Viaţa Sfintei Mari Mucenițe Fevronia

Pe vremea păgânului împărat Diocleţian, era în Roma un eparh cu numele Antim. Acela avea un fiu, anume Lisimah, pe care îl logodise cu o fecioară frumoasă a unui senator care se numea Prosfor. Acel eparh, îmbolnăvindu-se de moarte, a chemat pe un frate al său, anume Selin, şi i-a zis: „Domnul meu frate, eu o să mă duc din viaţa omenească şi îţi încredinţez pe Lisimah, fiul meu; tu să-i fii tată în locul meu, iar el să-ţi fie fiu; deci să grăbeşti după sfârşitul meu, să-i faci nuntă cu mireasa cu care l-am logodit, fiica lui Prosfor”. Antim poruncind astfel, după trei zile s-a sfârşit, iar împăratul Diocleţian a chemat la el pe Lisimah, fiul lui Antim, şi pe Selin, unchiul lui, şi luându-i de o parte, a zis către Lisimah: „O, tinere, eu, aducându-mi aminte de dragostea tatălui tău, am voit să te pun eparh în locul Iui; dar de vreme ce am auzit că iubeşti credinţa creştinească, am lăsat acest gând, aşteptând până ce mă voi încredinţa dacă este adevărat sau nu ceea ce se vorbeşte despre tine. Deci acum voiesc să te trimit în părţile Răsăritului, ca acolo să pierzi credinţa creştinească; iar când te vei întoarce, vei lua de la noi cinstea de eparh”.

Auzind aceasta Lisimah, n-a îndrăznit să răspundă nimic împăratului, pentru că era tânăr, având numai 20 de ani, dar Selin, unchiul lui, căzând la picioarele împăratului, a zis: „Mă rog măriei tale celei fără de moarte să-i dai voie lui Lisimah să mai stea câteva zile aici ca să-şi săvârşească nunta, iar după nuntă mă voi duce şi eu cu dânsul şi vom face tot ceea ce porunceşte stăpânirea ta”. Iar împăratul a zis către ei: „Duceţi-vă mai întâi în calea în care v-am poruncit şi pierdeţi pe creştini, iar după ce veţi rândui bine acolo toate, vă veţi întoarce aici şi atunci vă voi ajuta şi eu să dănţuiţi la nuntă”.

Auzind ei aceasta, n-au mai îndrăznit să vorbească a doua oară, ci s-au supus voinţei lui. Deci luând poruncile lui şi mulţime de ostaşi, s-au dus spre răsărit. Şi Lisimah a luat cu el pe un bărbat oarecare cu numele Prim, care era din rânduiala comiţilor şi îi era şi rudenie, fiind fiul surorii maicii sale. Şi a voit Lisimah să-i încre­dinţeze acelui Prim purtarea de grijă peste oaste.

Deci mergând spre Răsărit şi ajungând în părţile Mesopotamiei, în oraşul ce se numea Palmira, au pierdut cu felurite pedepse pe creştinii care erau acolo. Pe unii i-au aruncat în foc, pe alţii i-au dat la fiare, iar pe alţii i-au tăiat cu sabia şi trupurile cele muceniceşti le-au aruncat câinilor spre mâncare; pentru că Selin, unchiul lui Lisimah, era foarte sălbatic şi fără de omenie. Deci multă frică cuprinsese toate părţile Răsăritului, pentru sălbăticia nemilostivului Selin; iar lui Lisimah îi era foarte milă de creştini, deoarece maica lui fusese creştină şi el învăţase de la dânsa cunoştinţa lui Hristos. Deci a chemat într-o noapte pe rudenia sa, comitul Prim, şi a zis către dânsul: „Prime, preacinstitule bărbat, tu ştii că tatăl meu era elin cu credinţa şi în acea credinţă s-a sfârşit, însă maica mea a adormit în creştinătate. Ea, în viaţa ei, s-a sârguit foarte mult să fiu şi eu creştin, dar eu, de frica împăratului şi de teama tatălui meu, n-am putut face aceasta; însă am poruncă de la dânsa să nu ucid nici un creştin, ci să mă sârguiesc să fiu prieten lui Hristos. Iar acum văd pe creştini foarte munciţi şi ucişi de pierzătorul Selin, unchiul meu, de care lucru sufletul meu pătimeşte foarte mult. Deci voiesc să-i miluiesc în taină şi pe cei ţinuţi în legături să-i eliberez să fugă şi să se ascundă unde vor putea”.

Iar comitul s-a învoit cu dânsul şi au întărit între dânşii sfatul acesta, ca să cruţe pe creştini. Astfel, unde auzeau de biserici şi de mănăstiri creştineşti, trimiteau în taină şi îi înştiinţau de venirea muncitorului, sfătuindu-i să se ascundă. Încă şi unor ostaşi care erau de un gând cu ei comitul le-a poruncit să nu prindă pe creştini ca să-i aducă la muncire, ci şi celor deja prinşi să le dea drumul să fugă.

Şi petrecând ei în Palmira multă vreme, după muncirea multor creştini, au voit să se ducă în cetatea Sivapol, care se afla în hotarele asirienilor şi care era rânduită sub stăpânirea Romei. Într-acea cetate era o mănăstire de femei, care avea 50 de pustnice. Între ele era o egumenă cu numele Vriena, uceniţă a fericitei Platonida diaconiţa şi egumena, a cărei rânduială şi canon l-a păzit bine până la sfârşitul vieţii sale. Iar rânduiala Platonidei era astfel: în ziua de vineri, nici una dintre surori nu avea voie să lucreze vreun lucru de mână, ci toate se adunau în biserică şi de dimineaţa până seara o parte se îndeletnicea cu rugăciunile, iar alta învăţa din citirea cărţilor sfinte. Deci mai întâi diaconiţa Platonida singură ţinea o carte în mâini şi citea surorilor cuvinte insuflate de Dumnezeu, până la ceasul al treilea, apoi dădea cartea în mâinile Vrienei să o citească până seara. După aceea şi Vriena, luând egumenia, după sfârşitul povăţuitoarei sale, urma întru toate virtuţilor ei.

La acea egumenă erau două fecioare crescute de dânsa şi povăţuite la viaţa monahicească. Numele uneia era Procla, iar al celeilalte, Fevronia. Procla avea 25 de ani de la naşterea sa, iar Fevronia avea 20 de ani şi era nepoata Vrienei, adică fiica fratelui său. Ea era atât de frumoasă, încât nici zugravul n-ar fi putut să zugrăvească frumuseţea feţei ei celei înflorite. Deci Vriena, văzând o frumuseţe ca aceea a Fevroniei, se îngrijea foarte mult de dânsa cum s-o păzească pe ea întru întreaga înţelepciune şi nevătămată de amăgirile lumii acesteia. Şi fiindcă toate surorile în toate zilele primeau numai o dată puţină hrană, şi aceea spre seară, ea poruncea Fevroniei să postească până în ziua cealaltă, adică să ţină o zi întrea­gă fără să mănânce, iar în ziua cealaltă spre seară să guste puţin, voind ca astfel să-i vestejească floarea tinereţii. Dar şi Fevronia singură voia să se înfrâneze pe sine şi se îndeletnicea la atâta postire şi înfrânare, încât niciodată nu a gustat pâine sau apă să se sature, ci totdeauna se lupta cu foamea şi cu setea; şi încă îşi obosea trupul cu multe nevoinţe şi osteneli, primind puţin somn. Patul ei era o scândură goală, fără aşternut, în lungime de trei coţi, iar în lăţime de o palmă şi jumătate.

Deci pe acea scândură şi uneori şi pe pământul gol îşi pleca mult ostenitul său trup pentru puţină odihnă. Şi de câte ori voia diavolul să o ispitească în vis prin nălucirile lui, ea îndată se scula, se arunca la pământ în chipul Crucii şi cu multe lacrimi se ruga înaintea lui Dumnezeu să gonească de la dânsa pe ispititor; apoi lua o carte şi citea cu dinadinsul dumnezeieştile Scripturi şi se îndulcea duhovniceşte dintr-însele, căci era foarte iubitoare de învăţătură şi isteaţă la minte, şi Vriena se mira foarte mult de înţelegerea ei.

