Viața Sfântului Sfințit Mucenic Ipatie, Episcopul Gangrei

Acest mare plăcut al lui Dumnezeu, Ipatie, Sfântul episcop al cetății Gangrelor, din țara Paflagoniei, a fost unul din cei trei sute și optsprezece Sfinți Părinți care au luat parte la întâiul a toată lumea Sinod, ce s-a adunat în Niceea la anul 325, pe vremea împărăției marelui Constantin (306-337), la care, cu ceilalți Sfinți Părinți, ajutând dreapta credință și fiind plin de Duh Sfânt, l-au mustrat pe Arie pentru eres și l-au dat anatemei. Și avea de la Dumnezeu mare putere în facerea de minuni, pentru că tămăduia toate neputințele și izgonea diavolii. Așa, într-un sat, apele cele amare care curgeau din munți, le-a făcut dulci; și în alt loc a scos cu rugăciunea un izvor de ape calde, spre tămăduirea oamenilor.

Umblând el într-o noapte întunecoasă, aproape de un râu, se arătau lumini aprinse din ape, luminându-i calea, ca să nu alunece și să cadă în repejunile apelor. A omorât apoi un balaur înfricoșător, pentru că, după moartea marelui Constantin, împărățind fiul său Constantie (337-361), un foarte mare balaur s-a târât în palatul împărătesc, neștiut de unde, păzind cămările cele de vistierie, în care era aurul și toată bogăția împărătească. Și, punându-și capul în ușă, nu lăsa pe nimeni să se apropie.

De acest lucru împăratul înspăimîntîndu-se, a rugat prin scrisorile sale pe sfințitul lui Dumnezeu, Ipatie, ca să vină în Constantinopol, căci era slăvit numele sfântului pentru minunile ce le făcea cu darul lui Hristos. Când a venit sfântul, împăratul l-a întâmpinat și până la pământ i s-a închinat și cu toată cinstea l-a primit, rugându-l ca prin rugăciune să izgonească pe balaurul acela din vistieriile împărătești, pe care nici o putere omenească nu putea să-l alunge, deși mulți din duhovniceasca rânduiala, înarmându-se cu rugăciunea, se ispiteau asupra lui, însă nimic n-au sporit; ba unii chiar au și pătimit de la balaur.

Sfântul Ipatie a zis: „Nu poate rugăciunea noastră, o, împărate; însă poate credința ta către Dumnezeu!”. Și, închinându-se până la pământ, s-a rugat multă vreme. După aceea, sculându-se, a zis către împărat: „În mijlocul alergării de cai, unde este chipul tatălui tău, poruncește să se pregătească un cuptor și să-l aprindă foarte tare și să aștepte până ce voi veni acolo”. Deci, îndată pregătindu-se cuptorul și aprinzându-l, făcătorul de minuni, Sfântul Ipatie, luând toiagul său cel arhieresc, a mers la cămările împărătești și, porțile vistieriilor deschizându-le, a bătut mult pe balaur cu toiagul. Și tot poporul împreună cu împăratul priveau de departe, fiind cuprinși de frică și de cutremur, pentru că vedeau că nu iese balaurul și acum ziua se sfârșea și așteptau cu toții ca să fie omorât sfântul de către balaur, precum aceasta și la alți preoți s-a mai întâmplat. Iar arhiereul, ridicându-și ochii la cer și chemând pe Domnul într-ajutor, și-a băgat toiagul în gura balaurului și a zis: „În numele Domnului meu Iisus Hristos, urmează-mi mie!”.

Iar balaurul, apucându-se cu dinții de toiag, urma pe sfânt că un rob legat, căci cu adevărat îl legase cu dumnezeiasca putere, marele făcător de minuni. Și, ieșind fericitul din vistieriile împărătești, tot locul alergării de cai și târgul l-a înconjurat, ducând pe balaur. Iar cei ce priveau, văzând pe balaurul acela ținându-se de toiag și târându-se, s-au înspăimântat și s-au mirat foarte tare, pentru că balaurul era foarte înfricoșat, având lungime de șaizeci de coți.

