Viaţa Sfinților Cuvioși Mucenici din Sinai și Rait

17 Decembrie 2012 Vieţile Sfinţilor
 

Povestirea monahului Amonie despre uciderea cuvioşilor părinţi din Sinai şi Rait

    Şezând odată, zice Amonie, în smerita mea chilie, în părţile Alexandriei, în locul ce se numea Canov, mi-a venit în gând să mă duc în părţile Palestinei, de vreme ce nu puteam suferi, văzând în toate zilele necazurile ce se făceau creştinilor de către chinuitorii cei fărădelege, iar pe Sfântul părintele nostru Petru, patriarhul, fugind şi ascunzându-se din loc în loc, neputând cu îndrăznire să-şi păstorească turma să cea cuvântătoare; dar încă am dorit să văd şi Sfintele Locuri din Ierusalim şi să mă închin acolo unde a umblat Domnul nostru Iisus Hristos şi a săvârşit tainele rânduielii Sale.

    Deci, m-am dus acolo şi m-am bucurat de toate lucrurile Domnului şi am mulţumit iubitorului de oameni Dumnezeu că m-a învrednicit a mă închina Sfintelor Locuri, apoi m-am dus în pustie cu alţi monahi şi, Dumnezeu ajutându-mi, am venit în Muntele Sinai, în timp de 18 zile, şi m-am închinat acolo Sfintelor Locuri, unde am petrecut îndulcindu-mă de vederea şi de vorbele acelor părinţi cu chip îngeresc ai Sinaiului.

    Pentru că în toate zilele umblam în chilia fiecăruia din ei pentru folos sufletesc, a căror rânduială a vieţii era într-acest chip: în toate zilele şedeau în chiliile lor, liniştindu-se, iar sâmbăta seara spre duminică se adunau toţi în biserică şi făceau împreună priveghere de noapte, iar dimineaţa, la Sfânta Liturghie, împărtăşindu-se cu Sfintele şi de viaţă făcătoare ale lui Hristos Taine, se adunau fiecare din ei iarăşi în chilia sa. Vederea lor era îngerească, pentru că se topiseră trupurile lor de înfrânarea cea mare şi de priveghere; căci vieţuiau ca nişte fără de trupuri, neavând nimic din cele ce s-au obişnuit a aduce plăcere şi patimi, nici vin, nici untdelemn, nici pâine, ci puţine finice sau muguri de stejar, şi cu acelea îşi hrăneau trupul lor. Numai pentru străini se aflau pâini la locul cel rânduit.

    Apoi, nu multe zile trecând, deodată au năvălit asupra părinţilor acelora mulţime de barbari, care se numeau blemieni şi, murind mai marele lor, pe acei părinţi pe care i-au aflat în locurile de primprejur, i-au ucis cu nemilostivire; iar câţi au fost aproape de vârf, au simţit tulburarea şi au fugit departe împreună cu sfântul părinte, egumenul locului, al cărui nume era Dulă. Acela era cu adevărat om al lui Hristos, având multă răbdare şi blândeţe, ca nimeni altul; pentru aceea unii l-au numit şi Moise. Şi au ucis barbarii aceia pe toţi sfinţii care au fost în Horeb, în Tefrovil şi în Chidar, iar celelalte locuri dimprejurul Muntelui Sinai le-au prădat; apoi, apropiindu-se şi de noi, puţin de nu ne-au pierdut, nefiind nimeni să-i oprească.

    Dar iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce întinde mâna de ajutor celor care Îl cheamă din toată inima, a poruncit să se aprindă o văpaie mare în sfântul vârf al muntelui, şi văzând tot muntele plin de fum, şi focul suindu-se până la cer, ne-am cutremurat toţi, şi puţin de n-am pierit de frica celor ce se vedeau, apoi căzând la pământ, ne-am închinat Domnului şi ne-am rugat Lui, să treacă primejdia ce era asupra noastră.

    Barbarii, văzând focul, s-au înspăimântat şi îndată au fugit, aruncându-şi armele şi lăsându-şi şi cămilele, pentru că n-au putut măcar un ceas să rabde înspăimântătoarea vedere de foc. Noi văzând acestea, am mulţumit şi am slăvit pe Dumnezeu, Care nu lasă până în sfârşit pe cei care Îl cheamă.

    Când m-am coborât din vârf, am găsit pe fiecare în locul unde fusese înjunghiat, iar părinţii erau omorâţi în diferite feluri: 38 cu ucidere de sabie, având pe trupurile lor multe şi felurite răni, - al cărora chip de junghiere, cine poate să-l spună? - iar doi erau încă vii, anume Isaia şi Sava, răniţi foarte rău, încât abia suflau. Îndată am îngropat pe părinţii cei înjunghiaţi, cu mare plângere; iar pentru cei vii am avut grijă. Pentru că cine ar fi fost atât de nemilostiv, care pentru atâţia şi astfel de părinţi să nu fi plâns cu amar, pe bărbaţii cei cuvioşi şi cu sfânta cuviinţă, aruncaţi la pământ cu umilinţă? Dintre aceştia unul avea capul tăiat desăvârşit, al altuia abia se ţinea de o parte, altul era tăiat în două, altuia îi erau tăiate mâinile şi picioarele, altul avea ochii scoşi şi altul era despicat în două de la cap până la picioare.

