împărăţia mea este a ta; fiindcă Ioan este străin de buna rânduială a preoţiei şi se poartă fără de rânduială împotriva împăraţilor, având în el oarecare eres. Pentru aceasta, de multe zile mă supără gândul să fac sobor şi să-l lepăd din această rânduială, ca pe un nevrednic de preoţie şi să pun altul pe scaun, care va putea să ţină preoţia, ca astfel împărăţia mea să fie în pace întru toate". Pe când împărăteasa grăia acestea către Epifanie, tremura toată din multa ei mânie. Apoi a zis către dânsul: „Fiindcă sfinţia ta eşti aici din voia lui Dumnezeu, nu este trebuinţă să-i dau la osteneală pe ceilalţi părinţi; deci, pe care ţi-l va descoperi Dumnezeu, fă-l episcop; iar pe Ioan scoate-l din Biserică".

Epifanie a zis către împărăteasă: „Fiică, fără pomenire de rău, ascultă pe părintele tău". Împărăteasa a zis către Epifanie: „Orice va porunci sfinţia ta, să-mi vestească şi eu voi sluji părintelui meu". Şi a zis Epifanie către împărăteasă: „Dacă pentru eresul care zici se prihăneşte Ioan şi se mustră, şi nu mărturiseşte că a greşit, este nevrednic de preoţie; atunci, orice va porunci stăpânirea voastră, voi face. Iar dacă, pentru ocara voastră, voiţi să izgoniţi pe Ioan din Biserică, Epifanie nu se învoieşte la aceasta. Pentru^ că firea împăraţilor este să ocărască şi să ierte, fiindcă şi voi aveţi împărat în cer, Căruia greşiţi după obicei şi vă iartă vouă, dacă şi voi veţi ierta celor ce vă ocărăsc pe voi, după cum zice Evanghelia:Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri milostiv este". Atunci împărăteasa a zis către Epifanie: „De vei face împiedicare, părinte Epifanie, de a se izgoni Ioan, voi deschide capiştile idolilor, voi face pe oameni să li se închine lor şi voi face pe cele din urmă mai rele decât cele dintâi". Când ea grăia acestea cu amărăciune, au curs lacrimi din ochii ei. Epifanie a zis: „Fiică, eu sunt nevinovat de această judecată".

Acestea zicând Epifanie, m-a luat pe mine şi am ieşit din palatul împărătesc; iar Isaac, fiind bolnav, n-a intrat împreună cu noi la împărăteasă. Deci, a străbătut vestea prin toată cetatea, zicând că marele preot Epifanie, episcopul Ciprului, a intrat la împărăteasă şi a surghiunit pe marele Ioan. Acestea auzind Isaac, a fugit de Epifanie, intrând într-o mănăstire, şi a rămas acolo, fără să ştim noi. Iar Epifanie plângea pentru Isaac şi se ruga lui Dumnezeu să-i arate unde petrece. Şi i-a arătat lui şi am mers la el, dar Isaac s-a întors de la Epifanie, zicând: „Nu mai voiesc să fiu cu tine, pentru păcatul pe care l-ai făcut asupra lui Ioan". Şi stând noi în mănăstire trei zile, de abia am înduplecat pe Isaac să meargă cu noi. încă şi Sfântul Ioan Gură de Aur s-a încredinţat că Sfântul AEpifanie s-a învoit la surghiunia lui şi, luând hârtie, i-a scris: „înţelepte Epifanie, te-ai învoit la surghiunia mea. Nu vei mai şedea pe scaunul tău". Asemenea încă şi Epifanie a scris împotriva lui Ioan: „Pătimitorule, bate şi biruieşte; şi pentru că ai crezut că m-am învoit la surghiunia ta, în locul în care te-ai surghiunit nu vei ajunge".

Fraţilor, acestea le-am scris, ca să nu arunce cineva prihană asupra lui Epifanie pentru aceasta. Căci era oare cu putinţă ca cel ce a făcut atâtea bunătăţi, să se coboare la atâta adânc de răutate? Să nu fie! Şi intrând noi în palatul împărătesc, Epifanie a luat voie de la împăraţi să mergem în Cipru. Şi fiind întrebat Epifanie de împăratul Arcadie de câţi ani este, el a răspuns: „Sunt de o sută cincisprezece ani, fără trei luni. Astfel, la şaizeci de ani m-am făcut episcop şi am cincizeci şi cinci de ani, fără trei luni în episcopie". Despre acestea l-a întrebat împăratul în ziua când aveam să ne suim în corabie.

