Sfântul Xenofont era unul din cei mai de frunte boieri ai Constantinopolului, bogat cu averile cele din afară, dar mai bogat cu cele dinăuntru, adică cu credința, binecuvântarea și cu paza cea osârdnicăa tuturor poruncilor lui Dumnezeu, slăvit pentru dregătoria și neamul său bun, dar mai slăvit pentru obiceiurile și pentru lucrurile cele bune; pentru că, pe cât era de înalt cu slavă, pe atât era de smerit cu mintea, neînălțîndu-se cu inima, neîndoindu-se pentru vremelnica slavă a lumii acesteia, ci își ascundea lui comoară în cer, trimițând acolo înainte bogățiile sale, prin mâinile săracilor.

Apoi avea ca soție pe Maria, următoare a tuturor faptelor lui celor bune, și în toate de un obicei cu dânsul, cu care viețuind Xenofont cu cinste, plăcea lui Dumnezeu, umblând în toate poruncile și îndreptările Domnului, fără de prihană. Cu ea a născut doi fii, pe Ioan și pe Arcadie. Și i-au crescut în învățături bune, nu numai în înțelegerea cărții, ci și în frica lui Dumnezeu, care este începutul înțelepciunii, învățându-i la toată faptă bună; pentru că doreau, că nu numai averilor lor să-i aibă moștenitori, ci mai ales să fie următori vieții lor celei plăcute lui Dumnezeu. Apoi, i-au trimis în Berit, cetatea Feniciei, ca să învețe elineasca înțelepciune, căci în aceea vreme era acolo o vestită învățătură.

Deci, acolo petrecând la învățătură câtăva vreme, s-a întâmplat că s-a îmbolnăvit Xenofont foarte rău, și aștepta să moară. Iar Maria nenădăjduind ca el să fie mai mult între cei vii, a trimis în Berit la fiii săi, scriindu-le despre boala cea grea a tatălui lor și poruncindu-le ca degrabă să vină acasă până ce tatăl lor nu se duce din cele de aici, și astfel să se învrednicească de părinteasca binecuvântare cea de pe urmă și să fie și ei la îngropare. Ei, silindu-se, au venit degrabă, și văzându-i tatăl lor, s-a veselit și i s-a ușurat boala de bucurie. Apoi, poruncindu-le ca să șadă lângă patul său, a început a-i învăța, zicându-le: „Eu, fiii mei, precum mi se pare, mă apropii de sfârșitul vieții mele, iar voi, dacă mă iubiți pe mine, tatăl vostru, să faceți cele ce vă învăț: întâi să vă temeți de Dumnezeu și viața voastră s-o îndreptați după ale Sale sfinte porunci. Căci cele ce vă grăiesc vouă acum, nu din deșartă slavă vă grăiesc, ci ca să vă îndemn la fapta bună; pentru că de veți avea viața mea ca pildă, socotesc că nu vă va fi de trebuință alt învățător; căci învățătura cea din casă prin cuvinte și închipuită prin fapte mai folositoare este decât învățătura cea din afară.

Deci, știți cum am viețuit până acum, în toată cucernicia și dreptatea inimii mele, cum de toți am fost cinstit și iubit, nu pentru dregătoria cea mare, ci pentru blîndețile și bunele obiceiuri; pentru că pe nimeni n-am năpăstuit cu ceva, nici am ocărât pe cineva, nici am clevetit, nici am urât, nici m-am miniat în zadar, nici am vrăjmășit pe cineva, ci pe toți i-am iubit, cu toți am viețuit în pace, nu am părăsit bisericile lui Dumnezeu seara și dimineața; n-am defăimat pe sărac, nici pe străin, nici pe mâhnit, ci pe fiecare cu cuvântul și cu lucrul l-am mângâiat, pe cei ce sunt în temniță i-am cercetat totdeauna; apoi pe mulți robiți am răscumpărat și liberi i-am lăsat, și precum am pus pază gurii mele ca să nu grăiesc ceva rău și viclean, așa și ochilor mei le-am pus așezământ ca să nu caute la frumusețe străină, nici să o poftească pe dânsa.

Păzindu-mă pe mine Dumnezeu, n-am cunoscut altă femeie, afară de maica voastră; dar și cu dânsa numai atâta am fost împreună până ce v-am născut pe voi, iar după naștere, ne-am sfătuit ca să ne deosebim și ne-am păzit până acum în curăția trupească pentru Domnul.

Deci, urmați, o! fiilor, vieții părinților, urmați credinței, răbdării și blîndeților noastre și așa viețuiți, ca să placeți lui Dumnezeu, căci vă va învrednici pe voi Dumnezeu să trăiți mulți ani. La săraci să dăruiți milostenie, pe văduve și pe sărmani să-i ajutați, pe bolnavi și pe cei din temniță să-i cercetați și pe cei năpăstuiți și cu nedreptate osândiți să-i izbăviți; și să aveți pace cu toți. Prietenilor voștri să fiți credincioși, iar vrăjmașilor bine să le faceți, nerăsplătindu-le rău pentru rău.

Către toți să fiți buni, blânzi, iubitori și smeriți; curăția voastră cea sufletească și trupească s-o feriți neprihănită. Bisericilor lui Dumnezeu și mănăstirilor bine să le faceți, pe preoți și pe monahi să-i cinstiți, că pentru aceia Dumnezeu arată milostivire la toată lumea. Iar mai ales să nu uitați pe cei ce rătăcesc pentru Dumnezeu în pustietăți, prin munți, în peșteri și în prăpăstiile pământului, ci să le dați cele de trebuință. Pe cei săraci să-i hrăniți din destul, că nu vă veți lipsi. Căci știți aceasta: casa mea niciodată nu s-a lipsit de cele trebuincioase, deși multe se puneau înaintea săracilor.

