Pentru noi, creștinii ortodocși, Episcopul Nicolae Velimirovici (1880-1956) a fost și este un om sfânt, un înger al pământului și un om al cerului. A fost un neostenit predicator, astfel încât am putea să-l numim un „Gură de Aur al secolului XXI”. Sfântul Episcop Nicolae este un dar deosebit de la Dumnezeu pentru noi în vremea noastră și trebuie primit de fiecare credincios după măsura și rodirea credinței sale, după înmulțirea faptelor creștinești din viața lui. Episcopul Nicolae s-a născut la 23 decembrie 1880, de praznicul Sfântului Naum al Ohridei, din părinți sârbi binecredincioși, Dragomir și Katarina Velimirovici, în satul Lelici. El este cel dintâi fiu și a fost urmat de alți opt copii, care au murit cu toții în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Educația sa, începută în sânul familiei, a continuat la Mănăstirea Celie, el urmând, apoi, cursurile gimnaziului din Valievo. Încă de tânăr s-a arătat înzestrat cu o minte iscusită și a dovedit o râvnă neostoită pentru învățătură și rugăciune. Adesea, în vacanțele de vară, Nicolae urca în clopotnița catholiconului Mănăstirii Celie și stătea acolo cât era ziua de lungă citind cărți și rugându-se. După ce a terminat clasa a șasea a gimnaziului din Valjevo, Nicolae s-a înscris pentru examenul de admitere la Academia Militară, însă nu a fost admis din motive medicale: doctorii au zis că este prea plăpând pentru o carieră militară. Cu siguranță aceasta a fost voia dumnezeiască a Tatălui ceresc, Care a dorit ca Nicolae să meargă pe altă cale decât cea lumească. Nicolae s-a înscris pe urmă la Seminarul Sfântul Sava din Belgrad, unde a și fost admis. În afară de disciplinele obișnuite, Nicolae a început să studieze cărțile scriitorilor faimoși ai culturii europene: Shakespeare, Voltaire, Nietzsche, Marx, Pușkin, Tolstoi, Dostoievski și alții. Autorul său favorit era scriitorul muntenegrean Petru Njegoș. Când, la sfârșitul anilor de seminar, și-a susținut lucrarea despre viața și gândirea lui Njegoș (în Mănăstirea Rakovica, 1902), i-a uimit cu cunoștințele sale nu numai pe colegi, ci și pe profesorii și îndrumătorii săi. Datorită inteligenței și cunoștințelor sale, precum și activităților sale evanghelice, Nicolae a fost trimis să studieze în străinătate. Aici și-a desăvârșit erudiția. A studiat până și spiritualitatea și filosofia Indiei Antice. Nicolae a devenit un adevărat spirit renascentist, a cărei erudiție și profunzime de gândire erau recunoscute de toți. În 1908, Nicolae și-a susținut teza de doctorat la Universitatea din Berna, având ca temă: „Credința în Învierea lui Hristos ca temelie a dogmelor Bisericii apostolice”. În anul următor, acest geniu autentic și-a pregătit un alt doctorat în filosofie, la Oxford (Anglia), pentru ca în vara aceluiași an să susțină cea de-a doua sa teză de doctorat la Universitatea din Geneva, cu tema: „Filosofia lui Berkeley”.

În 1909, vindecându-se în mod minunat de dizenterie, Nicolae hotărăște să se călugărească, primind numele Sfântului Ierarh Nicolae. La 20 decembrie 1909, monahul Nicolae a fost hirotonit preot, iar la scurtă vreme, arhimandrit.

Odată cu începerea Primului Război Mondial, Părintele Nicolae a fost trimis într-o misiune diplomatică oficială în Anglia în încercarea de a obține sprijinul guvernului englez pentru poporul sârb. Pe lângă ajutorul obținut pentru țara sa, Părintelui Nicolae i s-a acordat și titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea Cambridge. În toată această perioadă, el nu și-a încetat activitatea literară și misionară, publicând numeroase articole și tratate teologice, primind și alte titluri onorifice (doctor în teologie la Universitatea din Glasgow, Scoția). Spre sfârșitul verii lui 1915, Sfântul Nicolae și-a continuat lucrarea misionară călătorind în Statele Unite. Această călătorie a fost providențială pentru viitorul ierarh: un înger al Domnului i-a apărut în vis și i-a descoperit că, într-o zi, se va întoarce în America și va reorganiza comunitățile ortodoxe sârbe dispersate într-o episcopie sârbă pe pământ american, în deplină comuniune cu Biserica din patria mamă.

