Povestirea monahului Amonie despre uciderea cuvioșilor părinți din Sinai și Rait

Șezând odată, zice Amonie, în smerita mea chilie, în părțile Alexandriei, în locul ce se numea Canov, mi-a venit în gând să mă duc în părțile Palestinei, de vreme ce nu puteam suferi, văzând în toate zilele necazurile ce se făceau creștinilor de către chinuitorii cei fărădelege, iar pe Sfântul părintele nostru Petru, patriarhul, fugind și ascunzându-se din loc în loc, neputând cu îndrăznire să-și păstorească turma să cea cuvântătoare; dar încă am dorit să văd și Sfintele Locuri din Ierusalim și să mă închin acolo unde a umblat Domnul nostru Iisus Hristos și a săvârșit tainele rânduielii Sale.

Deci, m-am dus acolo și m-am bucurat de toate lucrurile Domnului și am mulțumit iubitorului de oameni Dumnezeu că m-a învrednicit a mă închina Sfintelor Locuri, apoi m-am dus în pustie cu alți monahi și, Dumnezeu ajutându-mi, am venit în Muntele Sinai, în timp de 18 zile, și m-am închinat acolo Sfintelor Locuri, unde am petrecut îndulcindu-mă de vederea și de vorbele acelor părinți cu chip îngeresc ai Sinaiului.

Pentru că în toate zilele umblam în chilia fiecăruia din ei pentru folos sufletesc, a căror rânduială a vieții era într-acest chip: în toate zilele ședeau în chiliile lor, liniștindu-se, iar sâmbăta seara spre duminică se adunau toți în biserică și făceau împreună priveghere de noapte, iar dimineața, la Sfânta Liturghie, împărtășindu-se cu Sfintele și de viață făcătoare ale lui Hristos Taine, se adunau fiecare din ei iarăși în chilia sa. Vederea lor era îngerească, pentru că se topiseră trupurile lor de înfrânarea cea mare și de priveghere; căci viețuiau ca niște fără de trupuri, neavând nimic din cele ce s-au obișnuit a aduce plăcere și patimi, nici vin, nici untdelemn, nici pâine, ci puține finice sau muguri de stejar, și cu acelea își hrăneau trupul lor. Numai pentru străini se aflau pâini la locul cel rânduit.

Apoi, nu multe zile trecând, deodată au năvălit asupra părinților acelora mulțime de barbari, care se numeau blemieni și, murind mai marele lor, pe acei părinți pe care i-au aflat în locurile de primprejur, i-au ucis cu nemilostivire; iar câți au fost aproape de vârf, au simțit tulburarea și au fugit departe împreună cu sfântul părinte, egumenul locului, al cărui nume era Dulă. Acela era cu adevărat om al lui Hristos, având multă răbdare și blândețe, ca nimeni altul; pentru aceea unii l-au numit și Moise. Și au ucis barbarii aceia pe toți sfinții care au fost în Horeb, în Tefrovil și în Chidar, iar celelalte locuri dimprejurul Muntelui Sinai le-au prădat; apoi, apropiindu-se și de noi, puțin de nu ne-au pierdut, nefiind nimeni să-i oprească.

Dar iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce întinde mâna de ajutor celor care Îl cheamă din toată inima, a poruncit să se aprindă o văpaie mare în sfântul vârf al muntelui, și văzând tot muntele plin de fum, și focul suindu-se până la cer, ne-am cutremurat toți, și puțin de n-am pierit de frica celor ce se vedeau, apoi căzând la pământ, ne-am închinat Domnului și ne-am rugat Lui, să treacă primejdia ce era asupra noastră.

Barbarii, văzând focul, s-au înspăimântat și îndată au fugit, aruncându-și armele și lăsându-și și cămilele, pentru că n-au putut măcar un ceas să rabde înspăimântătoarea vedere de foc. Noi văzând acestea, am mulțumit și am slăvit pe Dumnezeu, Care nu lasă până în sfârșit pe cei care Îl cheamă.

Când m-am coborât din vârf, am găsit pe fiecare în locul unde fusese înjunghiat, iar părinții erau omorâți în diferite feluri: 38 cu ucidere de sabie, având pe trupurile lor multe și felurite răni, - al cărora chip de junghiere, cine poate să-l spună? - iar doi erau încă vii, anume Isaia și Sava, răniți foarte rău, încât abia suflau. Îndată am îngropat pe părinții cei înjunghiați, cu mare plângere; iar pentru cei vii am avut grijă. Pentru că cine ar fi fost atât de nemilostiv, care pentru atâția și astfel de părinți să nu fi plâns cu amar, pe bărbații cei cuvioși și cu sfânta cuviință, aruncați la pământ cu umilință? Dintre aceștia unul avea capul tăiat desăvârșit, al altuia abia se ținea de o parte, altul era tăiat în două, altuia îi erau tăiate mâinile și picioarele, altul avea ochii scoși și altul era despicat în două de la cap până la picioare.