Apropiindu-se sfântul de cuptorul cel aprins care ardea cu mare văpaie, a zis către balaur: „În numele lui Hristos, pe Care și eu cel neînsemnat Îl propovăduiesc, îți poruncesc să intri în mijlocul focului acestuia”. Iar înfricoșatul balaur plecându-se, s-a aruncat cu mare repeziciune în cuptorul cel înfocat și a ars în mijlocul cuptorului, iar toți oamenii care cu spaimă priveau la aceasta, preamăreau pe Dumnezeu că, pe acest luminător și făcător de minuni, adică pe Sfântul Ipatie, în zilele lor l-a arătat lumii.

Atunci, împăratul a dat mare mulțumire lui Dumnezeu și plăcutului Său, Sfântului Ipatie, și-l cinstea pe fericitul ca pe un tată al său. Și a poruncit să zugrăvească pe o scândurica chipul sfântului și în vistieriile împărătești chipul aceluia să-l pună spre gonirea puterii celei potrivnice. Iar pe sfântul, cinstindu-l cu daruri și cu dragoste sărutându-l, l-a eliberat întru ale sale.

Dar, pe când mergea sfântul la scaunul său, niște oameni înrăutățiți care erau de eresul lui Novațian, cu zavistie multă aprinzându-se asupra arhiereului lui Dumnezeu, s-au ascuns în calea lui la un loc strâmt, lângă o râpă de munte și lângă un mal, înarmați fiind cu săbii și cu ciomege. Apoi deodată, fără de veste, năvălind asupra lui ca niște fiare sălbatice și dându-i multe bătăi, de pe malul cel înalt l-au aruncat în prăpastia aceea. Iar sfântul, fiind abia viu, și-a înălțat mâinile în sus și, ridicându-și ochii la cer - precum altă dată Sfântul întâiul Mucenic Ștefan -, se rugă pentru cei ce l-au ucis și zicea: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”. Și, încă rugându-se, o femeie ce ținea de eresul lui Arie, luând o piatră, a lovit pe sfântul tare în cap și l-a omorât. Iar sufletul lui cel sfânt, îndată ieșind din legăturile trupești, s-a suit la Dumnezeu.

După aceea ucigașii, luând trupul sfântului, l-au ascuns în niște paie ce se întâmplaseră acolo aproape și s-au dus. Dar n-a zăbovit asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu, răsplătind sângele cel nevinovat. Căci mai întâi pe femeia aceea a apucat-o duhul cel necurat, chiar în acel loc, și o muncea pe dânsa și cu aceeași piatră cu care l-a omorât pe sfânt își bătea pieptul său neîncetat; și toți s-au îndrăcit și pătimeau cumplit.

Mai târziu plugarul ale căruia erau paiele, neștiind nimic despre uciderea cea nedreaptă ce se făcuse, a mers ca să ia paie pentru animalul său și a auzit glas de îngeri cântând și se minuna. Iar pe când lua paie, a găsit trupul cel mort tot rănit de bătăi și mult s-a înspăimântat. Și, cunoscând pe episcopul său, Sfântul Ipatie, a alergat la sătenii săi și a vestit degrabă în toată cetatea. Apoi îndată locuitorii cetății Gangrelor, adunându-se, au mers cu multă tânguire și au luat cinstitul trup al sfântului părinte și al lor păstor și l-au îngropat cu cinste la un loc însemnat. Iar femeia cea ucigașă urma trupul sfântului care se ducea la îngropare și se bătea cu piatra aceea cu care ucisese pe arhiereul lui Dumnezeu, mărturisind înaintea tuturor păcatul său. Iar după ce s-a îngropat sfântul său trup, femeia aceea s-a tămăduit de muncirea diavolească, asemenea și ceilalți care luaseră parte la ucidere și se îndrăciseră.

Deci toți au dobândit tămăduire la mormântul sfântului, care, și după moarte arătându-și bunătatea sa vrăjmașilor, i-a făcut sănătoși. Și alte minuni și tămăduiri li s-au arătat oamenilor, care veneau cu credință la mormântul sfântului, prin rugăciunilor lui cele sfinte.

Citește alte articole despre: sfânt, mucenic, credinţa, suferinţă, chin

Ultimele din categorie