Deci, în ziua de vineri, când toate surorile se adunau în biserică, egumena Vriena poruncea Fevroniei să citească la surori cuvintele cele de Dumnezeu insuflate. Iar de vreme ce vinerea veneau la dânsele în biserică şi femei de neam bun, ca să se îndulcească de învăţăturile cele duhovniceşti, Vriena poruncea Fevroniei să citească de după o perdea, ca să nu vadă chipul şi podoabele femeilor mireneşti, pe care nu le văzuse niciodată. Şi se răspândea vestea despre fericita Fevronia în toată cetatea şi era lăudată învăţătura ei cea folositoare şi podoaba feţii ei. Asemenea era lăudat şi obiceiul ei cel bun, fiindcă era blândă, înţeleaptă şi împodobită cu toate faptele bune, având smerita cugetare.

Şi auzind de dânsa o femeie oarecare, care era de neam de senator, cu numele Ieria, s-a îndemnat cu mare dorinţă să vadă pe Fevronia şi să vorbească cu dânsa. Acea femeie, Ieria, era cu credinţa elină, tânără de ani, văduvă, care numai şapte luni trăise cu bărbatul ei şi, rămânând văduvă, petrecea în casa părinţilor săi care şi ei se ţineau de păgânătatea cea elinească. Deci a venit Ieria la mănăstire şi a spus prin portăriţă dorinţa sa egumenei Vriena şi, când aceasta a ieşit înaintea ei, Ieria a căzut la picioarele ei şi, apucând-o, o ruga zicând: „Te jur cu Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, să nu te scârbeşti de mine, păgâna, care până acum am fost batjocura idolilor, iar mai ales a diavolilor. Nu mă lipsi pe mine de învăţătura şi de vorba surorii voastre Fevronia, ca prin voi să mă povăţuiesc pe calea mântuirii şi să aflu de la Hristos, Adevăratul Dumnezeu, cele ce s-au pregătit creştinilor. Izbăveşte-mă de deşertăciunea veacului acestuia şi de necurata slujire de idoli. Părinţii mei voiesc să mă împărtăşesc de a doua nuntă, iar eu doresc să-mi petrec viaţa după învăţătura Fevroniei şi după vorba ei cea folositoare de suflet; pentru că destulă îmi este vremea pe care am petrecut-o în neştiinţă şi în necurăţie”.

Acestea grăindu-le Ieria, cu lacrimi uda picioarele egumenei Vriena, pornind-o pe ea spre milostivire. Atunci Vriena a grăit către dânsa: „Doamnă Ierio, Dumnezeu ştie că de la doi ani am luat în mâinile mele în mănăstirea aceasta pe Fevronia fecioara şi iată acum sunt optsprezece ani de când petrece în mănăstire fără să fi ieşit şi fără să fi văzut până acum chip bărbătesc, nici feţe de femei mirene, nici haine, nici podoabe, nici orice alt lucru mirenesc; nici maica ei n-a putut să o vadă pe ea până acum, măcar că de multe ori m-a rugat cu lacrimi ca s-o las s-o vadă şi să vorbească cu dânsa, dar eu n-am voit deloc. Însă văzând osârdia şi dragostea ta către Dumnezeu şi nădăjduindu-mă de mântuirea ta, te voi duce la dânsa, însă numai hainele tale mireneşti să le schimbi şi să te îmbraci în cele călu­găreşti”. Şi îndată Ieria făcând aceasta cu bucurie, Vriena a luat-o şi a dus-o la Fevronia. Iar Fevronia, văzând-o pe ea în îmbrăcăminte călugărească, socotea că a venit la dânsele vreo călugăriţă străină şi i s-a închinat până la pământ şi, cuprinzând-o cu braţele, a sărutat-o în Hristos.

După aceea Vriena le-a poruncit să stea amândouă şi să se înde­letnicească în învăţătura sfintelor cărţi. Deci Fevronia, luând cărţile, citea surorii celei noi; şi atât de mult s-a umilit Ieria de învăţătura Fevroniei, încât toată noaptea a petrecut-o fără somn; pentru că amândouă nedormind, se sârguiau în cuvântul lui Dumnezeu; Fevronia citea, iar Ieria asculta. Şi atâtea lacrimi a vărsat Ieria, încât şi pământul s-a udat de lacrimile ei, deoarece, fiind elină, nu auzise niciodată astfel de cuvinte folositoare. Şi când s-a luminat de ziuă, Vriena abia a putut să înduplece pe Ieria să se ducă acasă la părinţii săi; deci sărutând cu lacrimi pe Fevronia şi pe egumenă, s-a dus la casa sa. Iar Fevronia a întrebat pe Tomaida, care era a doua după egumenă, zicând: „Rogu-mă ţie, doamna şi maica mea, spune-mi cine a fost acea soră străină, care a vărsat atâtea lacrimi, ca şi cum niciodată n-ar fi auzit dumnezeieştile Scripturi?”. Atunci Tomaida a grăit către Fevronia: „Oare nu ştii cu cine ai grăit?”. Fevronia a răspuns: „Cum aş fi putut cunoaşte pe acea soră străină, eu, care niciodată nu am văzut-o?”. Tomaida i-a zis ei: „Aceasta este jupâneasa Ieria”. Fevronia a zis: „Pentru ce nu mi-aţi spus şi mie? Pentru că eu am vorbit cu dânsa ca şi cu o soră”. Ea a răspuns: „Aşa a poruncit egumena, doamna noastră”.

Atunci Fevronia a tăcut şi în taina inimii sale se ruga lui Dumnezeu pentru Ieria, ca s-o însoţească pe dânsa la calea cea adevărată şi să o numere în turma cea aleasă. Iar Ieria, mergând la casa sa, a spus părinţilor ei toate câte auzise şi învăţase de la Fevronia în mănăstire, rugându-i să lase rătăcirea elinească şi să cunoască şi ei pe Unul Adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos. Iar ei, ascultând sfatul cel folositor de suflet al fiicei lor cea cu bună înţelegere, au crezut în Hristos; iar după aceea au primit şi Sfântul Botez cu toţi ai casei lor. Astfel le-a ajutat la mântuirea lor învăţătura Fevroniei şi rugăciunile ei cele sfinte.

Iar după câtva timp, fericita Fevronia s-a îmbolnăvit, iar Ieria, venind, şedea lângă dânsa şi-i ajuta ei. Tot într-acel timp a sosit înştiinţare în cetate, cum că Selin şi Lisimah se apropie de cetate ca să muncească (să-i tortureze și să-i ucidă) pe cei care cred în Hristos. Atunci mulţi dintre cei care erau în cetate, şi preoţi şi clerici, lăsând toate, fugeau să se ascundă pe unde puteau. Până şi episcopul acelei cetăţi, plecând din cetate de frica muncitorului (prigonitorului), s-a ascuns. Deci aflând despre aceasta, călugăriţele mănăstirii Vrienei au mers la egumena lor şi i-au zis: „Doamnă şi maică, ce vom face? Iată, fiarele acelea, păgânii muncitori, se apropie de cetate şi toţi credincioşii creştini au fugit, temându-se de munci”. Atunci Vriena le-a zis lor: „Ce socotiţi şi ce voiţi să facem?”. Iar ele au răspuns: „Să ne porunceşti, o, maică, ca şi noi să ne ascundem puţin, ca să ne mântuim sufletele noastre”. La acestea, Vriena le-a grăit lor: „Încă n-aţi văzut războiul şi acum vă gândiţi la fugă? Încă n-a sosit lupta nevoinţelor şi iată, vă arătaţi biruite! Nu, fiicelor! Vă rog pe voi să nu faceţi aceasta; ci să stăm să ne nevoim şi să murim pentru Hristos, Cel Care a murit pentru noi, ca astfel să trăim cu Dânsul în veci”.

Aceasta auzind, surorile au tăcut. Iar a doua zi, una dintre surori, cu numele Eteria, a zis către celelalte surori: „Ştiu eu că pentru Fevronia nu ne lasă pe noi stăpâna noastră să ieşim de aici şi să ne ascundem; şi voieşte, după cum mi se pare, ca numai pentru Fevronia să ne piardă pe noi toate. Iată ce vă grăiesc vouă: Să mergem la dânsa şi eu singură îi voi spune pentru voi toate, cele ce se cuvin”.

