Viaţa Sfântului Mucenic Conon din Isauria

   Isauria, cetatea domnească a ţării cu acelaşi nume, a primit sfânta credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos de la Sfântul Apostol Pavel, propovăduitorul neamurilor, care a propovăduit acolo şi a adus pe câţiva la credinţă.

    În vremea propovăduirii apostoleşti era un oarecare om, cu numele Nestor, care trăia într-un sat ce se chema Vidania, care era departe de cetatea Isauriei ca la optsprezece stadii. Acela avea o femeie ce se numea Nada, cu care au născut pe acesta, de care ne stă înainte povestirea, adică pe Sfântul Conon.

    După ce a ajuns pruncul în vârstă desăvârşită, au voit părinţii lui să-l căsătorească, şi l-au logodit cu o fecioară frumoasă, anume Ana. Însă, mai înainte de legătura nunţii, s-a arătat lui Conon Sfântul Arhanghel Mihail, în chip de bărbat prealuminos şi, învăţându-l sfânta credinţă, l-a pogorât la pârâu, l-a botezat întru numele Preasfintei Treimi şi, împărtăşindu-l cu dumnezeieştile Taine, l-a însemnat cu semnul Crucii şi s-a făcut nevăzut. Tânărul Conon s-a umplut de Duhul Sfânt şi Arhanghelul Mihail era împreună cu dânsul nevăzut.

    Sosind ziua nunţii şi toţi veselindu-se, când a fost dus mirele cu mireasa în cămară, Conon a luat o lumânare aprinsă, şi, punând-o într-un vas, a zis către fecioară: "Ce este mai bun, lumină sau întunericul?" Iar fecioară a răspuns: "Mai bună este lumina, decât întunericul".

    Atunci Sfântul Conon, deschizându-şi gura sa cea plină de darul lui Dumnezeu, a început a învăţa pe fecioară despre păzirea fecioriei şi despre viaţa curată, cu credinţa întru Hristos, adevăratul Dumnezeu, spunându-i că aceea este lumina cea neînserată, iar faptele cele trupeşti cum şi necurata credinţă cea elinească sunt întuneric.

    Fecioară, având inima sa ca un pământ bun spre primirea seminţei cuvântului lui Dumnezeu, s-a învoit cu mirele întru toate: căci a crezut în Hristos şi a făgăduit a-şi păzi fecioria sa. Şi vieţuia acea sfântă doime în curăţenie feciorească, ca un frate cu sora sa, sau mai bine-zis ca doi îngeri ai lui Dumnezeu, arzând cu duhul dragostei către Dumnezeu ca serafimii, slujind Domnului.

    După aceasta, fericitul Conon i-a îndemnat şi pe părinţii săi a se lepăda de idoli şi i-a adus la Hristos, botezând pe tatăl şi pe mama sa, ca şi pe mireasă sa. Şi toţi au plăcut lui Dumnezeu, fiind povăţuiţi şi învăţaţi de Sfântul Conon. Iar tatăl lui, fericitul Nestor, s-a învrednicit şi cununii muceniceşti, fiind ucis de închinătorii de idoli, cărora se împotrivea, mustrând rătăcirea lor.

    După câtăva vreme, maica sfântului, fericită Nada, s-a mutat către Dumnezeu, în bună mărturisire. Apoi s-a dus şi Sfânta fecioară Ana, cea logodită lui mireasă, către cămara cea nestricăcioasă a cerescului Mire Hristos, şi i-a îngropat Sfântul Conon într-un mormânt; iar el se îndeletnicea cu gândirea de Dumnezeu, cu postul, cu ostenelile şi cu rugăciunile cele de toată noaptea, omorându-şi trupul şi robindu-l duhului. Iar comoara cea dată lui, a darului Sfântului Duh, o tăinuia până la vremea arătării sale, care a sosit după mulţi ani, în zilele bătrâneţelor sale. Şi s-a început această într-acest chip:

    Era în ţara aceea o peşteră grozavă şi întunecoasă, în locuri pustii şi în munţi neumblaţi. Şi aceea era capişte idolească şi locaş diavolesc, fiind acolo un idol de piatră, mare, al necuratului zeu Apolon, pe care ţara Isauriei îl cinstea mai mult. Şi le era obiceiul isaurienilor ca, în toţi anii, în ziua necuratei prăznuiri a lui Apolon, să se adune acolo cu jertfe şi să săvârşească acea prăznuire urâtă de Dumnezeu.