La 12 martie 1919, Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe îl ridică pe Părintele Nicolae, în vârstă de 39 ani, la rangul de Episcop al Jicei, scaunul istoric al celui dintâi arhiepiscop al Serbiei, Sfântul Sava. Sfântul Episcop Nicolae a simțit că, pentru a ajunge la dragostea adevărată, e necesară credința adevărată. Această credință este jertfa supremă pentru un luptător autentic al credinței ortodoxe a unui popor aflat în suferință, așa cum a fost și încă mai este în aceste vremuri poporul Bisericii Ortodoxe din Serbia. În 1921, Episcopul Nicolae a fost strămutat în Eparhia Ohridei și Bitolei, pentru a ușura unirea dintre Biserica sârbă și cea macedoneană. Fericitul Părinte a reușit să îi unească pe sârbii și macedonenii din aceste regiuni. Însă Episcopul Nicolae a fost chemat să țină cuvântări în universități și biserici din America, unde a propovăduit Ortodoxia, a strâns fonduri pentru ajutorarea celor loviți de Primul Război Mondial, mulțumind comunităților ortodoxe sârbe pentru ajutorul acordat în timpul războiului, și a înființat o Eparhie Ortodoxă Americană a Bisericii Sârbe. Sfântul Nicolae Velimirovici a rămas în amintirea credincioșilor din Statele Unite drept inițiator, susținător și protector al Bisericii Ortodoxe Sârbe din America, profesor la Seminarul „Sfântul Sava” din Libertyville (Illinois), decan și rector la Seminarul Sfântul Tihon din Zadonsk din South Canaan (Pennsylvania) și autor al neprețuitelor Proloage de la Ohrida, publicate în patru volume. În această perioadă, el propovăduiește întoarcerea Europei la adevăratul ei izvor și la adevărata temelie a întregii ei culturi și civilizații, Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Sfântul a susținut o bogată activitate socială, prin înființarea de orfelinate în care mulți copii săraci au cunoscut dragostea lui Hristos. Toate activitățile misionare, sociale și diplomatice nu l-au împiedicat pe Sfântul Nicolae să se dedice scrisului și păstoririi credincioșilor lui. A scris numeroase cuvântări cuprinse în lucrările: Noi predici la poalele muntelui, Omilii la Evanghelii, Gânduri despre bine și rău, Rugăciuni pe malul lacului, Războiul și Biblia, Semne și simboluri, Proloagele de la Ohrida, Epistole misionare, Viața Sfântului Sava, Casiana, Predici, Credința sfinților, Mai presus de Răsărit și de Apus etc.

Roadele scrierilor Sfântului Nicolae se pot vedea și în viața ucenicilor săi, dintre care cel mai de seamă a fost marele dogmatician aghiograf și teolog sârb, arhimandritul Iustin Popovici († 1979). Așa cum Sfântul Nicolae Velimirovici a luptat pentru canonizarea Sfântului Ioan din Kronstadt, la fel și Părintele Iustin Popovici a depus tot efortul pentru canonizarea duhovnicului său – Sfântul Nicolae Velimirovici. Duhovnicul a fost de curând canonizat, iar lumea așteaptă cu emoție canonizarea ucenicului.

Declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial îi va aduce noi suferințe și încercări. Cu multă nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, el a pornit la luptă împotriva forțelor naziste, atee, care au distrus sănătatea duhovnicească a poporului sârb. Este de la sine înțeles cât de mult l-a costat aceasta, căci, în anul 1941, Episcopul Nicolae a fost arestat și condamnat la închisoare, împreună cu Patriarhul său, Gavriil Dojici, în cumplitul lagăr de la Dachau, din Germania. Nici măcar în închisoare nu a încetat a scrie lucrări care sunt ca un jurnal duhovnicesc al anilor de captivitate. În acest înspăimântător lagăr, Episcopul Nicolae a privit neîncetat, „Prin fereastra temniței”, la Domnul și Mântuitorul Iisus Hristos, Care i-a dat putere să privească în viitor. Deși era închis între cei patru pereți ai celulei, Sfântul Nicolae Velimirovici a propovăduit, prin întreaga sa viață, puterea libertății dăruită de Dumnezeu oamenilor. În chip proorocesc, până în amănunt, el a prevăzut cel de-Al Doilea Război Mondial și a înfățișat vizionar armele și metodele folosite. A văzut și a simțit pe pielea sa împlinirea acestor proorocii în mai multe temnițe nemțești, între 1941 și 1945, unde, împreună cu Întâistătătorul Bisericii Sârbe, fericitul întru adormire Patriarh Gavriil, a fost închis de Gestapo. Maltratările zilnice la care erau supuși întemnițații, spânzurătorile, crematoriile și camerele de gazare de la Dachau erau urmările înspăimântătoare ale culturii europene, dovada până unde poate cădea omul atunci când se îndepărtează de Dumnezeu. Constatarea lui Voltaire, că omul ajunge cea mai cumplită fiară atunci când Dumnezeu pleacă de la el, s-a dovedit a fi prea blândă, căci în ultimul război au fost oameni mai răi decât fiarele. Spunea Sfântul Nicolae: „Atâta vreme cât Europa L-a urmat pe Hristos, ca pe «soarele dreptății», și pe sfinții Săi apostoli, mucenici, sfinți și nenumărați drepți, precum și alți oameni care au bineplăcut Lui, Europa a fost ca o piață luminată de sute și mii de lumânări, mari și mici, arzând strălucitor. Totuși, atunci când dorința umană și înțelepciunea omenească au bătut ca două vânturi puternice, lumânările au fost stinse și întunericul a pogorât pe pământ... Războiul pentru pământ este împotriva adevărului. Războiul împotriva adevărului este război împotriva firii dumnezeiești și a celei omenești. O, amărăciune mai amară decât fierea! Cât de mult suferă oamenii, cât de mult se chinuiesc și cât de mult jertfesc ei pentru această trecătoare și înșelătoare împărăție pământească”.

Părintele nostru Episcopul Nicolae Velimirovici a adormit întru Domnul în țară străină, în anul 1956, în timp ce se ruga în chilia lui modestă de la Seminarul Ortodox „Sfântul Tihon” (America). Sfântul Episcop avea 76 de ani. În anul 1991, după 25 de ani de la mutarea sa la Domnul, moaștele sale au fost aduse acasă și puse spre închinare în mănăstirea ctitorită de el însuși în satul natal, Lelici. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Sârbă în anul 2003.

Sfinte Ierarhe Nicolae, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, păcătoșii, ca să putem urma și noi vieții tale, întru slava lui Dumnezeu și mântuirea sufletelor noastre. Amin.