Viața Sfântului Mucenic Conon din Isauria

Isauria, cetatea domnească a țării cu același nume, a primit sfânta credință în Domnul nostru Iisus Hristos de la Sfântul Apostol Pavel, propovăduitorul neamurilor, care a propovăduit acolo și a adus pe câțiva la credință.

În vremea propovăduirii apostolești era un oarecare om, cu numele Nestor, care trăia într-un sat ce se chema Vidania, care era departe de cetatea Isauriei ca la optsprezece stadii. Acela avea o femeie ce se numea Nada, cu care au născut pe acesta, de care ne stă înainte povestirea, adică pe Sfântul Conon.

După ce a ajuns pruncul în vârstă desăvârșită, au voit părinții lui să-l căsătorească, și l-au logodit cu o fecioară frumoasă, anume Ana. Însă, mai înainte de legătura nunții, s-a arătat lui Conon Sfântul Arhanghel Mihail, în chip de bărbat prealuminos și, învățându-l sfânta credință, l-a pogorât la pârâu, l-a botezat întru numele Preasfintei Treimi și, împărtășindu-l cu dumnezeieștile Taine, l-a însemnat cu semnul Crucii și s-a făcut nevăzut. Tânărul Conon s-a umplut de Duhul Sfânt și Arhanghelul Mihail era împreună cu dânsul nevăzut.

Sosind ziua nunții și toți veselindu-se, când a fost dus mirele cu mireasa în cămară, Conon a luat o lumânare aprinsă, și, punând-o într-un vas, a zis către fecioară: „Ce este mai bun, lumina sau întunericul?”. Iar fecioară a răspuns: „Mai bună este lumina, decât întunericul”.

Atunci Sfântul Conon, deschizându-și gura sa cea plină de darul lui Dumnezeu, a început a învăța pe fecioară despre păzirea fecioriei și despre viața curată, cu credința întru Hristos, adevăratul Dumnezeu, spunându-i că aceea este lumina cea neînserată, iar faptele cele trupești cum și necurata credință cea elinească sunt întuneric.

Fecioară, având inima sa ca un pământ bun spre primirea seminței cuvântului lui Dumnezeu, s-a învoit cu mirele întru toate: căci a crezut în Hristos și a făgăduit a-și păzi fecioria sa. Și viețuia acea sfântă doime în curățenie feciorească, ca un frate cu sora sa, sau mai bine-zis ca doi îngeri ai lui Dumnezeu, arzând cu duhul dragostei către Dumnezeu ca serafimii, slujind Domnului.

După aceasta, fericitul Conon i-a îndemnat și pe părinții săi a se lepăda de idoli și i-a adus la Hristos, botezând pe tatăl și pe mama sa, ca și pe mireasa sa. Și toți au plăcut lui Dumnezeu, fiind povățuiți și învățați de Sfântul Conon. Iar tatăl lui, fericitul Nestor, s-a învrednicit și cununii mucenicești, fiind ucis de închinătorii de idoli, cărora se împotrivea, mustrând rătăcirea lor.

După câtăva vreme, maica sfântului, fericită Nada, s-a mutat către Dumnezeu, în bună mărturisire. Apoi s-a dus și Sfânta fecioară Ana, cea logodită lui mireasă, către cămara cea nestricăcioasă a cerescului Mire Hristos, și i-a îngropat Sfântul Conon într-un mormânt; iar el se îndeletnicea cu gândirea de Dumnezeu, cu postul, cu ostenelile și cu rugăciunile cele de toată noaptea, omorându-și trupul și robindu-l duhului. Iar comoara cea dată lui, a darului Sfântului Duh, o tăinuia până la vremea arătării sale, care a sosit după mulți ani, în zilele bătrânețelor sale. Și s-a început aceasta într-acest chip:

Era în țara aceea o peșteră grozavă și întunecoasă, în locuri pustii și în munți neumblați. Și aceea era capiște idolească și locaș diavolesc, fiind acolo un idol de piatră, mare, al necuratului zeu Apolon, pe care țara Isauriei îl cinstea mai mult. Și le era obiceiul isaurienilor ca, în toți anii, în ziua necuratei prăznuiri a lui Apolon, să se adune acolo cu jertfe și să săvârșească acea prăznuire urâtă de Dumnezeu.