    Dar cine poate să spună pe rând cele ce am văzut, pipăind trupurile sfinţilor şi îngropându-le! Iar acei doi fraţi care erau abia vii, zăceau bolind, iar unul dintre dânşii, anume Isaia, sosind noaptea, a adormit în al doilea ceas. Sava a rămas încă viu, de a cărui sănătate era nădejde, pentru că nu era rănit de cumplite răni, şi mulţumea lui Dumnezeu de cele ce i se întâmplaseră; însă era cuprins de necaz, că nu s-a învrednicit să moară cu sfinţii părinţi, drept aceea strigă cu jale: "Vai, mie, păcătosul, vai mie cel nenumărat în ceata sfinţilor părinţi, ucişi pentru Hristos! Vai mie netrebnicul, cel într-al 11-lea ceas lepădat, cel ce am văzut limanul mântuitoarei împărăţii şi n-am intrat întru dânsa!".

    Apoi se rugă cu umilite cuvinte: "Dumnezeule, Atotţiitorule, Cel ce ai trimis pe Fiul Tău Cel Unul născut spre mântuirea neamului omenesc; Unule, iubitorule de oameni, nu mă despărţi de cei mai înainte adormiţi sfinţi părinţi, şi cu mine să se împlinească numărul de 40 al robilor tăi. Aşa, Doamne, Iisuse Hristoase, binevoieşte întru aceasta, căci din pântecele maicii mele Ţie Ţi-am urmat şi pe Tine unul Te-am iubit". Astfel rugându-se, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, a patra zi după uciderea sfinţilor părinţi.

    Şi încă având noi tânguire şi mâhnire în sufletele noastre, iar lacrimile fiind în ochii noştri, a venit un oarecare ismailitean şi ne-a spus că în cea mai dinăuntru pustie, ce se cheamă Răit, pustnicii ce o locuiesc, toţi sunt ucişi de barbari. Şi locul acela era departe de noi, cale mai mult de 20 de zile, şi care se află aproape de Marea Roşie, unde sunt 12 izvoare de apă, şi odinioară erau vreo 17 copaci de finic, precum se scrie în cărţile Numerilor, iar acum s-au înmulţit foarte.

    Deci, l-am întrebat pe omul acela cum au fost ucişi părinţii şi care este numărul celor ucişi, dar n-a putut să ne spună, de vreme ce şi acela auzise de la alţii, cum că părinţii cei ce locuiau în Răit, toţi sunt ucişi de la mic până la mare. Trecând nu multe ceasuri, iată că şi altul acelaşi lucru ne spuse. Iar după puţine zile a venit un monah din părinţii cei ce au fost acolo, vrând ca să petreacă în Muntele Sinai, despre care ştiind părintele Dulă, egumenul Muntelui Sinai, cu dinadinsul a început a-l întreba; vrând să ştie cu încredinţare de cele ce s-au întâmplat acolo sfinţilor părinţi, şi în ce chip fugind acela, s-a mântuit.

    Despre aceea a început fratele a spune: "Eu, părinţilor, nu am vieţuit cu dânşii, decât aproape 20 de ani, iar alţii erau acolo de mulţi ani; unii erau de 40 de ani, alţii de 60 de ani, iar alţii aveau 70 de ani în acel loc.

    Locul acela este neted şi prea potrivit, foarte larg, iar în lungime ca de 70 de stadii. Dinspre răsărit are un munte ca un zid, care s-a întins până la Marea Roşie, acolo mulţi sihaştri aveau locuinţă, după cuvântul apostolului, rătăcind prin pustietăţi, prin munţi, prin peşteri, şi în prăpăstiile pământului. Aproape de munte era biserica lor, întru care în toate Duminicile se adunau bărbaţii cu adevărat creştini; şi, deşi erau pe pământ dar cu sufletul şi cu viaţa erau asemenea îngerilor. Pentru că trupurile lor le-au trecut cu vederea, ca pe nişte lucruri străine, iar sufletele lor, nu numai cu o faptă bună, ci cu toate le-au împodobit, ale căror pătimiri, chinuri şi ispite, aduse asupra lor de diavoli, nu pot a le spune, iubiţilor, ca şi faptele bune ale tuturor. Însă ale unuia sau doi le voi spune spre folos şi destul va fi vouă, ca şi viaţa celorlalţi părinţi s-o înţelegeţi, auzind cele ce se vor grăi.

    A fost unul dintre ei bătrân, anume Moisi, care din tinereţe a iubit viaţa monahicească, fiind de neam din cetatea care era acolo aproape, ce se chema Faran; acela era mai înainte egumenul părinţilor celor ce locuiau acolo, iar anii vieţii în călugărie erau 73, petrecând în muntele acela într-o peşteră, care nu era aproape de mănăstire; cu adevărat al doilea Ilie Tesviteanul, pentru că toate cele ce cerea de la Domnul le dădea lui.