Dar cine poate să spună pe rând cele ce am văzut, pipăind trupurile sfinților și îngropându-le! Iar acei doi frați care erau abia vii, zăceau bolind, iar unul dintre dânșii, anume Isaia, sosind noaptea, a adormit în al doilea ceas. Sava a rămas încă viu, de a cărui sănătate era nădejde, pentru că nu era rănit de cumplite răni, și mulțumea lui Dumnezeu de cele ce i se întâmplaseră; însă era cuprins de necaz, că nu s-a învrednicit să moară cu sfinții părinți, drept aceea strigă cu jale: „Vai, mie, păcătosul, vai mie cel nenumărat în ceata sfinților părinți, uciși pentru Hristos! Vai mie netrebnicul, cel într-al 11-lea ceas lepădat, cel ce am văzut limanul mântuitoarei împărății și n-am intrat întru dânsa!”.

Apoi se rugă cu umilite cuvinte: „Dumnezeule, Atotțiitorule, Cel ce ai trimis pe Fiul Tău Cel Unul născut spre mântuirea neamului omenesc; Unule, iubitorule de oameni, nu mă despărți de cei mai înainte adormiți sfinți părinți, și cu mine să se împlinească numărul de 40 al robilor tăi. Așa, Doamne, Iisuse Hristoase, binevoiește întru aceasta, căci din pântecele maicii mele Ție Ți-am urmat și pe Tine unul Te-am iubit”. Astfel rugându-se, și-a dat sufletul în mâinile Domnului, a patra zi după uciderea sfinților părinți.

Și încă având noi tânguire și mâhnire în sufletele noastre, iar lacrimile fiind în ochii noștri, a venit un oarecare ismailitean și ne-a spus că în cea mai dinăuntru pustie, ce se cheamă Răit, pustnicii ce o locuiesc, toți sunt uciși de barbari. Și locul acela era departe de noi, cale mai mult de 20 de zile, și care se află aproape de Marea Roșie, unde sunt 12 izvoare de apă, și odinioară erau vreo 17 copaci de finic, precum se scrie în cărțile Numerilor, iar acum s-au înmulțit foarte.

Deci, l-am întrebat pe omul acela cum au fost uciși părinții și care este numărul celor uciși, dar n-a putut să ne spună, de vreme ce și acela auzise de la alții, cum că părinții cei ce locuiau în Răit, toți sunt uciși de la mic până la mare. Trecând nu multe ceasuri, iată că și altul același lucru ne spuse. Iar după puține zile a venit un monah din părinții cei ce au fost acolo, vrând ca să petreacă în Muntele Sinai, despre care știind părintele Dulă, egumenul Muntelui Sinai, cu dinadinsul a început a-l întreba; vrând să știe cu încredințare de cele ce s-au întâmplat acolo sfinților părinți, și în ce chip fugind acela, s-a mântuit.

Despre aceea a început fratele a spune: „Eu, părinților, nu am viețuit cu dânșii, decât aproape 20 de ani, iar alții erau acolo de mulți ani; unii erau de 40 de ani, alții de 60 de ani, iar alții aveau 70 de ani în acel loc.

Locul acela este neted și prea potrivit, foarte larg, iar în lungime ca de 70 de stadii. Dinspre răsărit are un munte ca un zid, care s-a întins până la Marea Roșie, acolo mulți sihaștri aveau locuință, după cuvântul apostolului, rătăcind prin pustietăți, prin munți, prin peșteri, și în prăpăstiile pământului. Aproape de munte era biserica lor, întru care în toate Duminicile se adunau bărbații cu adevărat creștini; și, deși erau pe pământ dar cu sufletul și cu viața erau asemenea îngerilor. Pentru că trupurile lor le-au trecut cu vederea, ca pe niște lucruri străine, iar sufletele lor, nu numai cu o faptă bună, ci cu toate le-au împodobit, ale căror pătimiri, chinuri și ispite, aduse asupra lor de diavoli, nu pot a le spune, iubiților, ca și faptele bune ale tuturor. Însă ale unuia sau doi le voi spune spre folos și destul va fi vouă, ca și viața celorlalți părinți s-o înțelegeți, auzind cele ce se vor grăi.

A fost unul dintre ei bătrân, anume Moisi, care din tinerețe a iubit viața monahicească, fiind de neam din cetatea care era acolo aproape, ce se chema Faran; acela era mai înainte egumenul părinților celor ce locuiau acolo, iar anii vieții în călugărie erau 73, petrecând în muntele acela într-o peșteră, care nu era aproape de mănăstire; cu adevărat al doilea Ilie Tesviteanul, pentru că toate cele ce cerea de la Domnul le dădea lui.