Auzind aceasta surorile, unele se învoiau la sfatul ei, iar altele se împotriveau. Mai pe urmă, învoindu-se toate, au mers la egumenă, care, cunoscând sfatul Eteriei, a zis către dânsa: „Ce voieşti, soro?”. Dânsa a răspuns: „Ne rugăm să ne porunceşti să fugim de primejdia ce ne împresoară, că doară nu suntem mai bune decât episcopul, decât preoţii şi decât tot clerul bisericesc. Încă se cuvine ţie, o, maică, să-ţi aduci aminte că între noi sunt unele fecioare tinere, de care trebuie să ne temem ca nu cumva, răpindu-se de ostaşii păgâni, să-şi piardă fecioria lor şi astfel să se lipsească de plata lor de la Dumnezeu. Încă şi de aceasta ne temem, ca nu cumva şi noi, neputând suferi muncile cele cumplite, să jertfim idolilor şi să ne pierdem sufletele noastre. Deci, de voieşti, porunceşte-ne să luăm cu noi pe fecioara Fevronia, bolnavă cum este şi, ieşind de aici, să ne ascundem”. Fevronia, auzind acestea, a zis: „Viu este Hristosul meu, Căruia m-am făcut mireasă şi spre Care mi-am aruncat sufletul meu. Deci nu voi ieşi din locul acesta, ci aici voiesc să mor şi să fiu îngropată!”.

Atunci Vriena, întorcându-se spre Eteria, i-a zis: „Vezi ce faci şi cu ce fel de sfat tulburi pe surori? Tu vei vedea, iar eu sunt nevi­novată”. Apoi şi către celelalte surori a zis: „Fiecare dintre voi să-şi aleagă ceea ce voieşte şi ceea ce crede că-i este de folos!”. Atunci toate surorile, fiind silite de frica muncitorilor care veneau, au sărutat pe egumena Vriena şi pe Fevronia şi, bătându-şi piepturile cu multă plângere şi tânguire, au ieşit din mănăstire. Iar Procla, cea de o vârstă şi împreună uceniță cu Fevronia, cuprinzându-i grumajii ei, o săruta plângând şi zicând: „Roagă-te pentru mine, sora şi doamna mea!”. Dar Fevronia, ţinând-o de mână, n-o lăsa să se ducă din mănăstire şi-i zicea: „Teme-te de Dumnezeu, sora mea Procla, şi măcar tu nu ne lăsa pe noi! Nu mă vezi că sunt bolnavă şi că-mi aştept moartea? Doamna noastră nu va putea singură să mă îngroape; deci rămâi aici ca să slujeşti la îngroparea mea”. Atunci Procla a zis: „Nu te voi lăsa, sora mea, ci voi rămâne aici precum porunceşti”. Iar după ce s-a înserat, Procla şi-a schimbat cuvântul şi în taină a ieşit din mănăstire. Iar Tomaida, cea mai sus pomenită, care era a doua după egumenă, nu s-a dus cu surorile, ci a rămas în mănăstire cu Vriena.

Iar egumena Vriena, văzând golirea şi pustiirea mănăstirii, pentru supărarea ce le împresurase, a intrat în biserică şi s-a aruncat la pământ, strigând şi tânguindu-se cu amar. Iar Tomaida îi potolea tânguirea ei, zicându-i: „Încetează, maică, căci Dumnezeu este puternic, ca după supărare şi întristare să facă şi izbândire, ca noi să putem să răbdăm năvălirile. Pentru că, cine a crezut Domnului şi s-a ruşinat? Sau cine a petrecut în frica Lui şi a fost defăimat de El?”. Vriena a răspuns: „Da, doamna mea Tomaida, aşa este; dar ce voi face cu Fevronia? Unde o voi ascunde şi o voi păzi? Şi cu ce ochi voi putea să privesc, când o voi vedea răpită de barbari ca o robită?”. Tomaida a zis: „Cel Care a putut să ridice pe cei morţi, Acela este puternic ca şi pe Fevronia să o întărească, să o păzească şi să o ţină nevătămată de barbari. Deci mă rog ţie, doamna şi maica mea, încetează cu plângerea şi cu tânguirea şi să mergem la Fevronia, care zace de boală, să o întărim şi să o mângâiem!”.

Şi mergând ele la Fevronia, îndată Vriena s-a tânguit cu amar, iar Fevronia, privind spre Tomaida, a întrebat-o: „Pentru ce se tânguieşte aşa doamna mea Vriena?”. Tomaida i-a răspuns, zicând: „Pentru tine este această tânguire de maică, căci eşti tânără şi frumoasă şi vor veni muncitorii şi ne vor aduce necaz. Deci pe noi îndată ne vor ucide, ca pe nişte bătrâne, iar pe tine, cea tânără şi frumoasă la faţă, te vor ţine spre înşelarea cea spurcată şi ne este teamă ca nu cumva, ori prin înşelare ori prin silire, să-ţi pierzi fecioria ta şi astfel te vor lipsi de cămara Mirelui Ceresc”. Fevronia a zis: „Vă rog pe voi, rugaţi-vă Domnului pentru mine, ca să caute spre smerenia mea, să-mi întărească neputinţa şi să-mi dea răbdare, ca şi tuturor robilor Săi care L-au iubit cu adevărat!”.

Tomaida a zis către dânsa: „Fiică Fevronia, iată este vremea nevoinţei. De vor începe păgânii muncitori a te momi cu cuvinte înşelătoare, cu aur, cu argint, cu haine de mult preţ şi cu orice fel de înşelăciuni ale acestei lumi deşarte, vezi să nu te supui lor; căci îţi vei pierde plata ostenelilor celor mai dinainte. Vezi să nu fii de râs diavo­lului şi să te faci batjocură idolilor. Ia aminte că nimic nu este mai cinstit decât fecioria şi mare este plata ei; pentru că Mirele fecioriei este fără de moarte şi dăruieşte nemurire celor care-L iubesc. Sârguieşte-te, doamna mea Fevronia, să-L vezi pe Acela spre Care ţi-ai pus sufletul tău. Păzeşte-te, fiica mea, să nu te lepezi de zălogul Lui – de Sfântul Botez şi de făgăduinţa călugărească –, pentru că Hristos Se va arăta înfricoşat în ziua aceea când va şedea pe scaunul slavei sale, ca să judece pe toţi şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui”.

Acestea auzind Fevronia, se întărea cu duhul şi se pregătea cu vitejie împotriva diavolului. Deci a zis către Tomaida: „Bine ai făcut, doamna mea, întărind astfel pe roaba ta, că ai făcut mai viteaz sufletul meu. Însă să ştii cu adevărat, că de n-aş fi vrut dinainte să mor pentru Hristos, Mirele meu, apoi aş fi fugit şi eu cu celelalte surori, ca să mă ascund de nevoinţa cea mucenicească. Dar de vreme ce iubesc pe Acela Căruia mi-am logodit sufletul şi trupul, îndrăznesc să merg pe calea muceniciei, dacă mă va arăta pe mine vrednică ca să pătimesc şi să mor pentru numele Lui”.

Iar Vriena, auzind aceste cuvinte ale ei, a zis către dânsa: „Fiica mea, Fevronia, adu-ţi aminte de ostenelile mele şi de grija pe care am avut-o pentru tine. Adu-ţi aminte că de la vârsta de doi ani te-am luat de la maica ta în mâinile mele şi până astăzi nimeni dintre mireni n-a văzut faţa ta. Te-am păzit până acum ca pe lumina ochilor; iar acum, fiica mea, nu ştiu ce să fac şi cum să te păzesc. Caută să nu-mi necăjeşti bătrâneţile mele şi să nu defaimi ostenelile mele ce le-am făcut pentru tine. Adu-ţi aminte de purtătorii de chinuri, care mai înainte de tine au pătimit pentru Hristos cu tărie şi cu slavă şi au luat de la El cununa biruinţei, nu numai bărbaţi, ci şi femei şi copii. Adu-ţi aminte de Livia şi de Leonida, cele două surori, cu câtă bărbăţie şi-au pus sufletele lor pentru Domnul. Liviei tăindu-i-se capul cu sabia, iar Leonida fiind aruncată în foc, amândouă au intrat în cămara Mirelui Celui Ceresc. Adu-ţi aminte de Eutropia, copila cea de doisprezece ani, care a fost muncită cu maica sa. Au nu te minunai tu de ascultarea şi de răbdarea ei, când judecătorul a dezlegat-o din legături şi voia s-o îngrozească cu săgeţile ca s-o ia la fugă? Dar ea, ascultând pe maica sa care zicea către dânsa: «Fiica mea, Eutropia, nu fugi!», a stat cu bărbăţie ca un stâlp neclintit, până ce a fost săgetată cu săgeţile până la moarte şi, dându-şi sufletul în mâinile Domnului său, a căzut cu trupul la pământ. Astfel ea n-a călcat poruncile maicii sale până la sfârşitul ei. Iar acea fecioară era simplă şi neînvăţată, însă tu ai învăţat dumnezeieştile Scripturi şi ai fost şi altora învăţătoare. Deci socoteşte cu câtă bărbăţie se cade ţie să stai pentru Domnul tău”.