    Apoi, făcând semne cu puterea lui Dumnezeu şi tămăduind toate bolile, pe tot poporul cel ce locuia în hotarele Faranului, ca şi pe ismailitenii părţilor acelora, pe toţi i-a făcut creştini; pentru că văzând minunile şi tămăduirile ce se făceau de dânsul, au crezut întru Hristos şi veneau la Sfânta Biserică, primind Sfântul Botez. După aceea, sfântul părinte pe mulţi i-a scăpat de duhuri necurate, căci avea putere asupra diavolilor, cu darul lui Hristos.

    Iar de când a început a se linişti acolo, n-a gustat pâine, dar pentru străini ţinea la dânsul puţină pâine, pe care i-o dădeau lui oamenii cei ce veneau din Egipt. Iar el singur avea ca hrană puţine finice şi apă. Ba încă şi îmbrăcăminte avea de finic şi iubea liniştea foarte mult, ca nimeni altul. Însă cu sârguinţă şi cu blândeţe primea pe cei ce veneau la dânsul pentru învăţătură.

    Somnul lui era uşor şi scurt şi acela numai după cântarea Utreniei, iar celelalte ceasuri ale nopţii le petrecea fără somn. Iar în sfintele cele 40 de zile cu nimeni nu vorbea până în Joia cea Mare. În toate cele 40 de zile îi erau destule spre hrană 20 de finice şi un pahar de apă, dintre care de multe ori îi prisosea, până la Sfintele Patimi - precum ucenicul lui ne-a spus nouă.

    Deci, odinioară, în sfintele 40 de zile, un om anume Vedian, începător al neamului arabilor, a fost dus la dânsul pentru tămăduire, fiind cuprins de duhul cel necurat. Apropiindu-se de chilia stareţului ca la o stadie, l-a aruncat pe el vicleanul duh şi a început a striga: "O! la cine mă duceţi, pentru că eu nici măcar un ceas n-am putut ca să împiedic şi să ispitesc pe înşelătorul acela?". Acestea zicându-le, a ieşit din el şi îndată s-a tămăduit omul şi a crezut în Hristos, cu mulţi alţii, şi s-a învrednicit Sfântului Botez mai pe urmă. Apoi multe altele era de trebuinţă ca să vă spun vouă pentru acel cuvios, dar vremea neajungând, este nevoie a tăcea, căci s-a sfârşit, fiind înjunghiat de barbarii cei ce năvăliseră.

    La acest minunat şi fericit părinte a fost un ucenic de un nume cu el, - pentru că se chema Moise - din părţile Tebaidei, care a sihăstrit cu dânsul 46 de ani, neschimbând nimic din rânduiala părintelui său, şi a fost pildă celorlalţi monahi tineri, cu care şi eu la început am vieţuit; iar pentru cea fără măsură a lui înfrânare m-am despărţit de dânsul; şi acesta a fost ucis cu ceilalţi sfinţi părinţi. Ar fi fost aşijderea de folos a pomeni şi faptele celorlalţi părinţi; însă pentru scurtimea vremii pe toate lăsându-le, numai de un cuvios încă voi pomeni.

    Era între dânşii un părinte anume Iosif, de neam analitean; acela petrecea departe de la mare ca de două stadii, zidindu-şi locaş cu mâinile sale, fiind bărbat sfânt cu adevărat, cu toate faptele bune împodobit; iar acolo era de 30 de ani. Ucenicul lui nu era petrecător cu dânsul, ci aproape, într-o altă chilie.

    La acest Cuvios Iosif oarecând a venit un frate, ca să-l întrebe ceva, iar când a bătut în uşă şi nu i-a răspuns stareţul, a privit pe o ferestruică şi a văzut pe stareţ stând în mijlocul chiliei, fiind că o flacără de la cap până la picioare; deci, înfricoşându-se şi slăbind cu trupul, a fost ca un mort două ceasuri, şi deşteptându-se ca din somn, şedea lângă uşa stareţului. Iar stareţul îndeletnicindu-se întru gândirea la Dumnezeu, nu ştia ce se petrecea, şi, trecând cinci ceasuri, iarăşi fratele acela a bătut şi deschizându-i stareţul, l-a adus înăuntru şi l-a întrebat: "Când ai venit, fiule?" Iar el răspunzând, a zis către stareţ: "Sunt patru ceasuri şi mai mult de când am venit, dar ca să nu te supăr părinte, n-am bătut până acum".

    Deci a cunoscut fericitul stareţ cum că-l văzuse fratele şi nimic nu i-a zis lui; ci câte l-a întrebat, i-a spus lui cele folositoare şi cu pace l-a liberat. După ducerea acelui frate, a lăsat minunatul stareţ chilia sa şi s-a făcut nevăzut, temându-se de slava omenească.