Rugați-vă adeseori și la învățăturile săracilor luați aminte. Maicii voastre să-i dați cuvenita cinste, și s-o ascultați, totdeauna voia făcându-i, și niciodată porunca Domnului să n-o lepădați; cu slugile să fiți milostivi, iubindu-i ca pe fii; pe cei bătrâni în libertate să-i lăsați, dându-le hrană și cele trebuincioase lor până la sfârșit; precum m-ați văzut pe mine făcând, așa și voi să faceți, căci vă veți învrednici cinstei și slavei sfinților. Și să vă aduceți aminte de acestea totdeauna, că degrab va trece lumea aceasta și slava ei întru nimic vă fi. Fiilor, poruncile Domnului și ale mele să le păziți, iar Dumnezeul păcii să fie cu voi”.

Acestea auzindu-le Ioan și Arcadie, au plâns și ziceau: „Să nu ne lași pe noi, tată, ci te roagă lui Dumnezeu ca să-ți facă parte să mai petreci puțin cu noi; căci știm că de-L vei ruga, ca un milostiv te ascultă Dumnezeu. Și de foarte multă trebuință este nouă celor tineri viața aceea, ca desăvârșit să ne povățuiești pe noi la lucruri bune și singur să rânduiești pentru viața noastră, precum se cade”. Iar tatăl suspinând și lăcrimând, a zis: „De când m-a cercetat Dumnezeu cu această boală și m-am culcat pe pat, mult m-am rugat de aceasta și mă rog lui Dumnezeu ca pentru tinerețile voastre să-mi dea mie ca puțin să mai petrec aici, până ce vă voi vedea în toate desăvârșiți”.

În noaptea următoare i s-a făcut lui Xenofont încredințare, prin vis, cum că Dumnezeu îi poruncește ca încă să mai fie în viața aceasta; și a spus despre aceasta soției sale și fiilor, și toți s-au bucurat, slăvind pe Dumnezeu. Apoi, a început bolnavul cu încetul a veni la sănătate, și a zis fiilor săi: „Fiilor, mergeți ca să vă sfârșiți învățătura voastră, și sfârșind-o, degrabă să vă întoarceți ca să vă însoțesc cu nunta cea legiuită”. Punându-i pe ei în corabie, cu toate cele de trebuință, i-au pornit iarăși la Berit (Beirut).

Plecând ei și vântul suflând ușor, deodată s-a ridicat un vânt puternic, care a produs o furtună fără de veste, apoi corăbierii, dând drumul la pânze, se purta corabia de furtună și se afunda cu valurile, încât toți cei din corabie se deznădăjduiau de viață și fiind în primejdie, frica morții îi cuprinsese; și plângeau amândoi frații, Ioan și Arcadie, rugându-se lui Dumnezeu și zicând: „Stăpâne, Preabunule, a toată făptura Ziditorule, să nu treci cu vederea făptura Ta, adu-ți aminte de lucrurile bune ale părinților noștri și pentru aceea nu ne lăsa și nu face ca mai înainte de vreme să murim în anii cei tineri ai înfloritelor frumoase tinereți, să nu ne înece viforul apelor, nici să ne înghită adâncul mării; adu-ți aminte de mila Ta și de îndurările Tale, caută din înălțimea slavei Tale sfinte și vezi primejdia noastră, ascultă suspinul și strigarea noastră; cu inima frântă și cu duh smerit ne rugăm, întinde nouă dreapta Ta cea atotputernică și ne păzește din gheară morții; nu ne da la moarte pentru numele Tău, ci fă cu noi după mila Ta și după mulțimea milostivirii Tale. Izbăvește-ne de înecare, spre slava Ta; pentru că nu morții te vor lăuda, nici toți cei ce se pogoară în iad, ci noi cei vii preamărim numele Tău cel înfricoșat”.

Deci, văzând corăbierii că nu încetează învăluirea cea mare, ci mai mult se ridică și nu puteau să se izbăvească de înecare, au intrat într-o corăbioară mică, (ca și cum ar fi vrut să ajute cu ceva corăbiei ce se primejduia) care era deasupra acoperită; apoi de afundare netemându-se, plutea încotro o purtau valurile, așteptând că undeva la mal să fie aduși. Iar tinerii cei ce rămăseseră în corabie, Ioan și Arcadie cu slugile lor, văzând fuga corăbierilor și pierderea corăbiei, pentru că acum se spărgea și se umplea de apă, se deznădăjduiau cu totul de viață; deci, s-au dezbrăcat de hainele de pe ei, pentru a înota mai cu înlesnire, că nu cumva afundându-se, în noian să piară.

Așteptând desăvârșita despărțire și moarte, cu umilite glasuri strigau cu tânguire către părinții lor cei ce erau departe, acasă, ca și cum ar fi fost acolo, zicând: „Fii sănătos prea iubite tată, fii și tu prea iubită maică; nu ne veți mai vedea pe noi, nici noi pe voi, nu ne vom mai îndulci de pământeștile bunătăți în casă împreună cu voi”. Apoi, ziceau unul către altul: „Vai, iubite frate, vai lumina ochilor mei, cât de cu amar ne despărțim! Unde sunt acum rugăciunile părinților, unde este facerea lor de bine către săraci, unde sunt îndurările și milosteniile lor cele făcute pentru monahi, au doară nici una din rugăciunile acelora nu s-a suit pentru noi la Dumnezeu? Sau suindu-se, nimic n-a putut, biruind-o mulțimea păcatelor noastre, pentru care nu suntem vrednici a trăi.