Vorbind ele acestea şi altele multe ca acestea, a trecut noaptea. Iar când răsărea soarele, s-a auzit în cetate un glas de tulburare şi de gâlceavă; pentru că Selin şi Lisimah intraseră cu ostaşii în oraş şi mulţi creştini au fost prinşi de ostaşi şi au fost aruncaţi în temniţă. Iar unul dintre elini i-a spus lui Selin despre acea mănăstire de fecioare şi el îndată a trimis ostaşi ca să prindă pe toate monahiile. Şi ducându-se ostaşii, au înconjurat mănăstirea şi, spărgând uşile cu securile, au intrat înăuntru ca nişte fiare sălbatice şi, prinzând pe Vriena, voiau s-o ucidă cu sabia. Iar Fevronia, văzând primejdia care le cuprinsese, s-a aruncat la picioarele soldaţilor, strigând către dânşii: „Vă jur pe Dumnezeul Care este la ceruri, să mă ucideţi pe mine mai înainte, ca să nu văd moartea doamnei mele”.

Pe când Fevronia grăia acestea, a sosit acolo comitul care se numea Prim şi, mâniindu-se pe ostaşi, i-a gonit din mănăstire şi a zis către Vriena: „Unde sunt celelalte călugăriţe care au fost în această mănăstire?”. Vriena a răspuns: „Toate au fugit de frica voastră”. Comitul a zis: „Aţi fi făcut bine dacă fugeaţi şi voi, însă şi acum sunteţi libere să fugiţi oriunde voiţi, că mi-e milă de voi”. Zicând aceasta, a ieşit din mănăstire, luând şi pe ostaşi cu el şi s-a dus în divan la Lisimah, care, văzându-l, l-a întrebat: „Adevărat este oare ceea ce am auzit de mănăstirea aceea?”. Comitul a răspuns: „Adevărat”. Apoi, luând pe Lisimah de-o parte, i-a spus: „Toate călugăriţele care au fost în mănăstire au fugit şi n-am găsit decât două bătrâne şi una tânără; însă am să-ţi spun un lucru străin şi minunat, pe care l-am văzut în mănăstirea aceea. Am văzut pe acea călugăriţă tânără că avea atâta frumuseţe a feţei, cât niciunde n-am mai văzut între femei până într-atât! Dumnezeu ştie că este adevărat ceea ce-ţi spun. Am văzut-o pe aceea şi m-am mirat de cuviinţa ei; şi de n-ar fi fost săracă şi scăpătată, cu adevărat aş fi zis că este vrednică să-ţi fie ţie femeie, stăpânul meu”. Lisimah a răspuns la aceasta: „Dacă nu voiesc să calc poruncile maicii mele, adică să nu vărs sângele cel creştinesc, ci mai ales să-l cruţ; apoi cum aş putea să fiu vrăjmaş mireselor lui Hristos? Nu voi face aceasta nicidecum, ci te rog pe tine, domnul meu, să le scoţi din mănăstire şi să le păzeşti undeva, ca să nu cadă în mâinile cele muncitoare ale lui Selin, unchiul meu”.

Vorbind acestea între ei, unul dintre cei mai răi ostaşi care fuseseră în mănăstire auzind ceea ce a vorbit comitul cu Lisimah, a alergat la Selin muncitorul şi i-a spus că în mănăstirea de călugăriţe a găsit o fecioară foarte frumoasă, pe care comitul sfătuieşte pe Lisimah s-o ia de soţie. Iar Selin, umplându-se de mânie, a trimis îndată ostaşi să străjuiască pe căjugăriţele care se aflau acolo, ca nu cumva să scape şi să se ascundă. Încă a trimis şi pe unele dintre cele mai credincioase slugi ale sale ca să vadă pe acea tânără fecioară şi să-i afle numele. Iar aceia, ducându-se şi văzând-o, s-au întors la dânsul şi i-au spus că nu este în partea de sub cer vreo femeie care să fie asemenea ei la frumuseţea feţei.

Atunci muncitorul a poruncit în acel ceas propovăduitorilor să strige în cetate, ca a doua zi să se adune la privelişte toţi, fie bărbaţi, fie femei, şi de toate vârstele, că o fecioară tânără, anume Fevronia, are să iasă la nevoinţă. Şi auzind cei care petreceau în cetate şi poporul din satele dimprejur, bărbaţii şi femeile, multă mulţime s-au adunat la privelişte, voind să vadă nevoinţa Fevroniei. Iar a doua zi, unii dintre ostaşii cei mai cumpliţi au fost trimişi la mănăstire din porunca muncitorului, ca să aducă pe Fevronia la judecată. Şi ostaşii, ducându-se, au prins-o cu mânie şi, legând-o cu lanţuri de grumaji, o trăgeau afară din mănăstire. Iar Vriena şi Tomaida, cuprinzând pe Fevronia cu tânguire de lacrimi, strigau cu amar şi rugau pe ostaşi să le dea voie să vorbească puţin cu ea. Iar ostaşii le-au lăsat. Apoi, Vriena şi Tomaida i-au rugat pe ostaşi să le ia şi pe ele la aceeaşi nevoinţă, pentru că se temeau bătrânele acelea ca nu cumva Fevro­nia, fiind singură, să se teamă de munci. Iar ostaşii le-au zis: „Nu ni s-a poruncit ca şi pe voi să vă ducem înaintea judecăţii, ci numai pe Fevronia singură!”.

Atunci Vriena şi Tomaida au început a întări pe Fevronia şi grăia Vriena către dânsa unele ca acestea: „Iată, fiica mea Fevronia, acum ieşi la nevoinţa mucenicească; să ştii că Mirele Ceresc va privi spre pătimirile tale şi puterile îngereşti ţin acum cununa biruinţei ce ţi s-a gătit, dacă vei răbda cu bărbăţie până la sfârşit. Deci caută să nu te temi de munci, că vei fi batjocura diavolilor. Nu-ţi cruţa trupul când îl vei vedea zdrobit de bătăi, pentru că el, chiar nevrând noi, după o vreme se va sălăşlui în groapă şi se va întoarce în ţărână. Iată eu, tânguindu-mă în mănăstire, voi aştepta înştiinţare despre tine, ori bună, ori rea. Deci mă rog ţie, sârguieşte-te, ca să aud bună înştiinţare despre tine. O, cine îmi va aduce acea bună înştiinţare că Fevronia s-a sfârşit muceniceşte pentru Hristos şi s-a socotit între mucenici?”.

Iar fericita Fevronia a zis către Vriena: „Maica mea, cred Domnului că n-am călcat niciodată porunca ta în vreun chip. Aşa şi acum voi păzi necălcate poruncile şi învăţăturile tale; şi vor vedea popoarele şi se vor minuna şi vor ferici bătrâneţile Vrienei, zicând: «Aceasta este cu adevărat sădirea şi creşterea Vrienei, egumena cea mare!». Pentru că eu voi arăta, cu ajutorul Stăpânului meu, în trupul acesta femeiesc, bărbăteasca mărime de suflet. Voi rugaţi-vă pentru mine şi lăsaţi-mă să mă duc la nevoinţa mea care îmi stă înainte”. Tomaida a zis către dânsa: „Sora mea, Fevronia, viu este Domnul, că şi eu voi veni în urma ta! Mă voi îmbrăca în haine mireneşti şi, stând la privelişte în popor, voi privi la nevoinţa ta!”. Şi silind ostaşii pe Fevronia să meargă şi voind s-o ducă repede, ea a zis către acele sfinte stareţe: „Maicile mele, mă rog vouă, daţi-mi binecuvântare de cale şi rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine!”.

Atunci Vriena, ridicându-şi mâinile spre cer, a început a se ruga cu glas mare, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel Care Te-ai arătat în chipul lui Pavel roabei Tale Tecla, în vremea patimilor ei, arată-Te şi acum smeritei Tale roabe Fevronia în ceasul nevoinţei ei şi întăreşte-o de sus în chip nevăzut, ca şi într-însa să se preamărească numele Tău cel sfânt!”. Astfel rugându-se Vriena şi cuprinzând pe Fevronia şi sărutând-o, a slobozit-o cu multe lacrimi. Iar ostaşii luând-o pe Fevronia, au dus-o la muncitorul Selin. Deci Vriena, petrecând puţin pe iubita sa fiică, s-a întors în mănăstire plângând şi tânguindu-se şi, aruncându-se la pământ în biserică, striga şi se ruga către Dumnezeu pentru Fevronia.