    După câteva zile, un ucenic al lui, anume Ghelasie, venind în chilia stareţului, nu l-a aflat şi mult l-a căutat rătăcind prin pustia aceea, însă nu l-a aflat nicăieri; apoi s-a întors în chilia stareţului, vărsând multe lacrimi şi s-a sălăşluit într-însa, ca măcar chilia părintelui văzând-o, să primească puţină mângâiere sufletului său. Deci, a petrecut în chilia părintelui şase ani, iar după acei şase ani, într-una din zile, la nouă ceasuri, a bătut în uşă cineva şi, ieşind Ghelasie, a văzut pe părintele său stând afară şi s-a mirat de această neaşteptată vedere; pentru că i se părea că vede un duh, însă cu bucurie a zis către dânsul: "Fă rugăciune, părinte!" Iar stareţul a făcut rugăciune şi l-a sărutat.

    După aceea a zis către ucenic: "Bine ai făcut, fiule, spunându-mi despre rugăciune mai înainte, pentru că în multe feluri sunt cursele diavolului. Iar fratele a zis către dânsul: "Pentru ce ai voit părinte că să te desparţi de părinţi şi pe mine, fiul tău, să mă laşi? Că iată în mâhnire şi în plângere am fost până acum". Dar stareţul i-a zis: "Pricina ducerii mele, fiule, numai Dumnezeu singur o ştie. Însă până acum nici din locul acesta nu m-am depărtat, nici pe tine nu te-am lăsat, nici a trecut vreo duminică în care să nu mă împărtăşesc cu părinţii în biserică, cu sfintele cele fără de moarte Taine ale lui Hristos, Dumnezeul nostru".

    Şi se mira fratele cel mai mult, cum umblând printre ei, de nici unul nu se vedea. Şi i-a zis lui: "Dar acum părinte, cum ai venit la fiul tău?" Stareţul i-a răspuns: "Iată acum, fiule, a sosit vremea ducerii mele către Domnul şi am venit ca să mă îngropi". Şi mult vorbind cu fratele despre cele folositoare, şi întărindu-l pe el, şi-a ridicat mâinile sale către cer şi a făcut pentru dânsul o rugăciune; şi aşa cu pace a adormit întru Domnul.

    Apoi, îndată venind fratele, ne-a spus nouă, şi adunându-ne cu stâlpari, ramuri şi cu cântări multe, l-am dus în biserică, avându-şi faţa luminată precum a fost de demult a proorocului Moise, şi l-am pus cu cei mai dinainte adormiţi sfinţi şi dumnezeieşti părinţi. Încă şi multe altele aveam să vă spun vouă, dar vă las, de vreme ce este vremea să spun cele despre bărbaţi, pentru că vă văd pe voi că doriţi a auzi cum au fost ucişi sfinţii părinţi de către dânşii.

    Drept aceea, acei fericiţi părinţi au fost desăvârşiţi, căci au vieţuit întru multă sărăcie şi necîştigare; apoi cu vitejie au răbdat pentru Domnul necazurile, totdeauna îndeletnicindu-se în rugăciune şi în dumnezeiască vedere. Şi eram noi acolo toţi locuitorii 43. Şi iată veniră doi oameni spunându-ne cum că din cealaltă parte de mare, dinspre Etiopia, au venit mulţime de barbari cu corăbiile, care prinzindu-ne pe noi care treceam cu caicul (barca), ne-au oprit, zicându-ne: "Să ne duceţi la cetate, căci nu vă vom ucide pe voi".

    Iar noi chiar nevrând, am făgăduit, dar căutam vreme când va sufla austrul, ca să plecăm. Însă Dumnezeu ajutându-ne, noi doi am scăpat noaptea cu caiacul din mâinile lor. Şi vă spunem vouă aceasta, ca să vă păziţi o vreme, că nu cumva barbarii aceia umblând pe lângă locul acesta, să vă nimerească şi să vă ucidă, căci sunt 300 la număr. Noi auzind acestea, ne păzeam, punând străji pe lângă mare, că dacă vor vedea corabia venind, să ne spună. Apoi, făcând priveghere toată noaptea, ne rugăm lui Dumnezeu ca să rânduiască cele de folos pentru sufletele noastre. În ceasul întâi al nopţii s-a văzut corabia cu pânza ridicată venind spre noi. Dar mirenii câţi se aflau împrejurul locului aceluia, ce se numea Faran, s-au pregătit de război, apărându-şi femeile şi copiii, adunându-se toţi bărbaţii, 200 la număr, afară de femei şi de copii; iar noi am alergat la biserica noastră, care era îngrădită cu ogradă.

    Sosind corabia aceea la liman cu barbarii, povăţuindu-se de corăbieri, au petrecut noaptea sub poalele muntelui de apus, aproape de izvoare. Deci, făcându-se ziuă, îndată barbarii legând pe corăbieri, i-au aruncat afară şi numai pe unul l-au lăsat în corabie, împreună cu un barbar, ca să nu se poată duce corăbierul acela cu corabia.