Vai nouă celor ce nu de mult am plâns pentru tatăl nostru, care era să moară, iar acum avem să fim pricinuitori părinților noștri de plânsul cel nemângâiat și de tânguirea cea nesfârșită. O! tată, cel ce te-ai îngrijit cu dinadinsul de creșterea și de cârmuirea vieții noastre, iată de acum nici morți nu ne vei mai vedea pe noi. O! maică, nădăjduiai ca să vezi nunta fiilor tăi, pregătind cămară frumoasă înainte de vreme, acum nici mormântul fiilor tăi nu vei vedea. Durere este cu adevărat părinților, ca să-și vadă pe fiii lor murind și să-i îngroape. O! dulci părinți ai noștri, mare este durerea voastră, lipsindu-vă de fiii voștri și nevăzând nici moartea lor și nici având înștiințare de sfârșitul lor. Voi nădăjduiați ca în bătrânețe fericite de noi să fiți îngropați, iar acum nici noi nu ne învrednicim îngropării de către voi”.

Apoi, unul pe altul cuprinzându-se și dându-și cea mai de pe urmă sărutare unul altuia, ziceau: „Mântuiește-te, frate și mă iartă”. Iar către Dumnezeu strigând iarăși, ziceau: „O! Împărate și Stăpâne a toate, ce fel de moarte ne-ai dat nouă, – din care de nu se va putea cu negrăitele judecățile Tale, să ne izbăvim, apoi chiar murind noi să nu ne desparți, ci un val să ne acopere pe noi amândoi, și un pântece al fiarei mării să ne fie amândurora mormânt”. Apoi, ziceau și către slugile lor: „Mântuiți-vă, bunilor frați și prieteni, mântuiți-vă și ne iertați și pe noi”.

Deci, spărgându-se corabia cu totul, s-a apucat fiecare dintr-înșii de câte o scândură ce s-a întâmplat și așa i-au dus apele osebiți unul de altul, dar cu darul lui Dumnezeu toți au scăpat de înecare și de moarte, dar în diferite țări au fost duși; slugile de valuri s-au aruncat la uscat în Tir, Ioan la un loc ce se numea Melfitan, iar Arcadie în Tetrapirghia; și fiecare dintr-înșii, neștiind despre izbăvirea de înecare a fratelul său, nu atâta se bucura de a sa viață, pe cât se întrista de moartea fratelui său.

După ieșirea din mare, Ioan gândea întru sine: „Unde mă voi duce acum? Mă rușinez, fiind gol, să mă arăt înaintea oamenilor; mă voi duce într-o mănăstire, unde locuiesc monahi cucernici, și acolo lui Dumnezeu Celui ce m-a mântuit de moarte, voi sluji în sărăcie și în smerenie, mai bine decât în bogăția lumii acesteia, căci socotesc că pentru aceea nu ne-a ascultat Dumnezeu în corabie, când ne-am rugat către Dânsul, de vreme ce părinții noștri voiau să ne unească în căsătorie și să ne lase nouă bogății; și atunci am fi pierit întru deșertăciunea lumii acesteia, decât în mare; deci, cele mai bune rânduindu-ne Atotvăzătorul, a trimis un vifor ca acesta asupra noastră și precum El a voit, așa a și făcut; pentru că El fiind bun, știe toate cele spre folosul nostru, iar noi nimic din cele ce au să fie nu știm, pe când El toate le știe și face precum voiește, pregătind fiecărui suflet mântuire”.

Apoi, ridicându-și mâinile spre Dumnezeu, se ruga, zicând: „Dumnezeul meu, Cel ce m-ai mântuit din valurile mării și din primejdia morții, mântuiește și pe robul tău Arcadie, fratele meu, izbăvește-l de moartea cea amară, precum m-ai izbăvit și pe mine cu mila Ta; și de l-ai păzit viu și la uscat l-ai scos, apoi deschide-i lui mintea ca să gândească și să voiască viața monahicească și-l învrednicește ca să-Ți placă Ție; mântuiește și pe tinerii care au fost cu noi, ca nici unul dintr-înșii să piară în mare, ci pentru mântuirea tuturor să preamărească sfântul Tău nume”. Și iarăși, mergând, se rugă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Unule născut, Cuvinte al Tatălui, caută spre rugăciunea robului Tău și îndreptează pașii mei spre lucrarea poruncilor Tale, povățuiește-mă spre a Ta sfânta voie; căci știi, Stăpâne, că alt ajutor afară de Tine nu am în ceasul acesta”.

Deci, mergând destulă cale, a aflat o mănăstire și a bătut la poartă, iar portarul deschizând, l-a văzut pe el gol, și dezbrăcându-se de haină, i-a dat să se îmbrace; apoi ducându-l în chilia sa, a pus pe masă pâine și linte și, după scularea de la masă, i-a zis lui monahul, care era portar: „De unde ești, frate?”. Iar el a răspuns: „Sunt străin și sărac, mântuit de înecare, pentru că pe mare, spărgându-se corabia și pierind, m-am apucat de o scândură și mă purtam pe valuri; dar Dumnezeu cu rugăciunile voastre m-a păzit viu și am fost scos în părțile acestea”.