Iar Tomaida, lăsând pe Vriena plângând în biserică, s-a îmbrăcat în haine mireneşti de femeie şi a alergat la privelişte în urma Fevroniei. Încă şi femeile care mergeau în ziua de vineri la mănăstire şi ascultau învăţăturile Fevroniei cele din cărţi alergau la privelişte, bătându-şi piepturile, vărsând lacrimi şi suferind cu inimile lor, pentru că se lipseau de o învăţătoare ca aceea. Auzind aceasta şi jupâneasa Ieria, cum că Fevronia va fi dusă la cercetare în privelişte, sculându-se, a strigat cu glas mare de tânguire, încât s-au înspăi­mântat părinţii ei şi toţi care erau în casă; şi au întrebat-o care este pricina acelei tânguiri, iar ea le-a răspuns, zicând: „Sora mea, Fevronia, este dusă la privelişte! Învăţătoarea mea s-a dus la munci pentru Hristos Domnul!”. Iar părinţii ei căutau s-o potolească din plâns, însă ea şi mai mult striga către ei, zicând: „Lăsaţi-mă să plâng cu amar pe Fevronia, sora şi învăţătoarea mea!”.

Acestea zicându-le ea, s-au pornit şi părinţii ei spre tânguire, plângând toţi pentru Fevronia. Iar Ieria i-a rugat pe părinţii ei s-o lase să se ducă la privelişte; iar ei n-au oprit-o să se ducă. Deci luându-şi multe slugi şi slujnice, a alergat plângând la locul de privelişte unde erau o mulţime de femei care plângeau. Pe drum a ajuns şi pe călugăriţa Tomaida îmbrăcată mireneşte şi, cunoscând-o, a mers plângând împre­ună cu ea la locul de privelişte, unde se adunase mulţime de popor. Apoi, venind şi judecătorul, a stat la locul său.

Astfel toată priveliştea rânduindu-se, muncitorul Selin cu Lisimah au poruncit să aducă pe Sfânta Fevronia. Deci mireasa lui Hristos a stat înaintea lor, având mâinile legate la spate şi atârnându-i lanţuri grele de grumaji; şi văzând-o poporul, a plâns şi a lăcrimat. Iar muncitorul Selin a poruncit să fie tăcere şi a zis către Lisimah: „Întreabă pe acea femeie şi ascultă-i răspunsurile ei”. Lisimah a început a o întreba, zicându-i: „Spune-ne de ce rânduială eşti, roabă sau liberă?”. Fevronia a răspuns: „Sunt roabă”. Zis-a Lisimah: „A cui roabă eşti?”. Fevronia a răspuns: „Sunt roaba lui Hristos”. Lisimah a întrebat-o „Care este numele tău?”. Fevronia a răspuns: „Mă numesc creştină smerită”. Zis-a Lisimah: „Numele tău voim ca să-l ştim”. Răspuns-a Fevronia: „Ţi-am spus că sunt creştină, iar de voieşti să-ţi zic numele cel din naştere, maica mea m-a numit Fevronia”.

Atunci muncitorul Selim a poruncit lui Lisimah să înceteze de a o mai întreba. Şi a început singur a grăi către dânsa: „Ştiu zeii, o, Fevronia, că nu aş fi voit să te învrednicesc pe tine vorbei mele, dar deoarece blândeţea ta şi frumuseţea cea aleasă a feţei tale mi-au biruit mânia şi iuţimea pe care o aveam asupra ta, te întreb nu ca pe o osândită, ci ca pe o fiică a mea. Ascultă, fiică, martori îmi sunt zeii că îţi spun adevărul: acesta pe care îl vezi că şade cu mine este nepotul meu Lisimah. Eu şi Antim, tatăl lui, l-am logodit cu o fecioară de bun neam, îndestulată cu multe bogăţii şi fiică a lui Prosfor senatorul, însă de te vei supune nouă, atunci logodna cu fiica lui Prosfor o vom strica şi cu tine vom întări cuvântul pentru însoţire; şi vei fi soţia lui Lisimah, şezând de-a dreapta lui, precum stau eu acum. Uită-te la el şi vezi că este frumos ca şi tine. Deci ascultă sfatul meu ca al unui tată al tău şi te voi face slăvită şi bogată pe pământ, încât nu vei mai cunoaşte sărăcia. Eu n-am nici femeie, nici fii, şi toate ale mele ţi le voi da ţie. Te voi face stăpână peste toate averile mele, pentru că toate le voi da zestre stăpânului meu Lisimah. Voi fi pentru voi ca un tată şi toate femeile, văzându-te învrednicită cu o cinste ca aceea, te vor preamări şi ferici; apoi se va bucura şi biruitorul nostru împărat şi multe vă va dărui vouă, că a şi făgăduit că are să pună pe Lisimah eparh al Romei. Iată, ai auzit toate, acum răspunde-mi mie, tatălui tău, cele ce sunt plăcute zeilor noştri, ca să se înveselească sufletul meu; iar de nu vei asculta sfaturile mele, zeii ştiu că în mâinile mele nici trei ceasuri nu vei mai fi vie. Acum alege şi ne spune ceea ce voieşti”.

La acestea, Sfânta Fevronia a răspuns: „O, judecătorule, am la Ceruri cămară nefăcută de mână, în care se săvârşeşte nunta cea nestricată în veci. Zestre am toată Împărăţia Cerului, iar ca Mire am pe Cel fără de moarte; deci nu voiesc să mă însoţesc cu un om muritor şi stricăcios şi nici nu voiesc să aud cele ce îmi făgăduieşti. Deci nu te osteni, judecătorule, pentru că nici momindu-mă nu vei spori ceva, nici cu îngrozire nu mă vei înfricoşa!”.

Acestea auzindu-le judecătorul, s-a supărat foarte tare şi a poruncit ostaşilor ca să rupă hainele de pe dânsa şi, încingând-o cu o ruptură mică şi proastă, să o pună dezbrăcată înaintea tuturor ca, singură văzându-se într-o ruşine ca aceea, să se ruşineze şi să cunoască ce fel de slavă i se făgăduise ei şi ce fel de necinste i-a venit acum. Iar ostaşii făcând îndată după cum le-a poruncit, au pus-o astfel înaintea ochilor tuturor. Atunci Selin a zis către dânsa: „Ce zici acum, Fevronia? Oare vezi din câte bunătăţi în câte răutăţi ai căzut?”. Sfânta a răspuns: „Ascultă, judecătorule, nu numai hainele de pe mine de le vei lua, dar şi legătura asta, şi în toată goliciunea de mă vei lăsa, întru nimic nu socotesc ruşinea asta; pentru că Unul este Ziditorul bărbatului şi al femeii – Dumnezeu, pentru Care nu numai că sufăr cu bucurie această goliciune, ci şi cu sabia doresc să fiu tăiată şi să fiu arsă în foc! O, de m-ar învrednici pe mine să pătimesc pentru Dânsul, Care pentru mine a pătimit de voie chinuri fără de număr!”.

Atunci Selin a zis către dânsa: „O, neruşinato şi vrednică de toată necinstea, ştiu că te mândreşti întru frumuseţile tale şi de aceea nu-ţi socoteşti ţie spre ruşine necinstea, ci o socoteşti ca laudă, ca să stai astfel goală în privelişte”. Răspuns-a Sfânta Fevronia: „Ştie Hristosul meu că până în ziua de azi n-am văzut faţă de bărbat şi nici faţa mea nu a văzut-o cineva dintre mireni; iar acum, căzând în mâinile tale, să fiu oare fără de ruşine? Tu singur eşti fără de ruşine, că ai dezvelit înaintea tuturor trupul meu cel fecioresc. Însă spune-mi, o, nebune judecătorule, care dintre luptătorii olimpici, nevoindu-se, iese la luptă îmbrăcat cu haine? Oare nu se luptă gol, până ce biruieşte pe cel împotrivă luptător? Aşa şi eu, ieşind la luptă cu potrivnicul, şi bătăi şi foc aşteptând trupul meu, cum voi putea să sufăr unele ca acestea îmbrăcată cu haine? Oare nu trupul cel gol primeşte rănile? Deci goală vin spre nevoinţă, ca să biruiesc pe satana, tatăl tău, nebăgând în seamă muncile!”.