    Deci într-un an oarecare, venind praznicul acela, şi toţi din cetate gătindu-se să meargă la capiştea ce era în peşteră, Sfântul Conon mişcându-se de duhul, a venit în cetate şi, văzând mulţimea poporului, pe unii pe cai înarmaţi, iar pe alţii pedeştri, gătiţi ca la un război, a strigat către dânşii, grăind cu mare glas: "O, bărbaţi isaurieni, aşteptaţi puţin, căci am să vă vorbesc ceva. Pentru ce v-aţi gătit într-un chip ca acesta de oştire? Au doar a năvălit vreun război fără de veste asupra ţării noastre şi vă cheamă pe voi?" Iar ei i-au zis: "Ba nu, ci mergem la zeul Apolon, să-i aducem jertfă şi să-i facem praznicul".

    A zis către dânşii Sfântul: "Cine este Apolon şi care este puterea lui? Voiesc să aflu de la voi". Iar ei au zis: "Acela ne este purtător de grijă, căci toate bunătăţile ni le rânduieşte şi ne întăreşte pe noi în războaie, precum întărea şi pe părinţii noştri, care ne-au lăsat nouă acest obicei de prăznuire".

    Sfântul îi întreba, batjocorindu-i: "Oare aţi auzit cândva de la dumnezeul vostru glas sau vreun cuvânt?" Ei au zis: "Nu! Dar de la părinţii noştri am luat obicei a crede într-însul". Grăit-a către dânşii Sfântul Conon: "Părinţii voştri au fost ca nişte dobitoace necuvântătoare, neştiind din înşelăciune pe adevăratul Dumnezeu. Căci, dacă L-ar fi ştiut, n-ar fi avut sârguinţa către un idol surd, mut şi netrebnic. Ci, daţi-mi stăpânire asupra dumnezeului vostru şi vă voi arăta vouă pe cine cinstiţi şi cine este. Îl voi înnegri cu cerneală şi să vedem de se va putea spăla? Îl voi zdrobi cu ciocan de fier şi va putea oare să aibă iarăşi chipul său? Îi voi da mâncare şi să vedem va întinde mâna să mănânce? Până când veţi fi fără de minte? Oare aceasta n-o înţelegeţi? Să mă ascultaţi, că şi eu sunt din a voastră seminţie, dar sunt străin de lucrurile voastre.

    Lăsaţi-vă de închinarea idolilor şi vă voi învăţa pe voi pe care Dumnezeu se cade a-L cinsti şi a vă închina Celui ce este întru înălţime. Că Acela este Dumnezeu nevăzut şi pe toate le vede, Făcător al cerului, al pământului, al mării şi al tuturor celor ce sunt într-însele. El este Împărat tare şi puternic, mântuind pe robii Săi şi pierzând pe vrăjmaşii care se închină idolilor şi aduc jertfe diavolilor.

    Aceluia nu-i trebuie jertfe sângeroase, ci voieşte să-L cunoască cei ce vin la El fără de răutăţi şi vicleşuguri şi să creadă în El; ştiind cum că El este adevăratul Dumnezeu, Tatăl Unuia născut Fiului Său, al Domnului nostru Iisus Hristos, Care de Tatăl nu se desparte, prin Care toate s-au făcut, cu Care Duhul Sfânt este părtaş vieţii şi Împărăţiei şi Care de la Tatăl purcede. Şi aceste trei feţe sunt un Dumnezeu, Care arde cu foc pe slujitorii de idoli, cei ce-L urăsc pe El şi iubeşte numai pe cei ce-L preamăresc, pentru că este milostiv cu prisosinţă tuturor celor ce cred în El şi-L cheamă cu adevărat".