Apoi, făcând semne cu puterea lui Dumnezeu și tămăduind toate bolile, pe tot poporul cel ce locuia în hotarele Faranului, ca și pe ismailitenii părților acelora, pe toți i-a făcut creștini; pentru că văzând minunile și tămăduirile ce se făceau de dânsul, au crezut întru Hristos și veneau la Sfânta Biserică, primind Sfântul Botez. După aceea, sfântul părinte pe mulți i-a scăpat de duhuri necurate, căci avea putere asupra diavolilor, cu darul lui Hristos.

Iar de când a început a se liniști acolo, n-a gustat pâine, dar pentru străini ținea la dânsul puțină pâine, pe care i-o dădeau lui oamenii cei ce veneau din Egipt. Iar el singur avea ca hrană puține finice și apă. Ba încă și îmbrăcăminte avea de finic și iubea liniștea foarte mult, ca nimeni altul. Însă cu sârguință și cu blândețe primea pe cei ce veneau la dânsul pentru învățătură.

Somnul lui era ușor și scurt și acela numai după cântarea Utreniei, iar celelalte ceasuri ale nopții le petrecea fără somn. Iar în sfintele cele 40 de zile cu nimeni nu vorbea până în Joia cea Mare. În toate cele 40 de zile îi erau destule spre hrană 20 de finice și un pahar de apă, dintre care de multe ori îi prisosea, până la Sfintele Patimi - precum ucenicul lui ne-a spus nouă.

Deci, odinioară, în sfintele 40 de zile, un om anume Vedian, începător al neamului arabilor, a fost dus la dânsul pentru tămăduire, fiind cuprins de duhul cel necurat. Apropiindu-se de chilia starețului ca la o stadie, l-a aruncat pe el vicleanul duh și a început a striga: „O, la cine mă duceți, pentru că eu nici măcar un ceas n-am putut ca să împiedic și să ispitesc pe înșelătorul acela?”. Acestea zicându-le, a ieșit din el și îndată s-a tămăduit omul și a crezut în Hristos, cu mulți alții, și s-a învrednicit Sfântului Botez mai pe urmă. Apoi multe altele era de trebuință ca să vă spun vouă pentru acel cuvios, dar vremea neajungând, este nevoie a tăcea, căci s-a sfârșit, fiind înjunghiat de barbarii cei ce năvăliseră.

La acest minunat și fericit părinte a fost un ucenic de un nume cu el, - pentru că se chema Moise - din părțile Tebaidei, care a sihăstrit cu dânsul 46 de ani, neschimbând nimic din rânduiala părintelui său, și a fost pildă celorlalți monahi tineri, cu care și eu la început am viețuit; iar pentru cea fără măsură a lui înfrânare m-am despărțit de dânsul; și acesta a fost ucis cu ceilalți sfinți părinți. Ar fi fost așijderea de folos a pomeni și faptele celorlalți părinți; însă pentru scurtimea vremii pe toate lăsându-le, numai de un cuvios încă voi pomeni.

Era între dânșii un părinte anume Iosif, de neam analitean; acela petrecea departe de la mare ca de două stadii, zidindu-și locaș cu mâinile sale, fiind bărbat sfânt cu adevărat, cu toate faptele bune împodobit; iar acolo era de 30 de ani. Ucenicul lui nu era petrecător cu dânsul, ci aproape, într-o altă chilie.

La acest Cuvios Iosif oarecând a venit un frate, ca să-l întrebe ceva, iar când a bătut în ușă și nu i-a răspuns starețul, a privit pe o ferestruică și a văzut pe stareț stând în mijlocul chiliei, fiind că o flacără de la cap până la picioare; deci, înfricoșându-se și slăbind cu trupul, a fost ca un mort două ceasuri, și deșteptându-se ca din somn, ședea lângă ușa starețului. Iar starețul îndeletnicindu-se întru gândirea la Dumnezeu, nu știa ce se petrecea, și, trecând cinci ceasuri, iarăși fratele acela a bătut și deschizându-i starețul, l-a adus înăuntru și l-a întrebat: „Când ai venit, fiule?”. Iar el răspunzând, a zis către stareț: „Sunt patru ceasuri și mai mult de când am venit, dar ca să nu te supăr părinte, n-am bătut până acum”.

Deci a cunoscut fericitul stareț cum că-l văzuse fratele și nimic nu i-a zis lui; ci câte l-a întrebat, i-a spus lui cele folositoare și cu pace l-a liberat. După ducerea acelui frate, a lăsat minunatul stareț chilia sa și s-a făcut nevăzut, temându-se de slava omenească.