    Apoi veniră la izvoare, unde îi întâmpinară bărbaţii cei de acolo, ieşind la război; de amândouă părţile s-au aruncat săgeţi multe. Dar, barbarii fiind iscusiţi, au gonit pe bărbaţii cei de acolo şi au ucis dintr-înşii o sută patruzeci şi şapte la număr, iar ceilalţi din ei au fugit pe unde au putut; iar barbarii luând femeile şi copiii îi ţineau la ei, nelegiuiţii.

    După aceasta, ca nişte animale sălbatice, s-au repezit spre noi, către ograda mai sus zisă, nădăjduind ticăloşii că vor găsi la noi mult aur; şi înconjurând zidurile cetăţii, strigau fără de rânduiala şi cu glasuri de barbari ne înfricoşau. Iar noi fiind în cea mai de urmă primejdie şi necaz, nu ne pricepeam ce să facem, decât numai spre Dumnezeu strigam, tânguindu-ne.

    Unii din noi răbdau acel necaz cu vitejie, alţii plângeau şi rugându-se, mulţumeau lui Dumnezeu; şi unul pe altul mângâindu-se, strigau cu toţi împreună: "Doamne miluieşte". Şi stând părintele nostru Pavel în mijlocul bisericii, a zis: "Acultaţi-mă părinţilor şi fraţilor, pe mine cel păcătos şi mai de pe urmă între voi toţi; ştiţi cu încredinţare toţi cum că pentru dragostea Domnului Iisus Hristos ne-am despărţit de lumea cea deşartă şi petrecem în această pustie şi ne-am învrednicit a purta jugul Lui cel bun, în foame şi în sete, umblând în cea mai de pe urmă sărăcie; am defăimat toate cele pământeşti şi deşarte, ca să ne învrednicim a fi părtaşi împărăţiei Lui cereşti, şi acum, afară de aceasta, nimic nu nădăjduim, chiar moartea de ni s-ar întâmpla nouă în ceasul acesta.

    Drept aceea, de ar voi Stăpânul nostru, ca degrab să ne libereze din viaţa cea deşartă şi să ne aibă la El, apoi pentru ce să ne mâhnim şi să nu răbdăm? Oare nu mai mult ne vom bucura? Pentru aceasta suntem datori a mulţumi şi a ne bucura şi nicidecum a ne împuţina cu sufletul. Pentru că ce este nouă mai frumos, sau ce este mai dulce decât aceasta, ca adică să vedem slava Domnului şi să privim la sfânta Lui faţă cea dumnezeiască? Aduceţi-vă aminte, fraţilor şi părinţii mei, cum întotdeauna am fericit şi am preamărit pe sfinţii mucenici, cei mai dinainte, şi unul altuia povesteam pătimirile lor, cum pentru numele lui Hristos au fost chinuiţi şi doream ca împreună cu dânşii să ne aflăm. Iată acum vremea a sosit, căci dorinţa noastră se îndeplineşte, adică să ne săturăm cu dânşii de aşteptarea noastră în veacul ce va să vie; drept aceea, nicidecum să nu vă împuţinaţi, nici să vă tulburaţi de necaz, nici să vă înfricoşaţi, ci cu nevoinţă să vă încingeţi cu putere şi moartea s-o răbdaţi cu vitejie; căci Dumnezeu ne va primi cu milostivire în Împărăţia Sa".

    Răspunzând apoi cu toţii, au zis: "Precum ai grăit, cinstite părinte, aşa vom face, pentru că ce vom răsplăti Domnului pentru toate ce ne-a dat? Paharul mântuirii vom lua şi numele Domnului vom chema. Apoi Sfântul părintele nostru Pavel, întorcându-se spre răsărit şi ridicându-şi mâinile spre cer, a zis: "Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule Atotţiitorule, nădejdea şi ajutorul nostru, nu ne uita pe noi nevrednicii robii Tăi; ci adu-ţi aminte de sărăcia noastră şi de necazul nostru, căci s-au smerit sufletele noastre; întăreşte-ne pe noi în ceasul acesta, Doamne, în vremea primejdiei noastre, primeşte ca o jertfă bineprimită, întru miros de bună mireasmă, sufletele noastre ale tuturor, căci Ţie se cuvine slava şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor".

    Apoi, toţi zicând "Amin", îndată s-a auzit un glas din Sfântul Altar, noi toţi auzindu-l astfel: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi.

    Atunci frică şi spaimă au căzut peste noi, de glasul acela, şi au slăbit inimile şi genunchii noştri; căci duhul este osârduitor, precum a zis Domnul, iar trupul neputincios; dar numai feţele noastre le aveam privind spre cer, iar de viaţa aceasta ne deznădăjduisem.

    Iar barbarii, neîmpotrivindu-li-se nimeni, nici oprindu-i, au adus lemne lungi şi cu acelea au sărit zidurile ogrăzii; apoi deschizând uşa, au intrat ca nişte lupi sălbatici şi fiare neîmblânzite, având săbiile în mâinile lor şi prinzând un bătrân cinstit, căruia îi era numele Ieremia, care şedea lângă uşile bisericii, au zis către dânsul: "Arată-ne pe mai marele vostru!". Iar acela privind la ei, a văzut feţele lor negre ca şi armele din mâinile lor şi a zis către dânşii: "De ce mă îngroziţi, vrăjmaşi ai Hristosului meu? Nimic nu voi arăta vouă despre cele ce mă întrebaţi". Acolo aproape era şi egumenul.