    Acestea şi mai multe grăind sfântul, s-a tulburat poporul şi s-a făcut multă gâlceavă; căci unii se repezeau asupra lui, vrând să-l ucidă, iar alţii îl apărau, nelăsându-i să pună mâinile pe el; şi vrând a auzi ceva mai mult de la dânsul, abia au potolit tulburarea poporului şi au zis către sfântul: "Cum poţi să ne încredinţezi că Dumnezeu este mai mare decât zeul nostru Apolon, pe care noi îl avem mai cinstit, mai mult decât pe toţi ceilalţi zei? Arată-ne vreun semn al Dumnezeului tău ca să credem în El".

    Sfântul Conon, văzând că ei cer semn, punându-şi nădejdea spre Dumnezeu, le-a zis: "Iată, mulţi din voi sunt pe cai şi mulţi pedeştri, tineri şi voinici. Deci, să mergem toţi spre peştera lui Apolon, la locul adunării voastre; voi înainte, iar eu, ca un bătrân, voi merge după voi. Însă să ne dăm cuvânt unul altuia care pe care va întrece, Dumnezeul aceluia va fi mare şi adevărat şi vom crede apoi în El.

    Dacă voi, cei ce sunteţi pe cai şi pedeştri, fiind voinici, mă veţi întrece pe mine, cel bătrân şi slab cu trupul, şi de veţi ajunge mai întâi la locul lui Apolon, apoi zeul vostru să fie mare; iar dacă eu, bătrânul şi pedestrul, întrecându-vă, voi ajunge acolo, apoi Dumnezeul meu este mai mare decât zeul vostru şi datori veţi fi a crede în Dumnezeul meu". Toţi au primit cuvântul acesta şi au făcut legământ cu Sfântul Conon, căci ziceau între ei: "Acest bătrân abia în patru zile va putea să ajungă acolo, fiind departe şi calea grea, pentru înălţimea munţilor şi a văilor celor adânci".

    Deci au pornit toţi în grabnică călătorie, unii nădăjduind în caii lor, iar alţii în picioarele lor. Iar Sfântul Conon mergea după ei şi se ostenea alergând. Însă s-a rugat lui Dumnezeu şi îndată i-a stat înaintea lui Sfântul Arhanghel Mihail. Acela luându-l, l-a dus într-un ceas la locul acela unde alerga. Iar pe cei ce alergau pe cai şi pe cei pedeştri i-a tulburat arhanghelul nevăzut, încât rătăceau prin munţi şi prin văi, călcând în prăpăstii de munţi, sfărâmându-se ei şi caii lor; şi n-au putut toată ziua şi toată noaptea să nimerească la peştera lui Apolon, nici să-şi cunoască calea încotro călătoresc. Iar dimineaţa, Sfântul Conon a ieşit în întâmpinarea lor.

    Aceia văzându-l, s-au înspăimântat, iar el a început a-i ocărî, zicând: "Pentru ce v-aţi lenevit a veni, căci eu, aşteptându-vă mult, iarăşi m-am întors spre voi?" Iar ei, fiind foarte osteniţi, povesteau sfântului toate cele ce li s-au întâmplat şi-l rugau ca să le arate calea spre locul lui Apolon. Iar el, mergând înaintea lor, i-a dus până acolo şi le-a zis: "Iată s-a împlinit legământul meu şi eu, întrecându-vă, am sosit mai înainte aici. Deci se cade să mărturisiţi că mare este Dumnezeul meu şi să credeţi în El; iar pe zeul vostru, daţi-mi-l în stăpânirea mea, ca să vă răzbun, căci până acum v-a înşelat".