Monahul portar auzind aceasta, s-a umilit de dânsul și a proslăvit pe Dumnezeu, care a mântuit pe cei ce nădăjduiesc spre El. Și a grăit către Ioan: „Unde voiești să mergi, frate?”. Zis-a Ioan lui: „Unde va voi Dumnezeu; aș voi să fiu monah, de ar trece cu vederea păcatele mele milostivul Stăpân și de m-ar învrednici să iau jugul Lui cel bun”. Grăit-a lui monahul: „Cu adevărat, fiule, bun_lucru dorești și fericit vei fi, de vei sluji Lui Dumnezeu cu toată osârdia”. Zis-a Ioan lui: „Deci, mă rog ție, părinte, să-mi spui, oare aș putea ca să petrec aici cu voi?”. Răspuns-a monahul: „Îngăduiește puțin, până ce voi spune despre tine părintelui nostru, adică egumenului, doar cumva i se va descoperi lui de la Dumnezeu despre tine, și ceea ce îți va porunci, aceea vei face, și te vei mântui”.

Deci, mergând portarul la egumen, i-a spus cu de-amănuntul toate cele despre tânăr, iar egumenul a poruncit ca să-l aducă la sine; și văzând pe tânărul, a cunoscut într-însul dumnezeiasca chemare și viața lui cea bună, apoi i-a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeul tatălui și al maicii tale, Cel ce te-a mântuit din mare și te-a adus aici”. Și învățându-l pe el mult despre mântuitoarea viață monahicească, l-a însemnat cu semnul Crucii, și a poruncit ca să rămână în mănăstire; apoi în scurtă vreme l-a tuns în chipul monahicesc cel îngeresc. Și se nevoia fericitul Ioan cu rugăciunea, cu postul și cu toate ostenelile mănăstirești întru ascultări. Dar se mâhnea neîncetat pentru fratele său Arcadie, căci îl socotea mort și afundat în mare.

Iar Arcadie, asemenea, prin rânduiala lui Dumnezeu, păzindu-se viu, a ieșit la pământ în Tetrapirghia și, căzând cu fața la pământ, se ruga lui Dumnezeu, zicând:

„Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov, Dumnezeul tatălui nostru, mulțumesc Ție că m-ai izbăvit de învăluire și de viscol și m-ai scos din moarte la viața cea neașteptată și pe uscat ai pus picioarele mele. Ci precum pe mine m-ai mântuit de înecare, Preamilostivule, astfel mântuiește și pe robul tău, fratele meu Ioan, rogu-mă Ție, păzește-l cu milostivirea Ta, să nu-l înece valurile și viforul și să nu-l înghită adâncul; auzi-mă Doamne, căci bună este mila Ta, și mă învrednicește a vedea fața fratelui meu; adu-ți aminte de faptele tatălui nostru și să nu pogori pe Ioan în cele mai dedesubt adâncuri ale mării, nici să dai pe tânărul copil la moartea cea mai înainte de vreme și neașteptată; dă-mi parte ca să-l văd și să mor”.

Astfel grăind, a plâns mult, încât a și slăbit de plângere. După aceasta, sculându-se, a mers în satul ce se întâmplase aproape, unde, luând de la un iubitor de Hristos, care l-a întâmpinat pe el, o haină veche, s-a acoperit, apoi cerând puțină pâine, a mâncat și și-a întărit trupul cel slăbit. Apoi a mers la biserica ce era acolo, iarăși rugându-se pentru fratele său cu lacrimi, după aceea, s-a culcat pe un scaun ce era lângă biserică și a adormit; atunci, îndată a văzut în vis pe fratele său Ioan, zicând către dânsul: „Frate, Arcadie, de ce plângi astfel cu amar pentru mine și-ți zdrobești inima ta? Iată, eu cu darul lui Hristos sunt viu; deci, nu fi mâhnit pentru mine!”.

Iar Arcadie, deșteptându-se, și, crezând că vedenia cea din vis este adevărată, s-a umplut de bucurie și mulțumea lui Dumnezeu, apoi gândea în sine ce va face, zicând: „Să mă duc la părinți? Dar, nefiind fratele meu cu mine, le voi face mâhnire prin venirea mea, sau iarăși la școală să mă întorc, și sfârșind învățătura filosofiei să mă duc la părinți? Însă nu-i voi înveseli, căci văzându-mă numai pe mine singur, cu amar se vor tângui. Deci, ce voi face, nu știu; îmi aduc aminte că tatăl meu totdeauna fericea foarte mult viața monahicească, care este liniștită și apropiată de Dumnezeu; mă voi duce într-o mănăstire și mă voi face monah”.

Astfel gândind Arcadie în sine și făcând rugăciune, s-a dus la Ierusalim și acolo, la Sfintele Locuri, unde a lucrat Domnul mântuirea lumii, închinându-se, a ieșit de acolo, vrând să intre în orice mănăstire i s-ar întâmpla în cale. Și mergând, a întâmpinat un monah cinstit, împodobit cu căruntețile, cu viața sfântă și înainte-văzător, la acela alergând, i-a căzut la picioare și, sărutându-le, i-a zis: „Roagă-te pentru mine, sfinte părinte, căci de multă mâhnire și necaz sunt plin”. Iar bătrânul i-a zis: „Fiule, să nu te mâhnești, căci fratele tău, pentru care te întristezi, este viu ca și tine, cum și toți cei ce au fost cu voi în corabie, păziți fiind de Dumnezeu, s-au mântuit de înecare și în mănăstire au intrat la călugărie, iar Ioan, fratele tău, acum a primit începătura monahicească și va veni vremea când cu ochii tăi îți vei vedea fratele, pentru că rugăciunea ta este auzită”.