După câteva zile, un ucenic al lui, anume Ghelasie, venind în chilia starețului, nu l-a aflat și mult l-a căutat rătăcind prin pustia aceea, însă nu l-a aflat nicăieri; apoi s-a întors în chilia starețului, vărsând multe lacrimi și s-a sălășluit într-însa, ca măcar chilia părintelui văzând-o, să primească puțină mângâiere sufletului său. Deci, a petrecut în chilia părintelui șase ani, iar după acei șase ani, într-una din zile, la nouă ceasuri, a bătut în ușă cineva și, ieșind Ghelasie, a văzut pe părintele său stând afară și s-a mirat de această neașteptată vedere; pentru că i se părea că vede un duh, însă cu bucurie a zis către dânsul: „Fă rugăciune, părinte!”. Iar starețul a făcut rugăciune și l-a sărutat.

După aceea a zis către ucenic: „Bine ai făcut, fiule, spunându-mi despre rugăciune mai înainte, pentru că în multe feluri sunt cursele diavolului. Iar fratele a zis către dânsul: „Pentru ce ai voit părinte că să te desparți de părinți și pe mine, fiul tău, să mă lași? Că iată în mâhnire și în plângere am fost până acum”. Dar starețul i-a zis: „Pricina ducerii mele, fiule, numai Dumnezeu singur o știe. Însă până acum nici din locul acesta nu m-am depărtat, nici pe tine nu te-am lăsat, nici a trecut vreo duminică în care să nu mă împărtășesc cu părinții în biserică, cu sfintele cele fără de moarte Taine ale lui Hristos, Dumnezeul nostru”.

Și se mira fratele cel mai mult, cum umblând printre ei, de nici unul nu se vedea. Și i-a zis lui: „Dar acum părinte, cum ai venit la fiul tău?”. Starețul i-a răspuns: „Iată acum, fiule, a sosit vremea ducerii mele către Domnul și am venit ca să mă îngropi”. Și mult vorbind cu fratele despre cele folositoare, și întărindu-l pe el, și-a ridicat mâinile sale către cer și a făcut pentru dânsul o rugăciune; și așa cu pace a adormit întru Domnul.

Apoi, îndată venind fratele, ne-a spus nouă, și adunându-ne cu stâlpari, ramuri și cu cântări multe, l-am dus în biserică, avându-și fața luminată precum a fost de demult a proorocului Moise, și l-am pus cu cei mai dinainte adormiți sfinți și dumnezeiești părinți. Încă și multe altele aveam să vă spun vouă, dar vă las, de vreme ce este vremea să spun cele despre bărbați, pentru că vă văd pe voi că doriți a auzi cum au fost uciși sfinții părinți de către dânșii.

Drept aceea, acei fericiți părinți au fost desăvârșiți, căci au viețuit întru multă sărăcie și necîștigare; apoi cu vitejie au răbdat pentru Domnul necazurile, totdeauna îndeletnicindu-se în rugăciune și în dumnezeiască vedere. Și eram noi acolo toți locuitorii 43. Și iată veniră doi oameni spunându-ne cum că din cealaltă parte de mare, dinspre Etiopia, au venit mulțime de barbari cu corăbiile, care prinzindu-ne pe noi care treceam cu caicul (barca), ne-au oprit, zicându-ne: „Să ne duceți la cetate, căci nu vă vom ucide pe voi”.

Iar noi chiar nevrând, am făgăduit, dar căutam vreme când va sufla austrul, ca să plecăm. Însă Dumnezeu ajutându-ne, noi doi am scăpat noaptea cu caiacul din mâinile lor. Și vă spunem vouă aceasta, ca să vă păziți o vreme, că nu cumva barbarii aceia umblând pe lângă locul acesta, să vă nimerească și să vă ucidă, căci sunt 300 la număr. Noi auzind acestea, ne păzeam, punând străji pe lângă mare, că dacă vor vedea corabia venind, să ne spună. Apoi, făcând priveghere toată noaptea, ne rugăm lui Dumnezeu ca să rânduiască cele de folos pentru sufletele noastre. În ceasul întâi al nopții s-a văzut corabia cu pânza ridicată venind spre noi. Dar mirenii câți se aflau împrejurul locului aceluia, ce se numea Faran, s-au pregătit de război, apărându-și femeile și copiii, adunându-se toți bărbații, 200 la număr, afară de femei și de copii; iar noi am alergat la biserica noastră, care era îngrădită cu ogradă.

Sosind corabia aceea la liman cu barbarii, povățuindu-se de corăbieri, au petrecut noaptea sub poalele muntelui de apus, aproape de izvoare. Deci, făcându-se ziuă, îndată barbarii legând pe corăbieri, i-au aruncat afară și numai pe unul l-au lăsat în corabie, împreună cu un barbar, ca să nu se poată duce corăbierul acela cu corabia.

