Nașterea, copilăria și anii de tinerețe ai sfântului

Sfântul Cuthbert s-a născut într-o familie engleză bogată și de neam mare, în partea de nord a Angliei, în jurul anului 634.

Pe când acesta era în vârstă de opt ani și se juca după obiceiul lui pe dealurile dimprejurul casei, unul dintre cei ce se aflau împreună cu el, un prunc de trei ani, a început să-l ocărască cu cuvinte aspre, mustrându-l pentru faptul că își pierde timpul și puterile în jocuri deșarte și fără folos. Deși vorbele pruncului au rămas de neînțeles pentru ceilalți, ele au mers drept în inima lui Cuthbert, care și-a lepădat de atunci fără zăbavă jocurile, pus fiind pe gânduri, căci simțea în sufletul lui că Duhul Sfânt fusese Cel ce grăise prin gura copilului.

Încă tânăr fiind, sfântul s-a învrednicit să săvârșească multe minuni, care în scurtă vreme i-au adus cinstirea și dragostea oamenilor.

Într-o noapte din anul 651, fiind încă păscător de vite, Cuthbert a avut o vedenie. Dintr-odată a văzut o lumină puternică răspândindu-se din cer, și a auzit niște voci care cântau nespus de frumos. A văzut în această lumină o mulțime de îngeri coborând spre pământ, de unde au luat degrabă, în rândurile lor, un suflet omenesc, care strălucea la rândul lui ca soarele. Apoi s-au întors împreună cu acel drept în slava cea cerească. Dimineața el a aflat că Episcopul Aidan de Lindisfarne s-a mutat la Domnul, și în acel moment Cuthbert a decis să devină monah.

Intrarea în mănăstire

După patru ani de serviciu militar, Cuthbert merge la Mănăstirea din Melrose, la hotarele Scoției, unde strălucea Sfântul Boswell. Aici a fost tuns ca monah. După scurtă vreme, a plecat la Mănăstirea din Ripon, pentru a ajuta la zidirea ei. Aici, fiind însărcinat cu ascultarea de arhondar, a avut o descoperire dumnezeiască, care l-a întărit în credință și în hotărârea de a-și mări nevoințele și înfrânarea.

Nedorind să urmeze rânduielilor monahale romane, în anul 661, a preferat să se reîntoarcă, la Mănăstirea Melrose, unde a fost numit egumen după moartea starețului Boswell.

Nevoințele monahale

În mănăstire, el îi învăța pe frați, mai ales prin pilda vieții sale, cum să meargă pe calea cea strâmtă a mântuirii. Însă lucrarea sa nu era doar înăuntrul mănăstirii. Mulți dintre cei din lume fie erau încă păgâni, fie, primind botezul, se lepădaseră prin faptele lor de credința cea adevărată. Văzând aceasta, Cuthbert a început să cutreiere satele din împrejurimi, luminând poporul prin cuvintele lui de Dumnezeu insuflate.

Sfântul avea obiceiul ca, noaptea, în vreme ce toți ceilalți dormeau, să se retragă pentru a se ruga afară din mănăstire, intrând în apa mării până la gât și rugându-se în ritmul valurilor, cu mâinile ridicate la cer. După mărturia unuia din frații din mănăstiri, atunci când ieșea din apă două vidre îl încălzeau cu blana lor.

Cu trecerea timpului, omul lui Dumnezeu a sporit în cunoștință și sfințenie, dobândind darul proorociei și al facerii de minuni. Pentru smerenia sa, Dumnezeu i-a dat cuviosului darul de a zădărnici cursele vrăjmașului. Sfântul, însă, avea putere nu numai asupra focului nălucă, ci și asupra focului adevărat.

La mănăstirea din Lindisfarne

În anul 664, Sinodul de la Whitby a decis adoptarea tradițiilor monahale romane în locul rânduielii celtice. Cuthbert a acceptat cu smerenie această hotărâre, fiind numit egumen al Marii Mănăstiri de la Lindisfarne, implementând noile tradiții monastice în acest loc. Faptul că el însuși fusese crescut în tradiția monahismului celtic, dar acceptase tradiția monahală romană, i-a făcut pe monahii de la Lindisfarne să accepte schimbarea rânduielilor.