Deci într-un an oarecare, venind praznicul acela, și toți din cetate gătindu-se să meargă la capiștea ce era în peșteră, Sfântul Conon mișcându-se de duhul, a venit în cetate și, văzând mulțimea poporului, pe unii pe cai înarmați, iar pe alții pedeștri, gătiți ca la un război, a strigat către dânșii, grăind cu mare glas: „O, bărbați isaurieni, așteptați puțin, căci am să vă vorbesc ceva. Pentru ce v-ați gătit într-un chip ca acesta de oștire? Au doar a năvălit vreun război fără de veste asupra țării noastre și vă cheamă pe voi?”. Iar ei i-au zis: „Ba nu, ci mergem la zeul Apolon, să-i aducem jertfă și să-i facem praznicul”.

A zis către dânșii Sfântul: „Cine este Apolon și care este puterea lui? Voiesc să aflu de la voi”. Iar ei au zis: „Acela ne este purtător de grijă, căci toate bunătățile ni le rânduiește și ne întărește pe noi în războaie, precum întărea și pe părinții noștri, care ne-au lăsat nouă acest obicei de prăznuire”.

Sfântul îi întreba, batjocorindu-i: „Oare ați auzit cândva de la dumnezeul vostru glas sau vreun cuvânt?”. Ei au zis: „Nu! Dar de la părinții noștri am luat obicei a crede într-însul”. Grăit-a către dânșii Sfântul Conon: „Părinții voștri au fost ca niște dobitoace necuvântătoare, neștiind din înșelăciune pe adevăratul Dumnezeu. Căci, dacă L-ar fi știut, n-ar fi avut sârguința către un idol surd, mut și netrebnic. Ci, dați-mi stăpânire asupra dumnezeului vostru și vă voi arăta vouă pe cine cinstiți și cine este. Îl voi înnegri cu cerneală și să vedem de se va putea spăla? Îl voi zdrobi cu ciocan de fier și va putea oare să aibă iarăși chipul său? Îi voi da mâncare și să vedem va întinde mâna să mănânce? Până când veți fi fără de minte? Oare aceasta n-o înțelegeți? Să mă ascultați, că și eu sunt din a voastră seminție, dar sunt străin de lucrurile voastre.

Lăsați-vă de închinarea idolilor și vă voi învăța pe voi pe care Dumnezeu se cade a-L cinsti și a vă închina Celui ce este întru înălțime. Că Acela este Dumnezeu nevăzut și pe toate le vede, Făcător al cerului, al pământului, al mării și al tuturor celor ce sunt într-însele. El este Împărat tare și puternic, mântuind pe robii Săi și pierzând pe vrăjmașii care se închină idolilor și aduc jertfe diavolilor.

Aceluia nu-i trebuie jertfe sângeroase, ci voiește să-L cunoască cei ce vin la El fără de răutăți și vicleșuguri și să creadă în El; știind cum că El este adevăratul Dumnezeu, Tatăl Unuia născut Fiului Său, al Domnului nostru Iisus Hristos, Care de Tatăl nu se desparte, prin Care toate s-au făcut, cu Care Duhul Sfânt este părtaș vieții și Împărăției și Care de la Tatăl purcede. Și aceste trei fețe sunt un Dumnezeu, Care arde cu foc pe slujitorii de idoli, cei ce-L urăsc pe El și iubește numai pe cei ce-L preamăresc, pentru că este milostiv cu prisosință tuturor celor ce cred în El și-L cheamă cu adevărat”.

Acestea și mai multe grăind sfântul, s-a tulburat poporul și s-a făcut multă gâlceavă; căci unii se repezeau asupra lui, vrând să-l ucidă, iar alții îl apărau, nelăsându-i să pună mâinile pe el; și vrând a auzi ceva mai mult de la dânsul, abia au potolit tulburarea poporului și au zis către sfântul: „Cum poți să ne încredințezi că Dumnezeu este mai mare decât zeul nostru Apolon, pe care noi îl avem mai cinstit, mai mult decât pe toți ceilalți zei? Arată-ne vreun semn al Dumnezeului tău ca să credem în El”.

Sfântul Conon, văzând că ei cer semn, punându-și nădejdea spre Dumnezeu, le-a zis: „Iată, mulți din voi sunt pe cai și mulți pedeștri, tineri și voinici. Deci, să mergem toți spre peștera lui Apolon, la locul adunării voastre; voi înainte, iar eu, ca un bătrân, voi merge după voi. Însă să ne dăm cuvânt unul altuia care pe care va întrece, Dumnezeul aceluia va fi mare și adevărat și vom crede apoi în El.