Apoi veniră la izvoare, unde îi întâmpinară bărbații cei de acolo, ieșind la război; de amândouă părțile s-au aruncat săgeți multe. Dar, barbarii fiind iscusiți, au gonit pe bărbații cei de acolo și au ucis dintr-înșii o sută patruzeci și șapte la număr, iar ceilalți din ei au fugit pe unde au putut; iar barbarii luând femeile și copiii îi țineau la ei, nelegiuiții.

După aceasta, ca niște animale sălbatice, s-au repezit spre noi, către ograda mai sus zisă, nădăjduind ticăloșii că vor găsi la noi mult aur; și înconjurând zidurile cetății, strigau fără de rânduiala și cu glasuri de barbari ne înfricoșau. Iar noi fiind în cea mai de urmă primejdie și necaz, nu ne pricepeam ce să facem, decât numai spre Dumnezeu strigam, tânguindu-ne.

Unii din noi răbdau acel necaz cu vitejie, alții plângeau și rugându-se, mulțumeau lui Dumnezeu; și unul pe altul mângâindu-se, strigau cu toți împreună: „Doamne, miluiește!”. Și stând părintele nostru Pavel în mijlocul bisericii, a zis: „Acultați-mă părinților și fraților, pe mine cel păcătos și mai de pe urmă între voi toți; știți cu încredințare toți cum că pentru dragostea Domnului Iisus Hristos ne-am despărțit de lumea cea deșartă și petrecem în această pustie și ne-am învrednicit a purta jugul Lui cel bun, în foame și în sete, umblând în cea mai de pe urmă sărăcie; am defăimat toate cele pământești și deșarte, ca să ne învrednicim a fi părtași împărăției Lui cerești, și acum, afară de aceasta, nimic nu nădăjduim, chiar moartea de ni s-ar întâmpla nouă în ceasul acesta.

Drept aceea, de ar voi Stăpânul nostru, ca degrab să ne libereze din viața cea deșartă și să ne aibă la El, apoi pentru ce să ne mâhnim și să nu răbdăm? Oare nu mai mult ne vom bucura? Pentru aceasta suntem datori a mulțumi și a ne bucura și nicidecum a ne împuțina cu sufletul. Pentru că ce este nouă mai frumos, sau ce este mai dulce decât aceasta, ca adică să vedem slava Domnului și să privim la sfânta Lui față cea dumnezeiască? Aduceți-vă aminte, fraților și părinții mei, cum întotdeauna am fericit și am preamărit pe sfinții mucenici, cei mai dinainte, și unul altuia povesteam pătimirile lor, cum pentru numele lui Hristos au fost chinuiți și doream ca împreună cu dânșii să ne aflăm. Iată acum vremea a sosit, căci dorința noastră se îndeplinește, adică să ne săturăm cu dânșii de așteptarea noastră în veacul ce va să vie; drept aceea, nicidecum să nu vă împuținați, nici să vă tulburați de necaz, nici să vă înfricoșați, ci cu nevoință să vă încingeți cu putere și moartea s-o răbdați cu vitejie; căci Dumnezeu ne va primi cu milostivire în Împărăția Sa”.

Răspunzând apoi cu toții, au zis: „Precum ai grăit, cinstite părinte, așa vom face, pentru că ce vom răsplăti Domnului pentru toate ce ne-a dat? Paharul mântuirii vom lua și numele Domnului vom chema. Apoi Sfântul părintele nostru Pavel, întorcându-se spre răsărit și ridicându-și mâinile spre cer, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule Atotțiitorule, nădejdea și ajutorul nostru, nu ne uita pe noi nevrednicii robii Tăi; ci adu-ți aminte de sărăcia noastră și de necazul nostru, căci s-au smerit sufletele noastre; întărește-ne pe noi în ceasul acesta, Doamne, în vremea primejdiei noastre, primește ca o jertfă bineprimită, întru miros de bună mireasmă, sufletele noastre ale tuturor, căci Ție se cuvine slava și cinstea, acum și pururea și în vecii vecilor”.

Apoi, toți zicând „Amin”, îndată s-a auzit un glas din Sfântul Altar, noi toți auzindu-l astfel: Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi.

Atunci frică și spaimă au căzut peste noi, de glasul acela, și au slăbit inimile și genunchii noștri; căci duhul este osârduitor, precum a zis Domnul, iar trupul neputincios; dar numai fețele noastre le aveam privind spre cer, iar de viața aceasta ne deznădăjduisem.

Iar barbarii, neîmpotrivindu-li-se nimeni, nici oprindu-i, au adus lemne lungi și cu acelea au sărit zidurile ogrăzii; apoi deschizând ușa, au intrat ca niște lupi sălbatici și fiare neîmblânzite, având săbiile în mâinile lor și prinzând un bătrân cinstit, căruia îi era numele Ieremia, care ședea lângă ușile bisericii, au zis către dânsul: „Arată-ne pe mai marele vostru!”. Iar acela privind la ei, a văzut fețele lor negre ca și armele din mâinile lor și a zis către dânșii: „De ce mă îngroziți, vrăjmași ai Hristosului meu? Nimic nu voi arăta vouă despre cele ce mă întrebați”. Acolo aproape era și egumenul.