Atunci Selin a zis către slujitori: „Deoarece femeia aceasta singură doreşte munci de foc şi răni, şi spune că nu se teme, să o întindeţi pe dânsa în patru părţi şi, aprinzând foc dedesubt, să o bată patru oameni cu toiege pe spate”. Atunci îndată slujitorii au început a o munci, bătând-o cumplit; iar sângele curgea din trupul ei. Şi ca să nu se stingă focul de sub dânsa, muncitorii turnau peste el unsoare, ca astfel să facă mai multă văpaie şi să o ardă mai cumplit. Deci muceniţa fiind multă vreme muncită, poporul striga către muncitor: „Miluieşte, îndurate judecător, miluieşte pe acea tânără fecioară!”. Dar el, neascultând rugămintea poporului, poruncea ca mai cumplit să o bată. Şi abia îmblânzindu-se din mânie, a poruncit să înceteze a o mai munci şi, crezând că este moartă, a aruncat-o afară din foc.

Iar Tomaida, văzând-o muncită în chinuri cumplite ca acelea pe Sfânta Fevronia, a slăbit cu duhul şi cu trupul şi a căzut la pământ lângă picioarele Ieriei. Şi ridicându-şi Ieria glasul, a strigat: „Amar mie, sora mea Fevronia, amar mie, învăţătoarea mea, că de acum nu voi mai auzi învăţătura ta! Nu numai de tine m-am lipsit, dar şi de Tomaida, că iată şi aceasta moare pentru tine!”. Astfel strigând Ieria, Fevronia, care zăcea la pământ, a auzit glasul ei şi a rugat pe cei care stăteau aproape să toarne apă pe faţa Tomaidei. Deci, făcându-se aşa, Tomaida şi-a venit în fire şi, întărindu-se, a stat pe picioarele sale. Iar judecătorul, văzând pe Fevronia vie, a zis către dânsa: „Ce zici, Fevronia? Cum ţi s-a părut că este cea dintâi nevoinţă a pătimirii tale?”. Sfânta Muceniţă a răspuns: „La cea dintâi nevoinţă m-ai văzut că sunt nebiruită; deci nu mă îngrijesc de muncile cele rânduite de tine!”. Atunci Seim a zis către slujitori: „Spânzuraţi-o pe lemnul cel de muncă şi strujiţi-i coastele ei cu piepteni de fier şi cu foc să-i ardeţi rănile ei până ce oasele ei vor arde!”. Deci muncitorii îndepli­nind îndată porunca, Sfânta Muceniţă Fevronia şi-a ridicat ochii la ceruri şi a strigat: „Doamne, vino în ajutorul meu şi nu mă lăsa pe mine, roaba Ta, în ceasul acesta!”.

Acestea zicându-le, a tăcut. Apoi, fiind foarte strujită şi arsă în foc, mulţi dintre cei care se adunaseră la privelişte, neputând să privească o muncire ca aceea, au plecat de acolo; iar alţii strigau către judecător să cruţe pe acea tânără fecioară, care cu nimic nu era vinovată. Atunci judecătorul a poruncit slujitorilor să înceteze; iar sfânta încă fiind spânzurată la muncire, ighemonul a început iarăşi s-o întrebe, dar ea n-a răspuns. Atunci ighemonul a poruncit s-o scoată de pe lemnul de muncă şi s-o lege de-o roată ce era întărită în pământ. Apoi a zis: „Deoarece această femeie îndărătnică nu voieşte să-mi răspundă, să i se taie limba şi să se arunce în foc”. Iar muceniţa, auzind aceasta, îndată şi-a întins limba din gură şi a făcut semn muncitorului să i-o taie. Iar când muncitorul slujitor a întins mâna să-i taie limba, poporul a strigat, jurând cu zeii pe judecător şi rugându-l să nu facă aceasta. Şi muncitorul s-a înduplecat şi n-a mai poruncit să-i taie limba, dar în locul ei a hotărât să-i scoată dinţii. Atunci îndată unul dintre muncitorii slujitori, luând un fier, a început să-i scoată dinţii unul câte unul şi să-i arunce la pământ; iar după ce i-a scos 17 dinţi, judecătorul a poruncit să înceteze.

Şi curgea mult sânge din gura ei şi de durere cumplită ce avea, sfânta slăbise cu trupul. Şi au chemat un doctor, care a adus puţină doctorie şi i-a potolit curgerea sângelui. După aceea, Selin a început iarăşi a o întreba, zicând: „Fevronia, măcar acum supune-te judecăţii şi mărturiseşte pe zei”. Sfânta a răspuns: „Anatema ţie, blestematule, tu cel care ai îmbătrânit întru fărădelegi, slujind diavolului! Oare voieşti să-mi împiedici calea mea şi nu mă laşi să merg degrabă la Hristos, Mirele meu? Sârguieşte-te mai degrabă să mă scoţi din trupul acesta de pământ, deoarece iubitul meu Hristos mă aşteaptă!”. Selin a zis: „Cu adevărat voi pierde trupul tău cu sabie şi cu foc, pentru că te văd pe tine că încă fără de ruşine te mândreşti întru tinereţile tale, dar nici un folos nu-ţi va fi ţie din aceasta; pentru că mândria ta îţi va aduce mai multe răutăţi şi mai rele munci”. Iar Sfânta Muceniţă, de durerea cea mare, nu putea să-i răspundă, ci prin tăcerea sa, pornea şi mai mult spre mânie pe muncitor.

Atunci Selin a poruncit să-i taie sânii ei cei fecioreşti. Iar poporul, auzind aceasta, striga rugând pe judecător să nu poruncească să se facă aceasta; dar el, mâniindu-se asupra muncitorului slujitor, a zis: „Pentru ce zăboveşti, spurcatule şi vrăjmaş al zeilor noştri? Pentru ce nu faci degrab ceea ce ţi se porunceşte?”. Atunci acela, luând un brici, a început a tăia sânul cel drept al muceniţei; iar ea, ridicându-şi ochii spre cer, a strigat cu glas mare, zicând: „Doamne Dumnezeul meu, vezi răutatea ce mi se face mie şi primeşte în mâinile Tale sufletul meu!”. Aceasta spunând, a tăcut şi nimic nu mai zicea. Deci, tăindu-i-se amândoi sânii şi aruncaţi fiind pe pământ, judecătorul a poruncit să aducă foc şi să ardă rănile acelea din care se tăiaseră sânii. El a mai poruncit să-i ardă şi pântecele mult timp; şi i s-au ars cele dinăuntru ale ei. Şi mulţi din popor numaisuferind să caute spre o muncire ca aceea, au plecat de la privelişte şi cu glas mare blestemau pe Diocleţian şi pe zeii lui.

Atunci Tomaida şi Ieria au trimis o slujnică la mănăstire ca să spună Vrienei toate cele ce se făcuseră. Iar Vriena, auzind acelea, s-a umplut cu bucurie şi cu lacrimi a strigat către Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, vino în ajutorul roabei tale, Fevronia!”. Apoi s-a aruncat la pământ, plângând şi strigând: „Unde eşti acum, Fevronia? Unde eşti, fiica mea cea dulce? Unde eşti, roaba lui Hristos? Unde eşti, frumuseţea rânduielii călugăreşti?”. Apoi, sculându-se şi ridicându-şi mâinile spre cer, a zis: „Doamne, caută spre smerita roaba Ta Fevronia şi grăbeşte a-i ajuta ei! Fă aşa ca să o vadă ochii mei sfârşită prin mucenicie şi rânduită în ceata sfinţilor mucenici!”.

Iar la privelişte, Selin, necuratul muncitor, a poruncit să dezlege pe muceniţă de la roata la care era legată; şi îndată sfânta a căzut la pământ, nemaiputând să stea. Atunci comitul Prim a zis încet către Lisimah: „Pentru ce această tânără fecioară pătimeşte munci atât de cumplite? Pentru ce nu încetează a o munci pe ea?”. Lisimah a răspuns: „Lasă, frate, căci pătimirea ei va fi spre folos multora dintre cei care privesc la dânsa. Încă socotesc că şi mie îmi va fi spre mântuire. Eu am auzit de la maica mea multe ca acestea, cum cu pilda mucenicilor s-au mântuit ceilalţi. Deci să-şi săvârşească şi aceasta pătimirea sa spre mântuirea multora”.