Dacă voi, cei ce sunteți pe cai și pedeștri, fiind voinici, mă veți întrece pe mine, cel bătrân și slab cu trupul, și de veți ajunge mai întâi la locul lui Apolon, apoi zeul vostru să fie mare; iar dacă eu, bătrânul și pedestrul, întrecându-vă, voi ajunge acolo, apoi Dumnezeul meu este mai mare decât zeul vostru și datori veți fi a crede în Dumnezeul meu”. Toți au primit cuvântul acesta și au făcut legământ cu Sfântul Conon, căci ziceau între ei: „Acest bătrân abia în patru zile va putea să ajungă acolo, fiind departe și calea grea, pentru înălțimea munților și a văilor celor adânci”.

Deci au pornit toți în grabnică călătorie, unii nădăjduind în caii lor, iar alții în picioarele lor. Iar Sfântul Conon mergea după ei și se ostenea alergând. Însă s-a rugat lui Dumnezeu și îndată i-a stat înaintea lui Sfântul Arhanghel Mihail. Acela luându-l, l-a dus într-un ceas la locul acela unde alerga. Iar pe cei ce alergau pe cai și pe cei pedeștri i-a tulburat arhanghelul nevăzut, încât rătăceau prin munți și prin văi, călcând în prăpăstii de munți, sfărâmându-se ei și caii lor; și n-au putut toată ziua și toată noaptea să nimerească la peștera lui Apolon, nici să-și cunoască calea încotro călătoresc. Iar dimineața, Sfântul Conon a ieșit în întâmpinarea lor.

Aceia văzându-l, s-au înspăimântat, iar el a început a-i ocărî, zicând: „Pentru ce v-ați lenevit a veni, căci eu, așteptându-vă mult, iarăși m-am întors spre voi?”. Iar ei, fiind foarte osteniți, povesteau sfântului toate cele ce li s-au întâmplat și-l rugau ca să le arate calea spre locul lui Apolon. Iar el, mergând înaintea lor, i-a dus până acolo și le-a zis: „Iată s-a împlinit legământul meu și eu, întrecându-vă, am sosit mai înainte aici. Deci se cade să mărturisiți că mare este Dumnezeul meu și să credeți în El; iar pe zeul vostru, dați-mi-l în stăpânirea mea, ca să vă răzbun, căci până acum v-a înșelat”.

Ei au strigat: „Ba nu! Nu arunca vina asupra zeului nostru și nu îndrăzni a grăi asupra lui, căci noi suntem vinovați, deoarece, rătăcind în cale, am zăbovit”. Și astfel, neîmplinind cuvântul cel întărit prin legământ, au făcut nedreptate sfântului prin aceasta. Sfântul le-a zis: „Dacă nu credeți Dumnezeului meu, apoi credeți zeului vostru. Când vă va grăi ceva, veți împlini cuvântul lui?”. Iar ei toți i-au zis: „Numai de vom auzi pe zeul nostru grăind ceva și îndată suntem gata a-i împlini cuvântul lui, căci credem în el fără îndoială”. Și iarăși au făcut cu sfântul legământ, iar cuvântul lor l-au întărit mai tare decât întâi, ca să creadă cuvântul, oricare l-ar grăi zeul lor.

Sfântul, stând înaintea acelei peșteri în care era capiștea lui Apolon, a strigat cu glas mare către idol: „Ție îți grăiește și ție îți poruncește Domnul meu Iisus Hristos, să ieși din capiștea ta și să vii aici la mine!” Îndată idolul cel fără de suflet se făcu ca și cum era viu, căci s-a cutremurat și a căzut din locul său, tăvălindu-se pe pământ, spre sfântul; apoi, venind aproape, s-a sculat de la pământ și stă drept înaintea Sfântului Conon. Și toată mulțimea poporului fiind cuprinsă de mare spaimă, a strigat de frică și s-a pornit pe fugă. Iar sfântul făcându-le cu mâna și poruncindu-le să nu se teamă, abia i-a oprit; și, potolind gâlceava, s-au întors iarăși spre idol și toți luau seama cu dinadinsul ce are să mai fie.

Sfântul Conon a zis către idol: „Spune-mi, idole neînsuflețit, cine este Dumnezeul cel adevărat, tu, ori Domnul meu Iisus Hristos, cel propovăduit de mine?” Și îndată idolul, întinzând spre cer cu cutremur mâinile sale cele de piatră, a grăit cu mare glas omenesc, zicând: „Unul este Dumnezeu adevărat, Hristos Cel propovăduit de tine!” Zicând acestea, a căzut și s-a sfărâmat.