    Ei au strigat: "Ba nu! Nu arunca vina asupra zeului nostru şi nu îndrăzni a grăi asupra lui, căci noi suntem vinovaţi, deoarece, rătăcind în cale, am zăbovit". Şi astfel, neîmplinind cuvântul cel întărit prin legământ, au făcut nedreptate sfântului prin aceasta. Sfântul le-a zis: "Dacă nu credeţi Dumnezeului meu, apoi credeţi zeului vostru. Când vă va grăi ceva, veţi împlini cuvântul lui?" Iar ei toţi i-au zis: "Numai de vom auzi pe zeul nostru grăind ceva şi îndată suntem gata a-i împlini cuvântul lui, căci credem în el fără îndoială". Şi iarăşi au făcut cu sfântul legământ, iar cuvântul lor l-au întărit mai tare decât întâi, ca să creadă cuvântul, oricare l-ar grăi zeul lor.

    Sfântul, stând înaintea acelei peşteri în care era capiştea lui Apolon, a strigat cu glas mare către idol: "Ţie îţi grăieşte şi ţie îţi porunceşte Domnul meu Iisus Hristos, să ieşi din capiştea ta şi să vii aici la mine!" Îndată idolul cel fără de suflet se făcu ca şi cum era viu, căci s-a cutremurat şi a căzut din locul său, tăvălindu-se pe pământ, spre sfântul; apoi, venind aproape, s-a sculat de la pământ şi stă drept înaintea Sfântului Conon. Şi toată mulţimea poporului fiind cuprinsă de mare spaimă, a strigăt de frică şi s-a pornit pe fugă. Iar sfântul făcându-le cu mâna şi poruncindu-le să nu se teamă, abia i-a oprit; şi, potolind gâlceava, s-au întors iarăşi spre idol şi toţi luau seama cu dinadinsul ce are să mai fie.

    Sfântul Conon a zis către idol: "Spune-mi, idole neînsufleţit, cine este Dumnezeul cel adevărat, tu, ori Domnul meu Iisus Hristos, cel propovăduit de mine?" Şi îndată idolul, întinzând spre cer cu cutremur mâinile sale cele de piatră, a grăit cu mare glas omenesc, zicând: "Unul este Dumnezeu adevărat, Hristos Cel propovăduit de tine!" Zicând acestea, a căzut şi s-a sfărâmat.

    Făcându-se această minune, tot poporul a strigat cu mare glas, grăind: "Unul este Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul lui Conon, Acela a biruit". Atunci a crezut mulţime de popor în Hristos Dumnezeu şi sfărâmându-şi idolii, a primit Sfântul Botez. Iar ceilalţi împietriţi erau în necredinţă şi se mâhneau pentru sfărâmarea idolului Apolon; dar, mai pe urmă, au crezut şi aceia, văzând multe feluri de minuni ce se făceau de Sfântul Conon.

    În aceeaşi ţară a Isauriei, într-o altă peşteră, ce era la un loc pustiu, vieţuia un diavol pierzător, care ca un tâlhar năvălea asupra oamenilor şi a dobitocelor ce treceau pe acolo şi-i pierdea. Isaurienii aduceau multe jertfe acelui diavol şi-l rugau să nu le facă şi ucidere. Dar nu le era de nici un folos, ci spre mai mare vătămare. Deci, adunându-se popor de credincioşi şi necredincioşi, au rugat pe Sfântul Conon să meargă şi să izgonească pe acel diavol din hotarele lor. Credincioşii îl rugau cu credinţă, neîndoindu-se de puterea lui Hristos, care era cu Sfântul Conon; iar necredincioşii nu-l rugau cu credinţă, ci cu ispitire, părîndu-li-se că Sfântul nu va putea să izgonească de acolo pe acel diavol cumplit; nădăjduiau chiar, că el singur va fi ucis de diavol.

    Ducându-se Sfântul acolo, fiind urmat de popor, a stat înaintea peşterii. Iar poporul stătea departe cu multă frică; şi, certând Sfântul Conon pe necuratul duh, în numele lui Hristos, i-a poruncit să iasă din peşteră, la vederea ochilor, în privirea a tot poporul. Diavolul dinăuntru, striga, rugind pe sfântul, să nu-i poruncească să iasă în chip văzut, ca să nu se vadă de oameni necuratul lui chip, dar Sfântul îi poruncea cu multă certare, să se arate.