Și în acest loc, Cuthbert și-a continuat călătoriile sale prin satele Angliei, străduindu-se să înalțe poporul englez spre căutarea vieții celei veșnice. În felul acesta, a ajuns cunoscut în întreaga țară pentru minunile și darurile lui cele slăvite.

Retragerea în pustie pe insula Farne

Sfântul Cuthbert a rămas egumen la Lindisfarne până în anul 676, când s-a retras pe insula apropiată Inner Farne, pentru a trăi ca pustnic. Aici, Sfântul a dus o viață de rugăciune, având însoțitori doar focile, vidrele și păsările mării. Pentru sfințenia lui și pentru dragostea față de toți cei ce se aflau în nevoi, faima lui Cuthbert a ajuns în toate colțurile țării. De aceea, mulțimi nenumărate veneau la el de peste tot, pentru a se spovedi și a cere sfat de mântuire, sau măcar pentru a lua binecuvântare. Chiar și rupt de lume, Cuthbert a continuat să facă multe vindecări minunate.

Hirotonia ca episcop

În anul 685 a avut loc un sinod condus de Sfântul Teodor din Tars, Arhiepiscopul de Canterbury. Fără a fi de față, Cuthbert a fost ales episcop de Lindisfarne. Astfel, după 8 ani de pustnicie, sfântul începe o nou slujire. După ce a primit episcopia, și-a înmulțit nevoințele și lupta, căci acum purta povara răspunderii pentru nenumărate suflete.

Cel mai bun prieten al lui Cuthbert a fost Sfântul Herbert, care se nevoia ca sihastru pe o insulă din lacul Derwent. Acesta avea obiceiul ca în fiecare an să-l viziteze pe Cuthbert pentru a lua sfat de mântuire de la el.

Retragerea din scaunul episcopal și trecerea la Domnul

După doi ani de misiune intensă, simțind că sosise timpul să plece înspre cereștile locașuri, Cuthbert a hotărât să-și lepede slujirea de episcop, ca să se poată pregăti mai bine pentru ieșirea din trup.

După ce a lepădat povara episcopală, sfântul s-a întors la chilia sa de pe insula Farne, însă Dumnezeu i-a îngăduit să se bucure doar două luni de preaiubita-i liniște. La scurt timp s-a îmbolnăvit și a adormit întru Domnul la data de 20 martie 687, fiind îngropat la Mănăstirea Lindisfarne, așa după cum voise.

După moartea sa, minunile și vindecările sfântului nu numai că nu au încetat, ci dimpotrivă, au sporit, pe măsura credinței oamenilor.

Cinstirea Sfântului Cuthbert

La 11 ani după adormirea sfântului, în anul 698, mormântul Sfântului a fost deschis și moaștele sale au fost aflate întregi. A fost pus într-un sicriu de stejar și reîngropat.

Cinstirea sfântului în popor a crescut apoi foarte repede. Peste 150 de biserici i-au fost închinate în Anglia și în Scoția, încât pe bună dreptate Cuthbert a fost socotit cel mai iubit sfânt englez.

După moartea lui, insula Lindisfarne a fost numită „Insula sfântă” și a ajuns un adevărat Athos al Angliei. Aceasta până în anul 793, când vikingii au pustiit mănăstirea, omorându-i pe călugări și punând capăt pentru totdeauna vieții monahale de aici. Călugării care au scăpat cu viață au luat moaștele părintelui lor, alături de celelalte lucruri de preț ale mănăstirii, adică Evangheliile de la Lindisfarne și Capul Sfântului Oswald. După 7 ani de perindat prin sudul Scoției și nordul Angliei, monahii au așezat moaștele Sfântului Cuthbert într-un paraclis din Dunholme (Durham de astăzi). În 1093, cuceritorii normanzi au construit actuala catedrală, iar moaștele Sfântului Cuthbert, împreună cu Capul Sfântului Oswald, au fost așezate într-o raclă.

În 1540, în vremea Reformei, regele Henric al VIII-lea a trimis un detașament pentru a strica racla Sfântului. Călugărilor le-a fost îngăduit să îngroape moaștele. În 1827, mormântul a fost deschis, înăuntru fiind găsite osemintele frumos îmbrăcate, împreună cu cinstitul cap al Sfântului Oswald.

Pentru rugăciunile Sfântului Părintelui nostru Cuthbert, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin!

(Informații despre Viața Sfântului Cuthbert din scrierea Cuviosului Beda - Istoria ecleziastică a națiunii engleze)