Arcadie, auzind acestea de la marele bătrân, sta uimit, mirându-se de proorocia sfântului. Apoi, iarăși căzând la picioarele lui, zicea: „Precum nu ți-a ascuns Dumnezeu nimic din cele pentru mine, astfel și tu nu mă lepăda din fața ta, rogu-mă ție, ci, precum știi, mântuiește săracul meu suflet și mă du la rânduiala monahicească”. Bătrânul i-a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeu; urmează după mine, fiule”. Și l-a dus în lavra Sfântului Hariton, care în limba siriană se numea Suchia; acolo l-a tuns și i-a dat chilie, în care mai înainte, unul din părinții cei mari s-a nevoit 50 de ani.

A petrecut Arcadie cu bătrânul acela, mai înainte-văzător, un an, povățuindu-l în viața monahicească și deprinzându-l la război împotriva nevăzuților vrăjmași. Iar după anul acela, s-a dus în pustie, lăsând în chilie pe Arcadie singur, căruia i-a făgăduit că după trei ani se va vedea cu dânsul. Iar Arcadie luând porunca de la bătrânul, fără de lenevire o săvârșea, ziua și noaptea slujind lui Dumnezeu.

Trecând doi ani după înecarea corăbiei, și Xenofont neștiind ce s-a întâmplat pe mare fiilor lui, a trimis pe una din slugile sale la Berit, să vadă pe Ioan și pe Arcadie și să afle toate cele despre dânșii cu încredințare, dacă sunt sănătoși și dacă vor săvîrși curînd învățătura lor; pentru că se mirau tatăl și mama că fiii lor de atâta vreme niciodată nu i-au înștiințat despre ei, nici au cercetat prin scrisoare pe părinții lor. Iar sluga mergând în Berit și înștiințându-se că n-au venit în cetatea aceea fiii lui Xenofont, stăpânul său, gândea în sine, zicând: „Nu cumva sfătuindu-se s-au dus la Atena?”. Și a mers la Atena spre căutarea lor, dar, neaflându-i nici acolo și nici auzind de dânșii undeva, s-a întors tulburat iarăși spre Bizanț.

Odihnindu-se la o gazdă în cale, a stat acolo și un monah să se odihnească, și întrebându-l pe el, spunea că merge la Ierusalim, ca să se închine la Sfintele Locuri. Iar sluga lui Xenofont privind cu dinadinsul spre monah, a început a-l cunoaște că era unul din cei ce au mers cu fiii stăpânului în Berit, și i-a zis: „Nu cumva ești sluga stăpânului Xenofont, care ai mers cu Ioan și Arcadie la Berit?”. Iar monahul a răspuns: „Eu sunt cu adevărat, și tu îmi ești prieten, de vreme ce suntem slugi ai aceluiași stăpân”. Sluga i-a zis: „Ce ți s-a întâmplat de te-ai îmbrăcat în chipul monahicesc și unde sunt stăpânii noștri, Ioan și Arcadie, spune-mi, te rog? Pentru că multă osteneală am suferit căutându-i și nu i-am aflat”.

Monahul suspinând greu, și ochii de lacrimi umplându-și, a început a-i spune: „Să știi cu adevărat, o! prietene, că stăpânii noștri s-au înecat în mare, ca și toți cei ce erau cu dânșii; iar eu, precum mi se pare, numai singur m-am mântuit de înecare și am voit mai bine să mă tăinuiesc în viața monahicească, decât să mă întorc acasă și să aduc veste rea stăpânului nostru, stăpânei și tuturor casnicilor; și astfel sunt monah și mă duc la Ierusalim, să mă închin”. Iar sluga auzind acestea, și-a ridicat glasul și a început a plânge cu amar și cu jale a striga, bătându-se în piept și zicând:

„O! amar mie, stăpânii mei, ce s-a întâmplat vouă! Ce aud de voi! Cum ați pătimit, cât de cumplit sfârșit v-a ajuns, cine va spune tatălui și maicii voastre acestea, ce fel de ochi vor suferi să pri-vească lacrimile părintești, suspinarea maicii și plângerea, tânguirea și strigarea cea mare să o audă! Vai mie, stăpânii mei cei buni! A pierit nădejdea noastră; pentru că noi nădăjduiam că, mergând pe urma părinților, veți veseli pe frații noștri, veți îndestula cu facerile voastre de bine pe cei ce au trebuință, veți odihni străinii, veți milui săracii, veți împodobi bisericile lui Dumnezeu și veți da mănăstirilor cele trebuincioase. Dar acum, o! vai mie, toate nădejdile acelea sunt nimic și nu știu ce voi face: De mă voi întoarce la stăpânul meu, nu voi îndrăzni să-i spun o veste atât de tristă, căci când voi spune tatălui și maicii că fiii lor s-au înecat în mare, oare auzind acestea, nu vor cădea îndată morți, slăbind de durerea inimii? Deci, nu mă voi mai întoarce, că nu prin o veste rea ca aceasta, adusă de mine, să moară mai înainte de vreme și să fiu stăpânului și stăpânei pricinuitor de moarte”.

Așa plângând sluga aceea și nevrând să se întoarcă la Xeno-font, oamenii care se întâmplaseră acolo, străini și locuitori, l-au rugat să înceteze din plâns; apoi l-au sfătuit să se întoarcă la stăpân și să-i spună; că nu cumva să te blesteme dacă nu vei spune, și vei pieri fără veste, și atunci nu va fi ție mântuire. Ascultând sluga sfatul lor, s-a întors în Bizanț, și intrând în casa stăpânului său, ședea uitându-se în jos, întristat la față; și fiind tulburat, tăcea.