    Deci a ieşit, văzându-l toţi, în chip femeiesc ca o babă necurată, tremurând şi scuturându-se. Apoi certând sfântul pe diavol să nu facă rău cuiva, l-a trimis în gheena şi îndată se făcu nevăzut diavolul acela. Şi poporul strigă: "Mare este Dumnezeul lui Conon", şi mulţi din necredincioşi au crezut atunci în Hristos. Iar Sfântul Conon, învăţând mult pe popor a crede în Dumnezeu, s-a întors în cetate cu cântare. Căci el doar începea cântarea şi poporul o cântă toată, slăvind pe Hristos, adevăratul Dumnezeu.

    Venind Sfântul Conon, a vieţuit în satul său, Vidania, în casa părintească, făcând minuni şi vindecând toate durerile celor ce veneau cu credinţă la dânsul; apoi izgonea diavolii, asupra cărora i se dăduse stăpânire de la Dumnezeu. Un oarecare om, din cei dintâi cetăţeni ai isaurienilor, a fost prădat de tâlhari şi i-a pierit mult aur. Pentru aceasta mulţi erau munciţi pentru furtişag, puşi în legături şi ţinuţi în temniţă fără vină; dar nu s-a aflat aurul cel furat. Drept aceea, cetăţeanul cel prădat, alergând la Sfântul Conon, precum şi rudeniile celor ce erau ţinuţi în legături, şi, căzând la picioarele sfântului, îl rugau să se roage lui Dumnezeu, spre a se descoperi furtişagul.

    Sfântul, milostivindu-se spre cei clevetiţi şi chinuiţi fără de vină, s-a dus în cetate şi, stând în mijlocul ei, şi-a ridicat mâinile la cer şi a făcut cu dinadinsul rugăciune către Dumnezeu, până ce i s-a descoperit unde este pus aurul cel furat. Deci, luând pe mulţi din popor, s-a dus cu dânşii afară din cetate şi, trecând multă cale care ducea în pustie, a ajuns la o piatră oarecare, ce i se arătase de Sfântul Arhanghel Mihail. Sub acea piatră era aurul ascuns de tâlhari, aur pe care aflându-l Sfântul Conon, a poruncit oamenilor care veniseră cu dânsul, să-l ia şi să-l aducă în cetate.

    Văzând aceasta, tot poporul isaurienilor se minuna foarte şi preamărea pe Dumnezeu. Apoi, dorind cetăţeanul să afle de la sfântul cine sunt tâlharii, l-a întrebat despre aceasta; şi i-a răspuns: "Ia-ţi al tău ca să fii îndestulat, că al tău ţi s-a întors fără pagubă, iar pe cei ţinuţi în legături să-i eliberezi". Şi aşa a făcut. Străbătând vestea de această minune prin toată ţara aceea, mulţi se întorceau la Dumnezeu şi creştea şi se înmulţea din zi în zi Biserica lui Hristos.

    Odată Sfântul Conon, şezând în casa sa, a văzut o tabără de diavoli care venise asupra lui. Căci cei din insula aceea, care erau izgoniţi din oameni şi din capiştile idoleşti, adunându-se, s-au înarmat asupra sfântului şi au venit să-l vatăme. Văzându-i sfântul, i-a legat pe toţi cu numele lui Iisus ca să nu poată să scape. Şi diavolii rugau pe sfântul să nu le poruncească a se duce în adânc, ci orice voieşte să le poruncească să lucreze. Iar sfântul, certându-i să nu facă oamenilor nici un rău, i-a trimis la diferite lucrări: pe unii să sape pământul în grădini, să smulgă buruienele, spinii şi pălămidele; pe alţii să are ţarinele şi să le semene, alţii să păzească roadele, alţii să pască cireada dobitoacelor şi s-o apere de fiare, iar alţii să taie şi să aducă lemne; şi i-a rânduit să facă tot lucrul casei ca nişte robi cumpăraţi. Astfel, diavolii slujeau fericitului Conon ca robi şi răscumpăraţi, până când i-a fost voia lui, făcând cu sârguinţă tot lucrul poruncit; căci erau legaţi cu legăturile puterii lui Dumnezeu şi robiţi şi supuşi sub picioarele plăcutului lui Hristos.