Şi suindu-ne în corabie, Epifanie a şezut în pântecele corăbiei împreună cu noi. Şi avea obiceiul să ţină neîncetat în mâinile sale Sfânta Evanghelie. Deci, suspinând şi lăcrimând de trei ori, a deschis Sfânta Evanghelie şi iarăşi închizând-o, a plâns. Şi a făcut rugăciune, iar după rugăciune a şezut în pântecele corăbiei şi a început iarăşi a plânge şi a zice către noi: „O, fiilor, de mă iubiţi pe mine, păziţi poruncile mele şi dragostea lui Dumnezeu va petrece întru voi. Voi ştiţi prin câte supărări am trecut în viaţa aceasta şi n-am socotit pe vreuna necaz, ci totdeauna mă bucuram, căutând la Dumnezeu, şi Dumnezeu nu m-a părăsit pe mine, ci mă păzea de toată bântuiala vicleanului; căci, cei ce iubesc pe Dumnezeu, toate le lucrează spre bine. Deci, fiii mei doriţi, odată fiind eu într-un loc pustiu şi săvârşindu-mi rugăciunea mea la Hristos, ca să mă izbăvească de toată bântuiala potrivnicului, au năvălit asupra mea mulţi diavoli, care aruncându-măla pământ şi apucându-mă de picioare, mă târau pe pământ; iar unii dintre dânşii, mi-au făcut şi răni. Acestea mi s-au făcut zece zile. De atunci n-am mai văzut în faţă pe diavolul în toate zilele vieţii mele; ci au săvârşit răutatea lor asupra mea prin oamenii cei răi.

Multe rele mi s-au întâmplat în Fenicia, de la silonienii cei fără de rânduială; în Egipt, de la gnosticii cei necuraţi; în Cipru, de la valentinenii cei fără de lege şi de la celelalte eresuri. O, fiilor, puneţi mintea voastră şi ascultaţi cuvântul păcătosului Epifanie: Nu fiţi poftitori de bani şi mulţi bani se vor adăuga vouă. Nu urâţi pe nici un om şi veţi fi iubiţi de Dumnezeu. Nu clevetiţi pe fratele vostru şi patima diavolească nu va domni peste voi. întoarceţi-vă de la toate eresurile, ca de la nişte fiare cu venin purtător de moarte, pentru care v-am scris vouă în cărţile ce se numesc "Panarii". întoarceţi-vă şi păziţi-vă de dulceaţa lumii, care gâdilă pururea trupul şi gândul. Aveţi iscusinţă, că este adăugire a satanei, căci de multe ori şi trupul liniştindu-se, gândul celor fără de luare aminte are nălucire spre cele urâte. Iar când mintea noastră se trezeşte şi are pomenire pururea de Dumnezeu, cu lesnire putem să biruim vrăjmaşul".

Acestea zicându-le Epifanie şi mai multe ca acestea, a chemat pe toţi cei din corabie şi le-a zis: „Fraţilor, ni se cade nouă să ne rugăm iubitorului de oameni Dumnezeu cu toată tăria, ca să ne păzească pe noi şi nici unul din cei din corabie să nu piară; căci o să se facă un vifor mare. Bucuraţi-vă, deci, că nici o supărare nu se va atinge de toţi cei din corabie!" După acestea, mi-a zis: „Fiule Polivie". Eu i-am răspuns: „Ce este, părinte?" El mi-a zis: „Dacă vom merge la Constanţia, stai şapte zile în cetate; apoi du-te în Egipt şi suie-te în Tebaida cea de sus şi acolo paşte oile lui Hristos. Insă ia seama de tine, fiule, să nu faci într-altfel, martor îţi pun cerul şi pământul. Pentru că dacă cuvintele mele nu le vei asculta şi nu te vei duce, cu pierzare vor pieri şi în deşert se vor face ţie toate câte ai zidit şi vei fi netrebnic înaintea tuturor oamenilor; iar de vei asculta cuvintele mele şi vei păzi porunca Domnului, Care mi-a poruncit Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, vei fi binecuvântat înaintea Lui în toate zilele". Zicând acestea către mine, m-a sărutat.

Apoi, întorcându-se către Isaac, i-a zis: „Fiule Isaac". Iar el a răspuns: „Ce este, părinte?" Şi i-a zis Epifanie: „Tu, fiule, să rămâi în Constanţia, până ce ţi se va porunci ţie să mergi pe calea drepţilor!" Acestea zicându-le Epifanie către Isaac, l-a sărutat şi, chemând pe toţi corăbierii, le-a zis: „Să nu vă speriaţi, fiilor, căci multă pornire va face marea, ci rugaţi-vă lui Dumnezeu şi El vă va ajuta". Şi era al unsprezecelea ceas din zi, când Epifanie ne-a învăţat acestea. Şi a zis unuia din corăbieri: „Nu ispiti, ca să nu fii ispitit!" Iar la apusul soarelui s-a ridicat o furtună mare pe mare. Şi Epifanie era în pântecele corăbiei, cu mâinile întinse şi Evanghelia pusă pe pieptul lui. Şi avea ochii deschişi, iar glasul lui nu se auzea.