Doamna Maria, auzind că s-a întors sluga lor care fusese trimisă la fii, degrab l-a chemat la dânsa și l-a întrebat: „Cum se află fiii noștri?”. Sluga răspunse: „Sunt sănătoși”. Grăit-a stăpâna: „Unde sunt scrisorile de la dânșii?”. Sluga răspunse: „Le-am pierdut pe drum”. Atunci inima ei a început a se tulbura și a zis către slugă: „Te jur pe frica lui Dumnezeu, să-mi spui adevărul, pentru că mi s-a tulburat foarte mult sufletul și a slăbit tăria mea”. Iar el ridicându-și glasul, plângea cu amar și a început a spune adevărul: „Vai mie, stăpâna mea, amândoi luminătorii noștri au pierit în mare; pentru că s-a spart corabia și toți s-au înecat”. Stăpâna, auzind acestea, s-a arătat mai presus de fire, nădăjduind spre Dumnezeu cu tărie; pentru că în loc să cadă îndată la pământ de jale și să se tânguiască cumplit, tăcând puțin, a zis cu mirare: Bine este cuvântat Dumnezeu, Cel ce a rânduit ca acestea să fie așa; precum I-a plăcut, așa a și făcut; fie numele Domnului binecuvântat de acum și până-n veac. Iar către slugă ce venise a zis: „Să taci, să nu spui nimănui de aceasta, pentru că Domnul a dat, Domnul a și luat, El știe cele ce ne sunt de folos”.

Apoi, trecând trei ceasuri și fiind acum spre seară, a venit Xenofont de la palatele împărătești, cu slavă mare, mergând și urmând mulți înaintea lui, apoi intrând în casă și eliberând pe oamenii care veniseră cu dânsul, a stat să mănânce pâine, căci mânca numai o dată pe zi și aceea spre seară.

Pe când stătea el la masă, Maria, soția lui, a zis către dânsul: „Stăpâne, știi că a venit sluga de la Berit?”. Xenofont a răspuns: „Bine este cuvântat Dumnezeu”. Apoi a zis: „Unde este sluga care a venit?”. Grăit-a soția: „Este obosit și se odihnește”. Xenofont zise: „Mi-a adus scrisoare de la copii?”. Ea a răspuns: „Lasă acum, stăpâne, să mâncăm bucate, iar dimineața vei vedea scrisoarea; căci are să ne spună și din gură multe de la dânșii”. Iar Xenofont a zis către dânsa: „Să mi se aducă îndată scrisoarea ca s-o citesc, să aflu dacă fiii noștri sunt sănătoși, iar cele ce are sluga să grăiască din gură, să le spună dimineață”.

Dar doamna Maria, neputând să-și ție jalea inimii, s-a umplut cu totul de lacrimi, nu putea de plâns să răspundă nimic. Xenofont văzând-o plângând așa, s-a mirat și a întrebat-o: „Ce este aceasta, Marie, doamna mea, de ce plângi așa? Au doară bolesc fiii noștri?”. Iar ea abia a răspuns, zicând: „Mai bine ar fi fost dacă ar fi bolit, dar iubiții noștri fii au pierit în mare”. Xenofont suspinând și lăcrimând, a zis: „Fie binecuvântat numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, în veci. Amin; nu te mâhni soția mea, căci cred că nu va lăsa să piară cu totul fiii noștri, și nădăjduiesc că milostiva Lui purtare de grijă nu va voi să mâhnească căruntețile; că nici eu n-am îndrăznit vreodată să mâhnesc bunătatea Lui; să ne rugăm toată noaptea aceasta de milostivirea Lui și să nădăjduim că Dumnezeu ne va descoperi pe fiii noștri de sunt vii sau nu”.

Sculându-se îndată, s-au închis în casa lor de rugăciune și toată noaptea aceea au petrecut-o cu multe lacrimi și cu credință neîndoită, rugându-se lui Dumnezeu. Dar începând a se lumina de ziuă, s-au culcat să se odihnească, fiecare deosebit pe așternuturi aspre de păr, apoi li s-a arătat la amândoi o vedenie în vis: li se părea că văd pe amândoi fiii lor stând înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, în mare slavă: Ioan avea un scaun pregătit, sceptru și cunună împărătească cu mărgăritare de mare preț și împodobită cu pietre scumpe; iar cununa lui Arcadie era de stele, având o cruce în dreapta și un pat luminat așternut spre odihnă.

Deșteptându-se ei din somn, au spus unul altuia vedenia, și înțelegând că fiii lor sunt între cei vii și acoperiți de mila lui Dumnezeu, s-au mângâiat foarte; și a zis Xenofont către soția sa: „Doamnă Marie, socotesc că la Ierusalim sunt fiii noștri, deci, să mergem acolo și să ne închinăm la Sfintele Locuri, poate cumva vom afla și pe fiii noștri”.

Așa sfătuindu-se dânșii, Xenofont și Maria s-au gătit de drum; și poruncind rînduitorilor casei toate cele pentru casă și pentru averi și făcând multe milostenii, au luat cu dânșii aur destul, pe cât le era de trebuință și pe cât putea să le fie destul, pentru împărțirea milosteniilor și spre facerea de bine la Sfintele Locuri; apoi au luat drumul spre Ierusalim. Ajungând ei acolo, au înconjurat Sfintele Locuri, rugându-se și făcând milostenii, apoi au început a înconjura toate mănăstirile dimprejurul Ierusalimului, căutându-și fiii, dar nu i-au aflat nicăieri.