Barbarii s-au mirat de vitejia bărbatului, care nu s-a temut deloc, ci mai ales i-a ocărit; deci cu mânie legându-i mâinile și picioarele, l-au dezbrăcat, iar cu săgețile i-au săgetat tot trupul fericitului; și astfel nevoindu-se cu vitejie asupra diavolului și capul balaurului călcându-l, mai înainte decât toți cu cunună mucenicească s-a încununat, făcându-se începătură și chip de pătimire bătrânilor și tinerilor.

Deci, auzind acestea sfințitul părintele nostru Pavel, degrabă a ieșit la dânșii, strigând: „Eu sunt cel pe care voi îl căutați”. Și cu al său deget se arăta că însuși el este, pe care aceia îl caută.

Viteazul rob al lui Hristos s-a dat pe sine barbarilor, neînfricoșîndu-se, nici luând aminte la rănile și chinurile ce erau să-i facă nelegiuiții mai înainte de moarte. Și-l întrebau, zicând: „Spune nouă unde ai aurul tău ascuns?”. Iar acela cu cuvânt blând, precum grăia totdeauna, a zis către dânșii: „Să mă credeți că nici un lucru pământesc n-am avut în toată viața mea, decât numai aceste haine vechi, pe care le vedeți pe trupul meu”; și le-a arătat pe acelea cu mâna, ținând îmbrăcămintea sa.

Iar ei cu săgețile tot trupul lui l-au săgetat și capul cu pietre i l-au zdrobit, zicându-i: „Adu-ne averile tale!”. Dar după ce l-au chinuit mult și n-au găsit nimic, îndată i-au tăiat capul în două cu sabia, încât atârna de o parte și de alta pe amândoi umerii și multe răni luând pe trupul său, zăcea mort la picioarele părintelui celui mai înainte ucis, fiind al doilea purtător de biruință asupra diavolului. Iar eu, ticălosul, văzând nemilostiva moarte și sângele sfinților vărsat și cele dinăuntru aruncate pe pământ, de frică căutam un loc în care să scap fugind.

Erau acolo, în partea stângă a bisericii, puține ramuri de finic și, pe când barbarii zăboveau la Sfântul părintele nostru Pavel, m-am ascuns sub ramurile acelea, gândind astfel că cu adevărat una din două va fi mie: sau mă voi ascunde și de moarte voi scăpa, sau și pe mine aici găsindu-mă, mă vor ucide. Nelegiuiții barbari lăsând pe cei doi părinți morți, au intrat în biserică răcnind și cu săbiile lor pe toți părinții i-au ucis, pe cei tineri și pe cei bătrâni, cu nemilostivire dându-i la moarte”.

Acestea spunându-ne monahul acela cu suspinare, plângea amar și se tânguia foarte, încât și pe noi, zice Amonie, ne-a pornit spre tânguire și plângere mare; apoi am plâns toți, încât puteai să vezi lacrimile ca pâraiele ieșind din ochii noștri și hainele noastre se udau de multă plângere.

Apoi, acel minunat frate plângând, grăia: „Ce voi zice sau ce voi spune fraților de cele ce au văzut ochii mei, vrednici de multă tânguire?”. Era acolo un părinte mare, cu numele Adam, care avea un ucenic tânăr, ca de 15 ani, anume Serghie, pe care îl crescuse din copilărie, și din mică vârstă îl învățase viața monahicească și l-a deprins la luptă și la război împotriva diavolilor. Pe acesta văzându-l barbarii foarte frumos la față și fiind încă tânăr, li s-a făcut milă de dânsul, și nu l-au ucis, ci apucându-l de mina l-au scos afară, vrând ca să-l ia cu ei. Iar tânărul văzând că nu este ucis cu frații și cu părinții, ci că are să fie împreună călător cu barbarii cei fără de lege, se tânguia cu amar; apoi, aprinzându-se cu duhul și toată frica și spaima de la sine lepădând-o, bărbătește a alergat, și, apucând sabia de la un barbar, a lovit pe unul din ei peste umăr, ca măcar astfel să pornească spre mânie pe barbari și să-l ucidă.

Deci, s-a făcut aceea, pentru că de mânie multă umplându-se barbarii, l-au tăiat bucăți. Iar el, zâmbind, striga: „Binecuvântat este Domnul care nu ne-a dat pe noi vii în mâinile oamenilor celor păcătoși”. Aceasta zicând, a adormit întru Domnul. Auzind eu aceasta, m-am rugat Preaînduratului și Iubitorului de oameni Dumnezeu, ca să mă acopere de la fața acelor fără de lege barbari și să le orbească ochii, ca să nu mă vadă, ca măcar eu să îngrop trupurile sfinților.