    Într-o noapte, au năvălit tâlharii asupra casei sfântului, crezând că vor găsi la dânsul vreo bogăţie, deoarece era slăvit în toată ţara aceea; şi, legându-l, voiau să-l muncească ca să le spună unde are aurul. Începând ei a-l munci, îndată, prin porunca lui Dumnezeu, strângându-se diavolii care slujeau sfântului, au apucat pe tâlhari şi-i băteau fără de milă. Apoi, aprinzând foc în cuptor, le ardeau trupurile, iar pe sfântul l-au dezlegat din legături; dar el i-a certat, că au lăsat pe tâlhari abia vii. Apoi sfântul s-a rugat pentru tâlhari către Dumnezeu şi şi-au venit întru sine; după care fericitul, învăţându-i ca să nu mai facă tâlhărie, i-a slobozit cu pace.

    Dar nu numai din mâinile tâlharilor au scos diavolii pe Sfântul Conon cu porunca lui Dumnezeu, ci şi cinstea numelui lui o păzeau, aşa voind Dumnezeu. Căci, atunci când cineva dintre credincioşii isaurieni îndrăznea să hulească numele lui Conon, îndată aceia erau bătuţi de diavoli nevăzuţi. Şi se făcuse numele lui Conon la toţi cinstit şi înfricoşat. Fiind oriunde pomenit numele lui Conon, unii din închinătorii de idoli au început a-l huli pe Sfântul cu cuvinte ocărâtoare. Şi îndată au năvălit asupra lor diavolii şi, bătându-i, îi trăgeau de păr pe cale; apoi, aducându-i la Sfântul, i-au aruncat înaintea picioarelor lui pe hulitorii aceia. Astfel, cuprinsese frică pe toţi necredincioşii, încât nici cu mintea nu gândeau ceva rău asupra Sfântului Conon.

    Pe un om care fură rodurile din ţarina lui Conon, l-au prins acei nevăzuţi păzitori şi, bătându-l, l-au adus la sfântul, cu asinul lui şi cu sacul plin de roade. Pe acesta învăţându-l să nu fure, l-a eliberat Sfântul la locul său. O văduvă oarecare, săracă, purtând în braţe pe singurul său fiu, a mers la ţarină în vremea secerişului să adune spice în urma secerătorilor. Şi a pus pe pământ pe pruncul său şi s-a dus la oarecare depărtare, adunând spice. Dar, îndată alergând din pădure, un lup a apucat pe prunc şi l-a dus în pustie. Şi a alergat femeia după el, dar n-a putut să-l ajungă, nici să scoată pe prunc din dinţii lui. Apoi a alergat femeia aceea la făcătorul de minuni, Sfântul Conon, de vreme ce era aproape locul lui. Plângând şi căzând la picioarele lui, i-a spus primejdia. Iar el îndată a poruncit nevăzuţilor robi şi aceia, alergând în clipeala ochiului, au prins pe lup cu pruncul ţinându-l în dinţi şi l-au dus înaintea Sfântului. El a dat pruncuşorul maicii sale viu şi sănătos, iar pe lup l-a lăsat întru ale sale.

    După aceea alţi diavoli, care încă nu erau legaţi, începuseră în ţara aceea a vătăma pe oameni prin diferite boli, dar mai ales cu vărsatul. Înţelegând Sfântul vrăjmăşia acelora, s-a rugat lui Dumnezeu şi îndată i s-a dat putere asupra lor. Deci, prinzându-i pe toţi, i-a certat şi pe unii i-a izgonit din hotare la locuri pustii; pe alţii întru adânc i-a trimis, iar pe alţii, legaţi, punându-i în treizeci de vase de lut cu plumb şi, pecetluindu-i cu puterea Crucii, i-a îngropat în pământ, sub temelia casei sale.