Deci, s-au întâmplat lor undeva în cale, de au întâmpinat pe unul din slugile lor, care fusese în corabie cu fiii lor, fiind acum monah; cuprinzându-l, l-au sărutat și căzând, i s-au închinat, asemenea și monahul acela cazând înaintea lor, li s-a închinat și zicea: „Mă rog pentru Domnul nu vă plecați mie, că nu se cuvine, fiindu-mi mie stăpâni, ca să vă plecați slugii voastre”. Și Xenofont i-a zis: „Cinstim și ne închinăm chipului celui sfânt monahicesc, iar tu de aceasta să nu te mâhnești; ci te rugăm să ne spui unde sunt fiii noștri, spune-ne pentru Domnul, spune”. Iar monahul lăcrimând, a zis: „Spărgându-se pe mare corabia, fiecare din noi apucând câte o scândură am înotat cum puteam prin vifor, purtându-ne în multe părți; și nu știu după aceea de a scăpat cineva de la înecare, sau nu, ci numai eu cred că am fost scos la uscat în părțile Tirului”.

Acestea auzindu-le Xenofont și Maria, au eliberat pe monah în drumul său, dându-i milostenie, ca să se roage pentru dânșii și pentru fiii lor. Apoi s-au dus în părțile Iordanului, vrând să se roage acolo și să împartă aurul ce rămăsese. Deci, mergând pe drumul care era înaintea lor, după rânduiala lui Dumnezeu, au întâmpinat pe sfântul bătrân mai înainte-văzător, care l-a îmbrăcat pe Arcadie, fiul lor, în chipul monahicesc; și căzând la piciorele sfântului părinte, cereau rugăciuni la Dumnezeu pentru dânsul. Și i se descoperise de la Dumnezeu acelui sfânt bătrân toate cele despre dânșii; apoi făcând rugăciuni, a zis către dânșii: „Cine a adus pe Xenofont și pe Maria? Nimeni, numai dragostea cea către fii, dar nu vă mâhniți, pentru că sunt vii fiii voștri; și Dumnezeu v-a descoperit vouă în vis slava cea pregătită lor în cer; deci, mergeți lucrătorii viei Domnului unde vă duceți acum, săvârșind acolo rugăciunea voastră, când vă veți întoarce în sfânta cetate, veți vedea pe fiii voștri”. Acestea zicând, s-au despărțit; Xenofont cu Maria s-au dus la Iordan, iar mai înainte-văzătorul bătrân a mers la sfânta cetate și în biserica Învierii lui Hristos a stat aproape de Golgota și se odihnea.

Șezând acolo sfântul bătrân, iată că tânărul monah Ioan, fiul lui Xenofont, de la Mănăstirea Melfitanului, a venit la Ierusalim pentru închinăciune și, văzând pe sfântul bătrân, i s-a închinat până la pământ. Iar bătrânul cu dragoste primindu-l și binecuvântându-l, i-a zis: „Unde ai fost până acum, fiule Ioan, că iată tatăl tău și maica te caută și tu ai venit căutând pe fratele tău”. Iar Ioan se mira, că toate le știa acel bătrân și, cunoscându-l că este mai înainte-văzător, a căzut la picioarele lui și i-a zis: „Rogu-mă ție, părinte, spune-mi pentru Domnul, unde este fratele meu, că foarte mult slăbește sufletul meu, dorind ca să-l văd și foarte mult m-am nevoit, rugându-mă lui Dumnezeu, ca să-mi spună despre dânsul, de este viu sau nu, și n-a binevoit Domnul să-mi descopere până acum, fără numai prin tine, voi afla, O! sfinte părinte”.

Răspuns-a lui bătrânul: „Șezi lângă mine și vei vedea degrabă pe fratele tău”. Șezând ei puțin, iată celălalt monah tânăr Arcadie a venit, obosit cu trupul, uscat la față și ochii lui abia se puteau vedea, de postul cel nemăsurat și de înfrânare. Apoi, închinându-se la Sfintele Locuri, a văzut pe bătrânul său șezând și degrabă alergând, a căzut la piciorele lui, zicând: „O! părinte, ai părăsit holda ta, iată acum al treilea an de când n-ai cercetat-o și mulți spini și pălămidă au crescut fără tine, și ai să te ostenești puțin, până ce o vei curăți pe ea”.

Bătrânul i-a zis: „Să știi, fiule, că am cercetat-o din zi în zi, și cred în Domnul, că nici spini nu are, nici pălămidă, ci grâu copt, vrednic de masa Împăratului împăraților; dar șezi lângă mine”. Deci, a șezut Arcadie; iar bătrânul tăcând puțin, a zis către Ioan: „Din ce loc ești, frate?”. Iar Ioan a zis: „Eu, părinte, sunt om sărac și străin, numai cu dorirea inimii mele, cerând mila Domnului și a sfintelor tale rugăciuni”. Iar bătrânul i-a zis lui: „Adevărat, așa este; dar să-mi spui neamul tău, cetatea moștenirii tale și viața ta, ca să se preamărească numele Domnului”. Și a început Ioan să spună toate pe rând: că este de neam din Constantinopol, fiu al unui boier, și a avut un frate, Arcadie, cu care era trimis la învățătură; pe mare făcându-se furtună, s-a spart corabia și toți s-au înecat, afară de el.