Drept aceea, tăindu-se sfinții, au umplut toată Sfânta Biserică de sânge, neînfricoșîndu-se, nici întristându-se deloc, ci mulțumeau lui Dumnezeu de cele ce s-au întâmplat, căci mintea o aveau îndreptată către Stăpânul lor, și, bine viețuind pe pământ, s-au făcut biserică Sfântului Duh, și pe toate cele frumoase și deșarte ale lumii acesteia lăsându-le, lui Dumnezeu au urmat, iar la sfârșit, prin felurite munci, au murit pentru numele Lui.

Iar barbarii aceia, după uciderea părinților, au cercetat toată mânăstirea, socotind că vor afla acolo multă bogăție, neștiind nelegiuiții că sfinții părinți nimic pământesc n-au câștigat, ci, în trup fiind, au viețuit îngerește. Iar acestea făcându-se, măcar că nici o picătură de sânge nu aveam în mine, însă cu totul ca un mort zăcând, socoteam că și ramurile acelea le vor scutura, căutând co-moară; adeseori priveam de sub ramuri, când vor veni la mine și aflându-mă să mă ucidă, ca și pe ceilalți. Deci moartea o aveam înaintea ochilor și mă rugam lui Dumnezeu să mă mântuiască, dacă îi este cu plăcere.

Venind spre ramuri barbarii, au trecut de acolo, întunecându-le Dumnezeu mintea și ochii, lăsând pe sfinții părinți zăcând morți; și, negăsind nimic să ia, s-au întors la izvoare, vrând să se ducă la mare, dar, ajungând acolo, au găsit corabia sfărâmată, căci corăbierul pe care îl lăsaseră s-o păzească, fiind iubitor de Hristos, a tăiat funia corăbiei, tăinuindu-se de barbarul care era cu dânsul; dar, fiind vânt, corabia s-a lovit de mâl și a pierit, iar corăbierul, ucigând pe barbar, a fugit și s-a ascuns în munți. Barbarii pierzându-și nădejdea, nu se pricepeau ce să facă și cum să se întoarcă în pământul lor, iar de multă mânie, au tăiat cu sabia pe toți robiții pe care i-au avut cu dânșii, pe femei și pe copii, iar după aceea au aprins foc și au ars toți finicii.

Zăbovind ei în acestea, au venit mulțime de bărbați din cetatea Faran, cu șase sute săgetători aleși, pentru că auziseră de uciderea sfinților părinți ce se făcuse în Răit. Barbarii, simțind venirea lor, s-au pregătit de luptă și ducându-se spre mare, au făcut război, pe când răsărea soarele; apoi, slobozindu-se multe săgeți din amândouă părțile, cei ce erau din Faran, fiind mai mulți, au biruit pe barbari și au ucis pe mulți din ei.

După aceea, barbarii nemaiavând nădejde de scăpare, se împotriveau bărbătește până la al nouălea ceas - și au ucis oameni din Faran optzeci și patru, iar mulți alți erau răniți. Barbarii toți au căzut în acel loc, nefugind nicidecum de vrăjmași, nici depărtându-se din locul acela.

Făcându-se acestea, eu am luat puțină îndrăzneală și am ieșit din locul unde eram ascuns și, pipăind trupurile părinților uciși, i-am aflat pe toți morți, afară de trei, pe Domn, pe Andrei și pe Orion, dintre care Domn zăcea chinuindu-se cumplit, pentru că avea în coaste o rană îngrozitoare; iar Andrei, deși avea multe răni, dar nu erau așa de cumplite, căci mai pe urmă s-a găsit viu.

Orion nu avea nici o rană pe trup, pentru că barbarii l-au lovit cu sabia din partea dreaptă și abia a ieșit prin haină pe partea stângă, neatingându-se nicidecum de trupul lui; socotind barbarul că este mort l-a lăsat și s-a repezit la alții, iar el aruncându-se între alții, zăcea ca un mort. Acesta, sculându-se, se ducea pe la trupurile sfinților, pipăindu-le și plângând cu mine și tânguindu-se de cele ce ni se întâmplaseră.

După aceasta, bărbații din Faran, lăsând trupurile lângă malul mării, spre mâncarea fiarelor și păsărilor cerului - au adunat trupurile prietenilor lor, fiind multe; și, făcând plângere și tânguire mare, le-au îngropat sub poalele muntelui, unde erau izvoarele, și s-au întors la noi. Apoi a venit și boierul lor, Vedian, care s-a izbăvit de duhul cel necurat prin Cuviosul Moise, precum am zis mai înainte.