Făcându-se această minune, tot poporul a strigat cu mare glas, grăind: „Unul este Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul lui Conon, Acela a biruit”. Atunci a crezut mulțime de popor în Hristos Dumnezeu și sfărâmându-și idolii, a primit Sfântul Botez. Iar ceilalți împietriți erau în necredință și se mâhneau pentru sfărâmarea idolului Apolon; dar, mai pe urmă, au crezut și aceia, văzând multe feluri de minuni ce se făceau de Sfântul Conon.

În aceeași țară a Isauriei, într-o altă peșteră, ce era la un loc pustiu, viețuia un diavol pierzător, care ca un tâlhar năvălea asupra oamenilor și a dobitocelor ce treceau pe acolo și-i pierdea. Isaurienii aduceau multe jertfe acelui diavol și-l rugau să nu le facă și ucidere. Dar nu le era de nici un folos, ci spre mai mare vătămare. Deci, adunându-se popor de credincioși și necredincioși, au rugat pe Sfântul Conon să meargă și să izgonească pe acel diavol din hotarele lor. Credincioșii îl rugau cu credință, neîndoindu-se de puterea lui Hristos, care era cu Sfântul Conon; iar necredincioșii nu-l rugau cu credință, ci cu ispitire, părîndu-li-se că Sfântul nu va putea să izgonească de acolo pe acel diavol cumplit; nădăjduiau chiar, că el singur va fi ucis de diavol.

Ducându-se Sfântul acolo, fiind urmat de popor, a stat înaintea peșterii. Iar poporul stătea departe cu multă frică; și, certând Sfântul Conon pe necuratul duh, în numele lui Hristos, i-a poruncit să iasă din peșteră, la vederea ochilor, în privirea a tot poporul. Diavolul dinăuntru, striga, rugând pe sfântul, să nu-i poruncească să iasă în chip văzut, ca să nu se vadă de oameni necuratul lui chip, dar Sfântul îi poruncea cu multă certare, să se arate.

Deci a ieșit, văzându-l toți, în chip femeiesc ca o babă necurată, tremurând și scuturându-se. Apoi certând sfântul pe diavol să nu facă rău cuiva, l-a trimis în gheena și îndată se făcu nevăzut diavolul acela. Și poporul strigă: „Mare este Dumnezeul lui Conon”, și mulți din necredincioși au crezut atunci în Hristos. Iar Sfântul Conon, învățând mult pe popor a crede în Dumnezeu, s-a întors în cetate cu cântare. Căci el doar începea cântarea și poporul o cânta toată, slăvind pe Hristos, adevăratul Dumnezeu.

Venind Sfântul Conon, a viețuit în satul său, Vidania, în casa părintească, făcând minuni și vindecând toate durerile celor ce veneau cu credință la dânsul; apoi izgonea diavolii, asupra cărora i se dăduse stăpânire de la Dumnezeu. Un oarecare om, din cei dintâi cetățeni ai isaurienilor, a fost prădat de tâlhari și i-a pierit mult aur. Pentru aceasta mulți erau munciți pentru furtișag, puși în legături și ținuți în temniță fără vină; dar nu s-a aflat aurul cel furat. Drept aceea, cetățeanul cel prădat, alergând la Sfântul Conon, precum și rudeniile celor ce erau ținuți în legături, și, căzând la picioarele sfântului, îl rugau să se roage lui Dumnezeu, spre a se descoperi furtișagul.

Sfântul, milostivindu-se spre cei clevetiți și chinuiți fără de vină, s-a dus în cetate și, stând în mijlocul ei, și-a ridicat mâinile la cer și a făcut cu dinadinsul rugăciune către Dumnezeu, până ce i s-a descoperit unde este pus aurul cel furat. Deci, luând pe mulți din popor, s-a dus cu dânșii afară din cetate și, trecând multă cale care ducea în pustie, a ajuns la o piatră oarecare, ce i se arătase de Sfântul Arhanghel Mihail. Sub acea piatră era aurul ascuns de tâlhari, aur pe care aflându-l Sfântul Conon, a poruncit oamenilor care veniseră cu dânsul, să-l ia și să-l aducă în cetate.