Iar noi toţi, fiind cuprinşi de frică, socoteam că Epifanie se roagă lui Dumnezeu pentru valul mării. Şi a ţinut viforul două zile şi două nopţi, iar a treia zi, Epifanie mi-a zis: „Fiule Polivie, zi corăbierilor să aprindă lemne şi să facă cărbuni, iar tu ia tămâie şi adu aici". Şi am făcut aşa. Apoi a zis către mine: „Pune tămâia în căţuie". Şi am pus. Atunci el a zis: „Rugaţi-vă, fiilor", şi a făcut şi el rugăciune, după cum zăcea cu faţa în sus, şi după rugăciune ne-a sărutat pe toţi şi a zis: „Mântuiţi-vă, fiilor, că Epifanie nu vă va mai vedea pe voi în această viaţă". Şi îndată şi-a dat sufletul, iar viforul mării a încetat numaidecât.

Văzând acestea am căzut împreună cu Isaac pe grumajii lui şi am plâns cu amar. In acel ceas a căzut întuneric pe ochii noştri. Iar unul din corăbieri, căruia Epifanie i-a zis, pe când era în viaţă: „Nu ispiti, ca să nu fii ispitit", a alergat la picioarele lui Epifanie şi a voit să-i ridice haina să vadă dacă este tăiat împrejur. Iar Epifanie, cum zăcea mort, ridicând piciorul drept, l-a lovit în faţă şi l-a aruncat din pântecele corăbiei la pisc, rămânând mort două zile. Deci, întru a treia zi, luându-l corăbierii, l-au dus la Epifanie şi, după ce l-au pus lângă picioarele lui, atingându-l de el, îndată a înviat. Şi a căzut frică peste toţi cei din corabie. Şi mergând noi către Constanţia, la locul ce se numeşte Dianevtirion, au ieşit corăbierii din corabie, au înconjurat cetatea şi cu glas tare au strigat: „Bărbaţi fraţi, cei ce locuiţi în Constanţia, mitropolia cu bărbaţi mulţi, pogorâţi-vă la mare în locul ce se numeşte Dianevtirion şi luaţi cinstitele moaşte ale Cuviosului Părintelui nostru Epifanie, că şi-a sfârşit viaţa cea omenească".

Atunci a căzut întuneric peste toată cetatea şi oamenii, ţinân- du-se de mâini unul de altul, se pogorau la mare, făcând mare bocet, încă şi toată ţărănimea se târa în cetate, vărsând lacrimi pe cale. Atunci au pornit pe cale şi trei orbi, ce erau în ţinutul ce se numeşte "Stornichi", şi nimeni nu le dădea mâna acestora, să ajungă mai degrabă în cetate. Şi unul din cei trei, cu numele Prosexie, a zis: „Sfinte al lui Dumnezeu, Cuvioase Epifanie, fă-ne să vedem, ca şi noi să ne închinăm cinstitelor tale moaşte". Şi îndată au văzut şi, intrând în cetate, s-au închinat cinstitelor moaşte ale cuviosului părinte şi au povestit ceea ce li s-a întâmplat pe cale şi toţi, auzind acestea, slăveau pe Dumnezeu, Cel ce dă unele ca acestea robilor Săi celor vrednici.

Deci luând din corabie moaştele, le-au pus în biserică cu multă cinste şi se săvârşeau minuni de la sfintele moaşte, că cei ce erau bolnavi se tămăduiau de orice boală erau cuprinşi. Iar după zece zile, adunându-se arhierei, preoţi, egumeni şi nenumărat popor din tot ostrovul, au îngropat cu cinste sfintele lui moaşte în acea biserică, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi I Se cuvine slavă, cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 

Notă - In viaţa aceasta a Sfântului Epifanie se pomeneşte de împăraţii Arcadie şi Onorie - fiii marelui Teodosie împăratul, care au fost trimişi să împărătească în Roma, după moartea împăratului Graţian cum că au chemat pe Sfântul Epifanie ca să tămăduiască pe sora lor de o boală ce o cuprinsese, şi că, mergând Sfântul Epifanie în Roma, a tămăduit-o cu rugăciunea; iar pe fiul ei, care murise de năprasnă, l-a înviat şi l-a botezat. Apoi a botezat şi pe mama pruncului şi pe împăraţii Arcadie şi Onorie. De aici poate li se va părea unora că ei ar fi fost închinători de idoli, dar nu este aşa. Pentru că ei erau dreptcredincioşi din copilărie, dar unii din acele vremi aveau obiceiul a nu se boteza de mici, ci primeau Sfântul Botez după mai mulţi ani. Iar ceea ce le-a zis Sfântul Epifanie: „Credeţi întru Cel răstignit?", nu le-a zis sfântul pentru că ei nu credeau, ci pentru că se îndoiau în credinţă, că nu va putea sfântul să vindece prin rugăciune pe sora lor.

Citește alte articole despre: sfânt, episcop

Ultimele din categorie