    În acea vreme a sosit prigonire asupra creştinilor. Şi a venit în Isauria, din porunca împărătească, un voievod oarecare, anume Magdon. Acela, prinzind mai întâi pe Sfântul Onisie, din satul Usorova, l-a muncit până la moarte. După aceea şi pe Sfântul Conon l-a prins şi-l muncea cu multe şi cumplite răni, silindu-l spre idoleasca jertfă.

    Auzind isaurienii că voievodul munceşte pe Sfântul Conon, s-au adunat mulţime de bărbaţi înarmaţi şi au alergat la satul Usorova, vrând să ucidă pe voievod. De acest lucru înştiinţându-se voievodul, a încălecat pe cal cu slugile sale şi a fugit din hotarele lor. Iar isaurienii au fugit după dânsul şi nu l-au ajuns. Iar pe Sfântul Mucenic Conon l-au aflat legat şi peste tot trupul rănit şi sângerat de bătăi. Apoi dezlegându-l, plângeau pentru dânsul; şi, ştergându-i sângele, se ungeau pe trupurile lor, dorind să se sfinţească cu sângele lui, şi-i sărutau cu dragoste rănile cele luate pentru Hristos. Iar Sfântul Mucenic se mâhnea foarte că nu-l lăsară să pătimească până în sfârşit, pentru că dorea să moară în munci pentru Hristosul său. După aceea l-au dus oamenii cei credincioşi în casa lui părintească din satul Vidania şi se îngrijeau pentru vindecarea rănilor lui.

    Trecând doi ani după pătimirea aceea, s-a mutat Sfântul Conon către Dumnezeu. Atunci, adunându-se toată ţara Isauriei, a făcut plângere mare pentru dânsul şi l-au îngropat împreună cu fericiţii săi părinţi şi cu sfânta lui mireasă care şi-a păzit fecioria sa fără prihană până în sfârşit. După adormirea şi îngroparea Sfântului Conon, au voit isaurienii să prefacă părinteasca lui casă cea mucenicească într-o biserică. Lărgind casa, au început a-i săpa temelia şi au aflat în pământ acele mai sus pomenite treizeci de vase de lut, întru care Sfântul Conon închisese pe diavoli.

    Deci, neştiind ce este într-acele vase, şi parându-le că este ascuns într-însele aur şi argint, s-au bucurat; şi degrabă au spart un vas şi îndată au ieşit dintr-însul diavolii în chip de fum întunecat şi foarte necurat şi, întunecând văzduhul, au făcut vifor înfricoşat, încât toţi oamenii, înspăimîntîndu-se, unii au căzut de frică, iar alţii au fugit din locul acela. Iar diavolii, zburând în văzduh, făceau zgomot mare şi unul pe altul se strigau pe nume. Şi se făcuse frică mare în satul acela, încât nimeni, după apusul soarelui, nu îndrăznea a ieşi afară din casa sa, de vreme ce multe îngroziri diavoleşti se arătau noaptea şi speriau pe oameni şi pe dobitoace. Iar aceasta o îngăduise Dumnezeu pentru pedepsirea oamenilor celor lacomi; căci, socotind că este în vasele acelea comoară, au început a le sparge.

    După aceea, s-au izgonit acele diavoleşti năluciri şi îngroziri, cu rugăciunile Sfântului Conon. Iar celelalte vase, în număr de douăzeci şi nouă, ce ţineau într-însele pe diavoli, au rămas şi până astăzi în pământ îngropate sub temelia bisericii Sfântului Conon. Cu ale cărui sfinte rugăciuni şi noi să petrecem totdeauna nevătămaţi de diavoli, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, în veci. Amin.

Citește alte articole despre: sfânt, mucenic, viață, credinţa, persecuție

Ultimele din categorie