Văzând aceasta, tot poporul isaurienilor se minuna foarte și preamărea pe Dumnezeu. Apoi, dorind cetățeanul să afle de la sfântul cine sunt tâlharii, l-a întrebat despre aceasta; și i-a răspuns: „Ia-ți al tău ca să fii îndestulat, că al tău ți s-a întors fără pagubă, iar pe cei ținuți în legături să-i eliberezi”. Și așa a făcut. Străbătând vestea de această minune prin toată țara aceea, mulți se întorceau la Dumnezeu și creștea și se înmulțea din zi în zi Biserica lui Hristos.

Odată Sfântul Conon, șezând în casa sa, a văzut o tabără de diavoli care venise asupra lui. Căci cei din insula aceea, care erau izgoniți din oameni și din capiștile idolești, adunându-se, s-au înarmat asupra sfântului și au venit să-l vatăme. Văzându-i sfântul, i-a legat pe toți cu numele lui Iisus ca să nu poată să scape. Și diavolii rugau pe sfântul să nu le poruncească a se duce în adânc, ci orice voiește să le poruncească să lucreze. Iar sfântul, certându-i să nu facă oamenilor nici un rău, i-a trimis la diferite lucrări: pe unii să sape pământul în grădini, să smulgă buruienele, spinii și pălămidele; pe alții să are țarinele și să le semene, alții să păzească roadele, alții să pască cireada dobitoacelor și s-o apere de fiare, iar alții să taie și să aducă lemne; și i-a rânduit să facă tot lucrul casei ca niște robi cumpărați. Astfel, diavolii slujeau fericitului Conon ca robi și răscumpărați, până când i-a fost voia lui, făcând cu sârguință tot lucrul poruncit; căci erau legați cu legăturile puterii lui Dumnezeu și robiți și supuși sub picioarele plăcutului lui Hristos.

Într-o noapte, au năvălit tâlharii asupra casei sfântului, crezând că vor găsi la dânsul vreo bogăție, deoarece era slăvit în toată țara aceea; și, legându-l, voiau să-l muncească ca să le spună unde are aurul. Începând ei a-l munci, îndată, prin porunca lui Dumnezeu, strângându-se diavolii care slujeau sfântului, au apucat pe tâlhari și-i băteau fără de milă. Apoi, aprinzând foc în cuptor, le ardeau trupurile, iar pe sfântul l-au dezlegat din legături; dar el i-a certat, că au lăsat pe tâlhari abia vii. Apoi sfântul s-a rugat pentru tâlhari către Dumnezeu și și-au venit întru sine; după care fericitul, învățându-i ca să nu mai facă tâlhărie, i-a slobozit cu pace.

Dar nu numai din mâinile tâlharilor au scos diavolii pe Sfântul Conon cu porunca lui Dumnezeu, ci și cinstea numelui lui o păzeau, așa voind Dumnezeu. Căci, atunci când cineva dintre credincioșii isaurieni îndrăznea să hulească numele lui Conon, îndată aceia erau bătuți de diavoli nevăzuți. Și se făcuse numele lui Conon la toți cinstit și înfricoșat. Fiind oriunde pomenit numele lui Conon, unii din închinătorii de idoli au început a-l huli pe Sfântul cu cuvinte ocărâtoare. Și îndată au năvălit asupra lor diavolii și, bătându-i, îi trăgeau de păr pe cale; apoi, aducându-i la Sfântul, i-au aruncat înaintea picioarelor lui pe hulitorii aceia. Astfel, cuprinsese frică pe toți necredincioșii, încât nici cu mintea nu gândeau ceva rău asupra Sfântului Conon.

Pe un om care fura rodurile din țarina lui Conon, l-au prins acei nevăzuți păzitori și, bătându-l, l-au adus la sfântul, cu asinul lui și cu sacul plin de roade. Pe acesta învățându-l să nu fure, l-a eliberat Sfântul la locul său. O văduvă oarecare, săracă, purtând în brațe pe singurul său fiu, a mers la țarină în vremea secerișului să adune spice în urma secerătorilor. Și a pus pe pământ pe pruncul său și s-a dus la oarecare depărtare, adunând spice. Dar, îndată alergând din pădure, un lup a apucat pe prunc și l-a dus în pustie. Și a alergat femeia după el, dar n-a putut să-l ajungă, nici să scoată pe prunc din dinții lui. Apoi a alergat femeia aceea la făcătorul de minuni, Sfântul Conon, de vreme ce era aproape locul lui. Plângând și căzând la picioarele lui, i-a spus primejdia. Iar el îndată a poruncit nevăzuților robi și aceia, alergând în clipeala ochiului, au prins pe lup cu pruncul ținându-l în dinți și l-au dus înaintea Sfântului. El a dat pruncușorul maicii sale viu și sănătos, iar pe lup l-a lăsat întru ale sale.