    Barbarii s-au mirat de vitejia bărbatului, care nu s-a temut deloc, ci mai ales i-a ocărit; deci cu mânie legându-i mâinile şi picioarele, l-au dezbrăcat, iar cu săgeţile i-au săgetat tot trupul fericitului; şi astfel nevoindu-se cu vitejie asupra diavolului şi capul balaurului călcându-l, mai înainte decât toţi cu cunună mucenicească s-a încununat, făcându-se începătură şi chip de pătimire bătrânilor şi tinerilor.

    Deci, auzind acestea sfinţitul părintele nostru Pavel, degrabă a ieşit la dânşii, strigând: "Eu sunt cel pe care voi îl căutaţi". Şi cu al său deget se arăta că însuşi el este, pe care aceia îl caută.

    Viteazul rob al lui Hristos s-a dat pe sine barbarilor, neînfricoşîndu-se, nici luând aminte la rănile şi chinurile ce erau să-i facă nelegiuiţii mai înainte de moarte. Şi-l întrebau, zicând: "Spune nouă unde ai aurul tău ascuns?" Iar acela cu cuvânt blând, precum grăia totdeauna, a zis către dânşii: "Să mă credeţi că nici un lucru pământesc n-am avut în toată viaţa mea, decât numai aceste haine vechi, pe care le vedeţi pe trupul meu"; şi le-a arătat pe acelea cu mâna, ţinând îmbrăcămintea sa.

    Iar ei cu săgeţile tot trupul lui l-au săgetat şi capul cu pietre i l-au zdrobit, zicându-i: "Adu-ne averile tale!" Dar după ce l-au chinuit mult şi n-au găsit nimic, îndată i-au tăiat capul în două cu sabia, încât atârna de o parte şi de alta pe amândoi umerii şi multe răni luând pe trupul său, zăcea mort la picioarele părintelui celui mai înainte ucis, fiind al doilea purtător de biruinţă asupra diavolului. Iar eu, ticălosul, văzând nemilostiva moarte şi sângele sfinţilor vărsat şi cele dinăuntru aruncate pe pământ, de frică căutam un loc în care să scap fugind.

    Erau acolo, în partea stângă a bisericii, puţine ramuri de finic şi, pe când barbarii zăboveau la Sfântul părintele nostru Pavel, m-am ascuns sub ramurile acelea, gândind astfel că cu adevărat una din două va fi mie: sau mă voi ascunde şi de moarte voi scăpa, sau şi pe mine aici găsindu-mă, mă vor ucide. Nelegiuiţii barbari lăsând pe cei doi părinţi morţi, au intrat în biserică răcnind şi cu săbiile lor pe toţi părinţii i-au ucis, pe cei tineri şi pe cei bătrâni, cu nemilostivire dându-i la moarte".

    Acestea spunându-ne monahul acela cu suspinare, plângea amar şi se tânguia foarte, încât şi pe noi, zice Amonie, ne-a pornit spre tânguire şi plângere mare; apoi am plâns toţi, încât puteai să vezi lacrimile ca pâraiele ieşind din ochii noştri şi hainele noastre se udau de multă plângere.

    Apoi, acel minunat frate plângând, grăia: "Ce voi zice sau ce voi spune fraţilor de cele ce au văzut ochii mei, vrednici de multă tânguire?" Era acolo un părinte mare, cu numele Adam, care avea un ucenic tânăr, ca de 15 ani, anume Serghie, pe care îl crescuse din copilărie, şi din mică vârstă îl învăţase viaţa monahicească şi l-a deprins la luptă şi la război împotriva diavolilor. Pe acesta văzându-l barbarii foarte frumos la faţă şi fiind încă tânăr, li s-a făcut milă de dânsul, şi nu l-au ucis, ci apucându-l de mina l-au scos afară, vrând ca să-l ia cu ei. Iar tânărul văzând că nu este ucis cu fraţii şi cu părinţii, ci că are să fie împreună călător cu barbarii cei fără de lege, se tânguia cu amar; apoi, aprinzându-se cu duhul şi toată frica şi spaima de la sine lepădând-o, bărbăteşte a alergat, şi, apucând sabia de la un barbar, a lovit pe unul din ei peste umăr, ca măcar astfel să pornească spre mânie pe barbari şi să-l ucidă.

    Deci, s-a făcut aceea, pentru că de mânie multă umplându-se barbarii, l-au tăiat bucăţi. Iar el, zâmbind, striga: "Binecuvântat este Domnul care nu ne-a dat pe noi vii în mâinile oamenilor celor păcătoşi". Aceasta zicând, a adormit întru Domnul. Auzind eu aceasta, m-am rugat Preaînduratului şi Iubitorului de oameni Dumnezeu, ca să mă acopere de la faţa acelor fără de lege barbari şi să le orbească ochii, ca să nu mă vadă, ca măcar eu să îngrop trupurile sfinţilor.