Cu acel boier intrând în biserică, ne-am tânguit și am plâns cu amar, bătându-ne piepturile noastre, căci vedeam aruncată la pământ turma lui Hristos, ca oile cele răpite de fiare. Puteai să vezi pe cei bătrâni cu sfințită cuviință, cu căruntețe cinstite, iar pe cei tineri - având niște chipuri îngerești, pentru că străluceau fețele lor că floarea de dimineață, arătând semnele vieții lor îmbunătățite. Dar înfricoșate și cumplite răni aveau robii lui Hristos și mucenicii, pentru că unul avea rană de la umeri până la pântece, iar altul zăcea la pământ tăiat în două, unuia capul îi era tăiat, iar altuia ochii scoși, unuia mâinile și picioarele îi erau tăiate, iar altuia înfiptă sulița în inimă; și toți așa s-au sfârșit, având diferite răni pe trupuri, care, fiind vii totdeauna au avut în minte omorârea Domnului Iisus Hristos, ca astfel și viața lui Iisus să se arate în trupurile lor; și toată viața lor cheltuind-o cu bună plăcerea lui Dumnezeu, la sfârșitul lor - prin chinuri s-au luminat și în ceata sfinților mucenici s-au numărat.

Deci, am adunat la un loc trupurile lor cele sfinte, iar iubitorul de Hristos - boier Vedian - cu ceilalți au adus de la Faran haine luminoase și am îngropat pe sfinți, în număr de treizeci și nouă; și toți cei ce s-au întâmplat acolo, luând ramuri și stâlpari de finic, au mers la îngroparea sfinților cu psalmi și cu cântări, ducând împreună cinstitele lor moaște și le-am pus în mormânt toate împreună, afară de Domn. Iar Domn, despre care am pomenit mai înainte, fiind roman de neam, era încă viu, dar sosind seara, a adormit și acela întru Domnul; apoi, aducându-l, l-am pus aproape de sfinții părinți.

Acești sfinți mucenici ai lui Hristos s-au sfârșit în a patrusprezecea zi a lunii ianuarie, în ceasul al nouălea. Părinții Andrei și Orion au rămas acolo, având două gânduri, că ori să rămână în acel loc, ori să se ducă. Iar eu, neputând suferi pustiirea acelui loc, cum și tânguirile și lacrimile ce se vărsau pentru părinții cei înjunghiați - am venit la voi. Însă iubitorul de Hristos Vedian mă silea mult să petrec acolo, și făgăduia că va veni adeseori la noi și ne va aduce cele de trebuință. Dar n-am voit, pentru pricinile ce s-au spus înainte. Deci, rogu-mă vouă, părinților, ca și cele ce s-au întâmplat aici, pe toate să mi le spuneți, precum de la mine toate le-ați auzit cu amănuntul.

Noi, zice Amonie, spunându-i cele ce au fost aici, ne-am minunat de judecățile lui Dumnezeu, cum într-o zi au fost uciși sfinții părinți, și cum același număr s-a aflat și acolo și aici, și iarăși ne-am tânguit și am plâns toți împreună. Apoi, sculându-se Cuviosul părintele nostru Dulă, a zis: „Cu adevărat iubiții mei, ei ca niște aleși robi ai lui Hristos s-au învrednicit de bucuria și de cămara cea cerească, după atâtea nevoințe și ispite, încununându-se cu cunună mucenicească - și acum sunt în mare slavă și cinste.

Iar noi, care am rămas, cu toate necazurile ce au fost, să ne îngrijim de noi și să-i rugăm pe aceia să se roage Domnului pentru noi, ca și noi să avem împărtășire cu dânșii întru cerească împărăție; și acum să înălțăm lui Dumnezeu cântări de mulțumire, căci ne-a apărat de mâinile barbarilor”. Deci, zicând acestea, pe toți ne-a ridicat cu mărime de suflet, iar necazul inimii noastre l-am prefăcut în bucurie și sufletele noastre le-am mângâiat cu cuvinte înțelepte.

Iar eu, păcătosul Amonie, m-am întors cu Dumnezeu în părțile Egiptului și toate acestea le-am scris pe hârtie. Dar în locul cel dintâi care se cheamă Canov, nu m-am dus deloc, ci am șezut aproape de Memfis, într-o chilie mică, în care petrecând, adeseori îmi aduc aminte și citesc chinurile și nevoințele cuvioșilor mucenici ai lui Hristos; cu care împreună și nouă să ne dea Domnul ca să avem împărtășire în Împărăția Lui cea cerească, și să ne îndulcim cu bunătățile cele negrăite și veșnice, cu toți cei ce-L iubesc, căci Aceluia se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, cu Cel fără de început al Lui Părinte și cu Preasfântul și Bunul și de viață făcătorul Lui Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.