Iar Ieria, văzând pe muceniţă căzută la pământ, a strigat cu glas mare către judecător, zicând: „O, muncitorule fără de omenie, au nu erau destul muncile cele dintâi care s-au făcut de tine acestei fecioare nevinovate? Au nu-ţi aduci aminte de maica ta, care asemenea era îmbrăcată cu trup femeiesc? Au n-ai supt din sâni asemenea cu aceştia pe care i-ai tăiat de la această fecioară? Pentru aceea te-ai hrănit din sâni femeieşti, ca atâta cumplire şi muncire să săvârşeşti asupra părţii femeieşti? Mă minunez cu adevărat cum nimic nu poate să milostivească obiceiul tău cel nemilostiv şi fără de omenie! Dar să ştii cu adevărat că în ce chip n-ai cruţat pe această fecioară, aşa nu te va cruţa nici pe tine Împăratul Ceresc!”.

Aceste cuvinte zicând Ieria, Selin s-a umplut de mânie şi a poruncit ostaşilor s-o prindă din mijlocul poporului, vrând s-o muncească îndată înaintea tuturor. Iar Ieria, auzind aceasta, a dat poporul la o parte şi mergea singură cu bucurie la el şi striga: „Doamne, Dumnezeul Fevroniei, primeşte-mă cu dânsa şi pe mine, smerita roaba ta!”. Dar mai înainte până a nu ajunge ea şi până a nu sta înaintea ighemonului, l-au sfătuit judecătorii, prietenii lui, să nu muncească pe Ieria înaintea tuturor, fiindcă este de neam bun şi mare, ca nu cumva văzând-o toată mulţimea poporului pe aceea muncindu-se, să voiască a pătimi cu dânsa şi să piară toată cetatea. Iar Selin, ascultând sfatul prietenilor săi, n-a mai poruncit să aducă pe Ieria la întrebare; ci mâniindu-se asupra ei, a răcnit cu glas mare, zicând: „Ascultă, Ierie, vii sunt zeii, că tu ai mijlocit Fevroniei multe răutăţi, cu cuvintele tale îndrăzneţe şi fără de ruşine”.

Aceasta zicând-o, a poruncit să se taie amândouă mâinile Sfintei Fevronia. Şi îndată punând purtătorul de arme un lemn sub mâna ei dreaptă, a lovit cu securea şi a tăiat-o; asemenea a tăiat-o şi pe cea stângă. Şi a poruncit muncitorul să-i taie şi piciorul cel drept, şi fiind pus un lemn sub picioarele ei, purtătorul de arme a luat securea şi a lovit cu putere mare în glezne, însă n-a putut să-i taie picioarele. De asemenea, lovind a doua oară, nimic n-a sporit. Şi era în popor strigare mare, căci toţi se scârbeau pentru o muncire ca aceea. Iar purtătorul de arme, lovind pentru a treia oară, abia a putut să-i taie piciorul. Şi se cutremura Fevronia din tot trupul de cumplita durere, însă deşi acum era aproape de sfârşit, întindea şi piciorul celălalt, pe cât putea, punându-l pe lemn ca să fie tăiat. Aceasta văzând-o judecătorul, a zis: „Oare vedeţi puterea acestei femei fără de ruşine?”. Şi a zis către purtătorul de arme, cu multă mânie, să-i taie şi piciorul celălalt; şi i l-a tăiat.

Şi sculându-se Lisimah de la locul său, a zis lui Selin: „Ce vei mai face acestei ticăloase fecioare? Să mergem acum de aici, căci este vremea prânzului”. Iar necuratul Selin a răspuns: „Vii sunt zeii că nu o voi lăsa pe dânsa suflând, ci voi sta aici până ce va muri!”. Şi petrecând multe ceasuri sufletul în trupul sfintei muceniţe, Selin a zis către purtătorii de arme: „Oare este încă vie acea spurcată femeie?”. Aceia i-au răspuns: „Este vie, pentru că sufletul ei este încă într-însa”. Atunci Selin a poruncit să-i taie sfântul ei cap. Deci un ostaş, luând sabia în mână, cu cealaltă mână a apucat perii capului şi astfel a înjunghiat-o în grumazi, precum cineva junghie o oaie; apoi, i-a tăiat şi sfântul ei cap. Şi îndată sculându-se judecătorii, s-au dus să prânzească; iar Lisimah s-a întors de la privelişte plângând.

După uciderea Sfintei Muceniţe Fevronia, credincioşii care erau printre popor au vrut să ia sfintele ei moaşte; dar Lisimah a pus ostaşi să păzească trupul ei, ca nici unul dintre mădularele cele tăiate să nu se răpească de cineva. Şi el însuşi, fiind în multă supărare şi mâhnire, nu a gustat mâncare sau băutură, ci închizându-se în odaie, se tânguia pentru uciderea Fevroniei. Iar Selin, unchiul lui Lisimah, înştiinţându-se de tânguirea lui Lisimah, s-a mâhnit şi n-a gustat bucate; ci sculându-se, umbla tulburat prin palat încoace şi încolo. Şi privind el în sus, deodată a căzut asupra lui frică şi spaimă şi a rămas mut. Deci răcnind foarte tare şi mugind ca un bou, s-a lovit cu capul de un stâlp de marmură ce era acolo şi, sfărâmându-şi capul, a căzut la pământ mort. Din aceasta s-a făcut gâlceavă şi strigare între slugi şi ostaşi. Şi auzind de aceasta Lisimah, a ieşit degrabă din cămara sa şi, alergând la locul unde zăcea mort unchiul lui, s-a umplut de mirare şi de spaimă. Şi poruncind să înceteze strigarea şi gâlceava aceea, a întrebat: „Cum s-a întâmplat aceasta?”. Iar cei care stăteau de faţă i-au spus ceea ce se întâmplase. Auzind el aceasta, a clătinat capul şi a zis: „Mare este Dumnezeul creştinilor! Bine este cuvântat Dumnezeul Fevroniei! Dumnezeu a răzbunat sângele cel nevinovat!”.

Aceasta zicând, a poruncit să scoată trupul lui Selin afară din cetate şi să-l îngroape după obiceiul păgânesc. Şi chemându-l la sine pe comitul Prim, a zis către el: „Te jur pe tine cu Dumnezeul creşti­nesc, ca să nu calci porunca mea, pe care ţi-o voi da! Sârguieşte-te îndată şi pregăteşte o raclă de lemne neputrezitoare pentru trupul Fevroniei şi trimite propovăduitori pretutindeni, ca toţi creştinii să se adune fără frică la îngroparea Muceniţei Fevronia; fiindcă Selin a murit. Tu ştii, iubite Prim, dorinţa inimii mele. Deci ia ostaşi şi, adunând trupul Fevroniei cu mădularele cele tăiate, să-l duci la mănăstire. Însă păzeşte să nu ia cineva ceva din mădularele cele tăiate ale ei. Încă şi pământul acela pe care s-a vărsat sângele ei să-l sapi şi să-l aduni, ca să nu-l lingă câinii, şi să-l duci la mănăstire”. Şi îndată comitul, după porunca lui Lisimah, chemând o ceată de ostaşi, a dat în mâinile lor să ducă sfântul ei trup, iar el singur, adunând mădu­larele cele tăiate, capul, mâinile, picioarele, sânii şi dinţii şi învelindu-le în mantia sa, le-a dus la mănăstire, urmându-i o mulţime de popor.

Şi mergând Ia mănăstire, n-a lăsat să intre înăuntru pe nimeni din popor, decât numai pe Tomaida şi pe Ieria. Atunci cinstita stareţă, egumena Vriena, văzând trupul Fevroniei şi mădularele cele tăiate, a slăbit cu trupul de mare jale şi a căzut la pământ ca moartă. Iar comitul, punând străji de ostaşi lângă mănăstire, s-a întors la Lisimah. Apoi Vriena abia şi-a venit în fire după multe ceasuri şi, sculându-se, cuprindea trupul muceniţei sfinte, strigând: „Vai mie, fiica mea Fevronia, acum ai fost luată de la ochii maicii tale Vriena! Cine va citi acum surorilor dumnezeieştile Scripturi? Ce mâini vor deschide cărţile tale?”. Astfel plângând Vriena, toate surorile care se duseseră cu Eteria s-au întors la mănăstire şi, căzând, s-au închinat cu lacrimi trupului Fevroniei. De asemenea şi Ieria striga: „Mă voi închina sfintelor picioare care au călcat capul şarpelui! Voi săruta rănile trupului celui sfânt, prin care s-a vindecat sufletul meu! Voi încununa cu flori de laudă capul acela care, prin frumuseţea nevoinţei sale, a încununat neamul nostru femeiesc!”. Şi toate surorile plângeau cu tânguire mare deasupra sfintelor moaşte.