    Drept aceea, tăindu-se sfinţii, au umplut toată Sfânta Biserică de sânge, neînfricoşîndu-se, nici întristându-se deloc, ci mulţumeau lui Dumnezeu de cele ce s-au întâmplat, căci mintea o aveau îndreptată către Stăpânul lor, şi, bine vieţuind pe pământ, s-au făcut biserică Sfântului Duh, şi pe toate cele frumoase şi deşarte ale lumii acesteia lăsându-le, lui Dumnezeu au urmat, iar la sfârşit, prin felurite munci, au murit pentru numele Lui.

    Iar barbarii aceia, după uciderea părinţilor, au cercetat toată mânăstirea, socotind că vor afla acolo multă bogăţie, neştiind nelegiuiţii că sfinţii părinţi nimic pământesc n-au câştigat, ci, în trup fiind, au vieţuit îngereşte. Iar acestea făcându-se, măcar că nici o picătură de sânge nu aveam în mine, însă cu totul ca un mort zăcând, socoteam că şi ramurile acelea le vor scutura, căutând co-moară; adeseori priveam de sub ramuri, când vor veni la mine şi aflându-mă să mă ucidă, ca şi pe ceilalţi. Deci moartea o aveam înaintea ochilor şi mă rugam lui Dumnezeu să mă mântuiască, dacă îi este cu plăcere.

    Venind spre ramuri barbarii, au trecut de acolo, întunecându-le Dumnezeu mintea şi ochii, lăsând pe sfinţii părinţi zăcând morţi; şi, negăsind nimic să ia, s-au întors la izvoare, vrând să se ducă la mare, dar, ajungând acolo, au găsit corabia sfărâmată, căci corăbierul pe care îl lăsaseră s-o păzească, fiind iubitor de Hristos, a tăiat funia corăbiei, tăinuindu-se de barbarul care era cu dânsul; dar, fiind vânt, corabia s-a lovit de mâl şi a pierit, iar corăbierul, ucigând pe barbar, a fugit şi s-a ascuns în munţi. Barbarii pierzându-şi nădejdea, nu se pricepeau ce să facă şi cum să se întoarcă în pământul lor, iar de multă mânie, au tăiat cu sabia pe toţi robiţii pe care i-au avut cu dânşii, pe femei şi pe copii, iar după aceea au aprins foc şi au ars toţi finicii.

    Zăbovind ei în acestea, au venit mulţime de bărbaţi din cetatea Faran, cu şase sute săgetători aleşi, pentru că auziseră de uciderea sfinţilor părinţi ce se făcuse în Răit. Barbarii, simţind venirea lor, s-au pregătit de luptă şi ducându-se spre mare, au făcut război, pe când răsărea soarele; apoi, slobozindu-se multe săgeţi din amândouă părţile, cei ce erau din Faran, fiind mai mulţi, au biruit pe barbari şi au ucis pe mulţi din ei.

    După aceea, barbarii nemaiavând nădejde de scăpare, se împotriveau bărbăteşte până la al nouălea ceas - şi au ucis oameni din Faran optzeci şi patru, iar mulţi alţi erau răniţi. Barbarii toţi au căzut în acel loc, nefugind nicidecum de vrăjmaşi, nici depărtându-se din locul acela.

    Făcându-se acestea, eu am luat puţină îndrăzneală şi am ieşit din locul unde eram ascuns şi, pipăind trupurile părinţilor ucişi, i-am aflat pe toţi morţi, afară de trei, pe Domn, pe Andrei şi pe Orion, dintre care Domn zăcea chinuindu-se cumplit, pentru că avea în coaste o rană îngrozitoare; iar Andrei, deşi avea multe răni, dar nu erau aşa de cumplite, căci mai pe urmă s-a găsit viu.

    Orion nu avea nici o rană pe trup, pentru că barbarii l-au lovit cu sabia din partea dreaptă şi abia a ieşit prin haină pe partea stângă, neatingându-se nicidecum de trupul lui; socotind barbarul că este mort l-a lăsat şi s-a repezit la alţii, iar el aruncându-se între alţii, zăcea ca un mort. Acesta, sculându-se, se ducea pe la trupurile sfinţilor, pipăindu-le şi plângând cu mine şi tânguindu-se de cele ce ni se întâmplaseră.

    După aceasta, bărbaţii din Faran, lăsând trupurile lângă malul mării, spre mâncarea fiarelor şi păsărilor cerului - au adunat trupurile prietenilor lor, fiind multe; şi, făcând plângere şi tânguire mare, le-au îngropat sub poalele muntelui, unde erau izvoarele, şi s-au întors la noi. Apoi a venit şi boierul lor, Vedian, care s-a izbăvit de duhul cel necurat prin Cuviosul Moise, precum am zis mai înainte.