După aceea alți diavoli, care încă nu erau legați, începuseră în țara aceea a vătăma pe oameni prin diferite boli, dar mai ales cu vărsatul. Înțelegând Sfântul vrăjmășia acelora, s-a rugat lui Dumnezeu și îndată i s-a dat putere asupra lor. Deci, prinzându-i pe toți, i-a certat și pe unii i-a izgonit din hotare la locuri pustii; pe alții întru adânc i-a trimis, iar pe alții, legați, punându-i în treizeci de vase de lut cu plumb și, pecetluindu-i cu puterea Crucii, i-a îngropat în pământ, sub temelia casei sale.

În acea vreme a sosit prigonire asupra creștinilor. Și a venit în Isauria, din porunca împărătească, un voievod oarecare, anume Magdon. Acela, prinzind mai întâi pe Sfântul Onisie, din satul Usorova, l-a muncit până la moarte. După aceea și pe Sfântul Conon l-a prins și-l muncea cu multe și cumplite răni, silindu-l spre idoleasca jertfă.

Auzind isaurienii că voievodul muncește pe Sfântul Conon, s-au adunat mulțime de bărbați înarmați și au alergat la satul Usorova, vrând să ucidă pe voievod. De acest lucru înștiințându-se voievodul, a încălecat pe cal cu slugile sale și a fugit din hotarele lor. Iar isaurienii au fugit după dânsul și nu l-au ajuns. Iar pe Sfântul Mucenic Conon l-au aflat legat și peste tot trupul rănit și sângerat de bătăi. Apoi dezlegându-l, plângeau pentru dânsul; și, ștergându-i sângele, se ungeau pe trupurile lor, dorind să se sfințească cu sângele lui, și-i sărutau cu dragoste rănile cele luate pentru Hristos. Iar Sfântul Mucenic se mâhnea foarte că nu-l lăsară să pătimească până în sfârșit, pentru că dorea să moară în munci pentru Hristosul său. După aceea l-au dus oamenii cei credincioși în casa lui părintească din satul Vidania și se îngrijeau pentru vindecarea rănilor lui.

Trecând doi ani după pătimirea aceea, s-a mutat Sfântul Conon către Dumnezeu. Atunci, adunându-se toată țara Isauriei, a făcut plângere mare pentru dânsul și l-au îngropat împreună cu fericiții săi părinți și cu sfânta lui mireasă care și-a păzit fecioria sa fără prihană până în sfârșit. După adormirea și îngroparea Sfântului Conon, au voit isaurienii să prefacă părinteasca lui casă cea mucenicească într-o biserică. Lărgind casa, au început a-i săpa temelia și au aflat în pământ acele mai sus pomenite treizeci de vase de lut, întru care Sfântul Conon închisese pe diavoli.

Deci, neștiind ce este într-acele vase, și parându-le că este ascuns într-însele aur și argint, s-au bucurat; și degrabă au spart un vas și îndată au ieșit dintr-însul diavolii în chip de fum întunecat și foarte necurat și, întunecând văzduhul, au făcut vifor înfricoșat, încât toți oamenii, înspăimîntîndu-se, unii au căzut de frică, iar alții au fugit din locul acela. Iar diavolii, zburând în văzduh, făceau zgomot mare și unul pe altul se strigau pe nume. Și se făcuse frică mare în satul acela, încât nimeni, după apusul soarelui, nu îndrăznea a ieși afară din casa sa, de vreme ce multe îngroziri diavolești se arătau noaptea și speriau pe oameni și pe dobitoace. Iar aceasta o îngăduise Dumnezeu pentru pedepsirea oamenilor celor lacomi; căci, socotind că este în vasele acelea comoară, au început a le sparge.

După aceea, s-au izgonit acele diavolești năluciri și îngroziri, cu rugăciunile Sfântului Conon. Iar celelalte vase, în număr de douăzeci și nouă, ce țineau într-însele pe diavoli, au rămas și până astăzi în pământ îngropate sub temelia bisericii Sfântului Conon. Cu ale cărui sfinte rugăciuni și noi să petrecem totdeauna nevătămați de diavoli, slăvind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, în veci. Amin.

Citește alte articole despre: sfânt, mucenic, viață, credinţa, persecuție

Ultimele din categorie