Şi spălându-le pe ele, le-au pus pe scândura pe care sfânta avea obiceiul a se odihni şi au lipit toate mădularele tăiate la locul lor; şi au dus-o în biserică cu cântare de psalmi. Iar când ziua se pleca spre seară, Vriena a poruncit să deschidă poarta mănăstirii, ca toţi care vor voi să vadă pe Sfânta Muceniţă să intre şi să preamărească pe Dumnezeu, Cel Care i-a dat atâta răbdare bărbătească în pătimiri.

Şi intrând înăuntru o mulţime de popor, a venit şi Lisimah împreună cu comitul, pentru că Lisimah a zis către el: „Eu mă lepăd de toate obiceiurile părinteşti şi de slujirea de idoli, şi las toate bogăţiile mele şi voi merge să mă unesc cu Hristos!”. Comitul a răspuns: „Şi eu voi face ca şi tine! Să piară Diocleţian şi toată împărăţia lui! De acum nu-i voi mai sluji lui, ci toate lăsându-le, voi sluji lui Hristos!”. Astfel învoindu-se amândoi, au lăsat divanul şi au venit în mănăstire la moaştele Sfintei Muceniţe Fevronia. Acolo a venit şi episcopul acelei cetăţi, cu preoţi, cu clerici şi cu mulţime de călugări, săvârşind toată noaptea slujbă de laudă lui Dumnezeu, cu lacrimi şi cu bucurie duhovnicească.

Şi făcându-se ziuă, a fost adus un sicriu ales, făcut înadins pentru moaştele Sfintei Muceniţe Fevronia, şi le-au pus pe acelea într-însul cu bună rânduială, fiecare mădular tăiat la locul lui, iar dinţii i-au pus pe piept. Apoi, ungând moaştele cu miruri şi aromate, le-au îngropat în biserică, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu. Şi la mormântul ei se dădeau tămăduiri bolnavilor; astfel că mulţi dintre elini au crezut în Hristos Dumnezeul nostru şi s-au botezat. Asemenea şi Lisimah şi comitul Prim au primit Sfântul Botez şi, lăsându-şi dregătoriile lor, nu s-au mai întors la împăratul cel păgân, ci lepădându-se de toată lumea, au mers la arhimandritul Marcel şi au luat viaţa călugărească. Şi petrecând cu dumnezeiască plăcere în nevoinţe pustniceşti, prin sfârşit cinstit au trecut la Hristos. Asemenea şi fericita Ieria, dând toate averile sale mănăstirii, a zis către Vriena: „Rogu-mă ţie, maica mea, primeşte-mă la tine ca pe o fiică, în locul Sfintei Fevronia, şi-ţi voi sluji ţie cu toată supunerea, precum îţi slujise ea!”. Aceasta zicând, a luat de pe dânsa toate podoabele femeieşti de mult preţ şi le-a dat spre înfrumuseţarea bisericii, iar ea, lepădându-se de lume, s-a făcut călugăriţă.

Şi se prăznuia pomenirea Sfintei Muceniţe Fevronia în acea mănăstire în toţi anii în ziua de 25 a lunii iunie, zi în care sfânta a pătimit pentru Hristos. Şi se făcea minune în ziua praznicului ei, căci la cântarea cea de toată noaptea se arăta sfânta muceniţă stând în mijlocul surorilor care cântau, împlinindu-şi locul său cel de mai înainte. Şi când au văzut-o pe dânsa la arătarea cea dintâi, toate surorile s-au înfricoşat, iar Vriena a strigat cu glas mare, zicând: „Iată, fiica mea Fevronia a venit la noi!” şi s-a pornit spre dânsa, vrând cu dragoste să o cuprindă cu mâinile sale ca o maică, dar îndată Sfânta Fevronia s-a făcut nevăzută. Din acea vreme nimeni nu mai îndrăznea să se atingă de cea care se arăta sau să-i zică vreun cuvânt, decât numai priveau la dânsa cu spaimă şi cu mirare, şi din arătarea ei simţeau bucurie şi veselie întru sine, şi umilindu-se în inimile lor, lăcrimau. Şi astfel stătea ca la trei ceasuri văzută tuturor, apoi iarăşi se făcea nevăzută.

Iar episcopul, având evlavie spre Sfânta Muceniţă, a făcut în cetate o biserică în numele ei, pe care zidind-o vreme de şase ani, a sfârşit-o şi, aducând episcopii de primprejur la sfinţirea ei în ziua praznicului Sfintei Fevronia, a voit să aducă în biserică sfintele ei moaşte. Deci, după cântarea de laudă de toată noaptea, episcopii cu tot clerul au mers în mănăstire, unde rugându-se au descoperit mormântul sfintei şi, deschizând racla, au văzut cinstitele ei moaşte strălucind ca o rază de soare. Şi toate călugăriţele plângeau şi se tânguiau că se lua de la dânsele o vistierie de mare preţ ca aceea. Iar când mâinile celor sfinţiţi s-au atins de raclă să o ia, îndată s-a făcut un tunet în văzduh atât de înfricoşat, încât tot poporul a căzut de frică cu feţele la pământ. Apoi, după un ceas, îndrăznind iarăşi a se atinge de raclă, pământul s-a cutremurat foarte tare, încât s-a clătinat toată cetatea. Atunci au cunoscut toţi că sfânta muceniţă nu voieşte să fie luată din locul său; iar episcopul s-a mâhnit foarte mult şi nu a mai îndrăznit să se mai atingă de racla sa.

Şi a grăit episcopul către egumena Vriena: „Ascultă soră, tu ştii câtă sârguinţă am pus ca întru slava şi cinstea Cuvioasei Muceniţe Fevronia să ridic această biserică, la a cărei zidire se împlinesc acum şase ani; însă de vreme ce Sfânta Muceniţă nu voieşte să asculte de rugăciunile noastre, ca să treacă în biserica cea zidită în numele ei, mă rog ţie să iei măcar unul dintre mădularele ei cele tăiate şi cu mâinile tale să ni-l dai nouă, ca să nu fie osteneala mea fără de rod şi fără sporire”. Atunci Vriena, întinzându-şi mâna, s-a atins de o mână a sfintei, vrând s-o ia şi s-o dea episcopului pe aceea, dar mâna Vrienei s-a oprit şi a rămas ca moartă. Atunci Vriena, plângând, a început a grăi către sfânta: „Mă rog ţie, fiica mea, Sfântă Muceniţă Fevronia, nu te mânia asupra mea, maica ta, ci adu-ţi aminte de ostenelile mele cele pentru tine şi nu-mi defăima bătrâneţile mele”. Acestea zicându-le, s-a slăbit mâna ei. După aceasta Vriena, iarăşi plângând, a grăit către sfânta: „Stăpâna noastră, dă-ne nouă binecu­vântare şi nu ne mâhni!”.

Aceasta zicând-o, iarăşi şi-a întins mâna ei şi a luat unul dintre dinţii ei, care se aflau pe piept, şi l-a dat episcopului; şi îndată a închis racla. Iar episcopul, luând cu bucurie dintele acela de la moaştele sfintei, l-a pus într-un vas mic de aur şi s-a întors cu episcopii şi cu tot poporul, ducând acel dar cu cântări de psalmi, cu lumânări, cu veselie şi cu prăznuire a tot poporul. Şi ducându-l în biserică, a sfinţit-o pe ea, şi s-au făcut acolo într-acea zi multe tămăduiri cu rugăciunile Sfintei Mucenițe Fevronia. Căci câţi au fost orbi au văzut, câţi erau şchiopi s-au îndreptat şi câţi erau îndrăciţi au scăpat de îndrăcire. Şi de orice neputinţă era cuprins cineva, numai cât se atingea cu gura şi săruta acea mică parte luată din moaştele sfintei, îndată câştiga tămăduire şi se ducea sănătos la casa sa, bucurându-se şi slăvind pe Dumnezeu.

Iar după sfinţirea acelei biserici, Cuvioasa egumenă Vriena a mai trăit doi ani şi s-a apropiat de fericitul său sfârşit. Deci, punând egumenă în locul său pe Tomaida, s-a mutat către Domnul.

Iar eu, Tomaida – zice scriitoarea acestei vieţi –, după mutarea maicii Vriena am scris viaţa şi pătimirea Sfintei Muceniţe Fevronia, pe care am văzut-o cu ochii mei. Iar pe cele despre Lisimah, pe acelea le-am auzit din însăşi gura lui. Şi pe acestea le-am scris spre folosul celor care vor citi şi vor asculta şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Ultimele din categorie