    Cu acel boier intrând în biserică, ne-am tânguit şi am plâns cu amar, bătându-ne piepturile noastre, căci vedeam aruncată la pământ turma lui Hristos, ca oile cele răpite de fiare. Puteai să vezi pe cei bătrâni cu sfinţită cuviinţă, cu cărunteţe cinstite, iar pe cei tineri - având nişte chipuri îngereşti, pentru că străluceau feţele lor că floarea de dimineaţă, arătând semnele vieţii lor îmbunătăţite. Dar înfricoşate şi cumplite răni aveau robii lui Hristos şi mucenicii, pentru că unul avea rană de la umeri până la pântece, iar altul zăcea la pământ tăiat în două, unuia capul îi era tăiat, iar altuia ochii scoşi, unuia mâinile şi picioarele îi erau tăiate, iar altuia înfiptă suliţa în inimă; şi toţi aşa s-au sfârşit, având diferite răni pe trupuri, care, fiind vii totdeauna au avut în minte omorârea Domnului Iisus Hristos, ca astfel şi viaţa lui Iisus să se arate în trupurile lor; şi toată viaţa lor cheltuind-o cu bună plăcerea lui Dumnezeu, la sfârşitul lor - prin chinuri s-au luminat şi în ceata sfinţilor mucenici s-au numărat.

    Deci, am adunat la un loc trupurile lor cele sfinte, iar iubitorul de Hristos - boier Vedian - cu ceilalţi au adus de la Faran haine luminoase şi am îngropat pe sfinţi, în număr de treizeci şi nouă; şi toţi cei ce s-au întâmplat acolo, luând ramuri şi stâlpari de finic, au mers la îngroparea sfinţilor cu psalmi şi cu cântări, ducând împreună cinstitele lor moaşte şi le-am pus în mormânt toate împreună, afară de Domn. Iar Domn, despre care am pomenit mai înainte, fiind roman de neam, era încă viu, dar sosind seara, a adormit şi acela întru Domnul; apoi, aducându-l, l-am pus aproape de sfinţii părinţi.

    Aceşti sfinţi mucenici ai lui Hristos s-au sfârşit în a patrusprezecea zi a lunii ianuarie, în ceasul al nouălea. Părinţii Andrei şi Orion au rămas acolo, având două gânduri, că ori să rămână în acel loc, ori să se ducă. Iar eu, neputând suferi pustiirea acelui loc, cum şi tânguirile şi lacrimile ce se vărsau pentru părinţii cei înjunghiaţi - am venit la voi. Însă iubitorul de Hristos Vedian mă silea mult să petrec acolo, şi făgăduia că va veni adeseori la noi şi ne va aduce cele de trebuinţă. Dar n-am voit, pentru pricinile ce s-au spus înainte. Deci, rogu-mă vouă, părinţilor, ca şi cele ce s-au întâmplat aici, pe toate să mi le spuneţi, precum de la mine toate le-aţi auzit cu amănuntul.

    Noi, zice Amonie, spunându-i cele ce au fost aici, ne-am minunat de judecăţile lui Dumnezeu, cum într-o zi au fost ucişi sfinţii părinţi, şi cum acelaşi număr s-a aflat şi acolo şi aici, şi iarăşi ne-am tânguit şi am plâns toţi împreună. Apoi, sculându-se Cuviosul părintele nostru Dulă, a zis: "Cu adevărat iubiţii mei, ei ca nişte aleşi robi ai lui Hristos s-au învrednicit de bucuria şi de cămara cea cerească, după atâtea nevoinţe şi ispite, încununându-se cu cunună mucenicească - şi acum sunt în mare slavă şi cinste.

    Iar noi, care am rămas, cu toate necazurile ce au fost, să ne îngrijim de noi şi să-i rugăm pe aceia să se roage Domnului pentru noi, ca şi noi să avem împărtăşire cu dânşii întru cerească împărăţie; şi acum să înălţăm lui Dumnezeu cântări de mulţumire, căci ne-a apărat de mâinile barbarilor." Deci, zicând acestea, pe toţi ne-a ridicat cu mărime de suflet, iar necazul inimii noastre l-am prefăcut în bucurie şi sufletele noastre le-am mângâiat cu cuvinte înţelepte.

    Iar eu, păcătosul Amonie, m-am întors cu Dumnezeu în părţile Egiptului şi toate acestea le-am scris pe hârtie. Dar în locul cel dintâi care se cheamă Canov, nu m-am dus deloc, ci am şezut aproape de Memfis, într-o chilie mică, în care petrecând, adeseori îmi aduc aminte şi citesc chinurile şi nevoinţele cuvioşilor mucenici ai lui Hristos; cu care împreună şi nouă să ne dea Domnul ca să avem împărtăşire în Împărăţia Lui cea cerească, şi să ne îndulcim cu bunătăţile cele negrăite şi veşnice, cu toţi cei ce-L iubesc, căci Aceluia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă făcătorul Lui Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Citește alte articole despre: sfânt, cuvios, credinţa, suferinţă, chin

Ultimele din categorie