Arcadie, ascultând până aici povestirea lui, și cu dinadinsul căutând la el, a cunoscut pe fratele său; și din fireasca dragoste, neputând suferi mai mult povestirea aceea, ce i spunea, a strigat zicând: „Cu adevărat, părinte, acesta este Ioan, fratele meu”. Grăit-a bătrânul: „Știu și eu, dar am tăcut, că singuri să vă cunoașteți”. Atunci au căzut unul la altul pe grumaji, apoi, cuprinzându-se cu bucurie și cu lacrimi, s-au sărutat. Și sculându-se, au preamărit pe Dumnezeu, cel ce i-a învrednicit a se vedea vii unul pe altul, fiind în sfântul chip monahicesc și într-o viață bună ca aceea, după Dumnezeu.

După două zile, au venit Xenofont și Maria de la Iordan, apoi rugându-se la Golgota și închinându-se purtătorului de viață Mormânt al Domnului nostru, mult aur au dăruit la acel sfânt loc, pentru slavă lui Dumnezeu. Văzând acolo și pe sfântul bătrân, mai înainte-văzător, l-au cunoscut pe dânsul, și la picioarele lui căzând, cereau binecuvântare, iar după rugăciune au zis către bătrân: „Pentru Domnul, părinte, împlinește-ți făgăduința ta și ne arată pe fiii noștri”.

Atunci stăteau lângă bătrân amândoi fiii lor, Ioan și Arcadie, dar le poruncise bătrânul să nu grăiască nimic mai înainte, nici în față să nu caute, ci în jos, ca să nu fie cunoscuți. Însă fiii cunoșteau pe părinții lor, bucurându-se cu inima, dar părinții pe fii nu puteau să-i cunoască, pe de o parte că erau în rânduiala monahicească, iar pe de alta, că se veștejise frumusețea feței lor, de înfrânarea cea mare. Și a grăit sfântul bătrân către Xenofont și Maria: „Mergând la gazda voastră, să ne puneți la masă, ca venind cu ucenicii mei, să primim hrană împreună cu voi și după aceea vă voi spune despre fiii voștri unde sunt”.

Bucurându-se foarte mult părinții, căci le-a făgăduit sfântul părinte că le va arăta pe fiii lor, au mers degrab și au gătit masă bună. Deci, a zis bătrânul către ucenici: „Să mergeți unde găzduiesc părinții voștri și să vă țineți, să nu grăiți nimic, până ce nu voi porunci eu”. Deci, i-au zis lui amândoi frații: „Precum poruncești, părinte, așa să fie”. Iar bătrânul le-a zis iarăși: „Să ne împărtășim de ospăț și la vorbă să stăm cu dânșii, că nu va fi spre vătămarea mântuirii voastre, ci spre folos; credeți-mă pe mine că orice fel de osteneală veți suferi pentru fapta bună, la măsura tatălui vostru și a maicii nu veți ajunge”.

Mergând în casa lui Xenofont, au șezut și din masa cea pusă înainte mâncau împreună, vorbind cuvinte folositoare. Deci, ziceau fericitul Xenofont și Maria către bătrânul: „Sfinte părinte, cum viețuiesc copiii noștri?”. Iar bătrânul a răspuns: „Bine se odihnesc, pentru mântuirea lor”. Iar părinții au răspuns: „Dumnezeu, cel ce rânduiește mântuirea tuturor, să le dea și lor ca să fie adevărați lucrători ai viei lui Hristos”. Și iarăși Xenofont a zis către acel bătrân: „O! părinte, cât de buni sunt acești ucenici ai tăi! O! de ar fi și copiii noștri ca aceștia; căci foarte mult au iubit sufletele noastre pe acești monahi tineri, că de când i-am văzut, s-a veselit inima noastră, ca și cum am vedea pe fiii noștri”.

Deci, a grăit bătrânul către Arcadie: „Fiule, să ne spui unde te-ai născut, cum ai trăit, și de unde ai venit în locurile acestea?”. Iar Arcadie a început a spune, zicând: „Eu, părinte, și acest frate al meu suntem de neam din Bizanț, fii ai unui boier din cei mai de frunte din palatul împărătesc; suntem crescuți în dreapta credință și ne-au trimis părinții la Berit, ca să învățăm elineasca înțelepciune, dar plutind noi, s-a spart corabia de învăluire și de vifor, și fiecare dintre noi, apucând câte o scândură din corabia ce s-a sfărâmat, am plutit unde ne ducea repeziciunea valurilor; dar cu dumnezeiasca milostivire, ne-am păzit vii și la uscat ne-a aruncat marea”. Apoi, el încă grăind aceasta, cunoscură părinții că aceștia sunt fiii lor și îndată strigară: „Aceștia sunt fiii noștri, aceștia sunt rodul pântecelui nostru, aceștia sunt luminătorii ochilor noștri”. Și căzând pe grumajii lor, îi sărutau cu dragoste și plângeau de bucurie; atunci au lăcrimat și toți sculându-se, au dat slavă și mulțumire lui Dumnezeu, mărind purtarea de grijă minunată a lui Dumnezeu pentru dânșii.

Apoi, Xenofont cu soția sa au rugat pe sfântul bătrân ca să-i tundă în rânduiala monahicească. Deci, părintele cel mai înainte-văzător a tuns pe Xenofont și pe Maria cu mâna sa și i-a învățat rânduiala monahicească. Apoi le-a poruncit bătrânul, că nu împreună, ci fiecare deosebit să petreacă; și după puțină vreme, s-au despărțit toți, doamna Maria a fost dată într-o mănăstire de fecioare, Ioan și Arcadie, sărutând pe părinții lor, s-au dus cu bătrânul în pustie, iar Xenofont, trimițând oameni în Bizanț, a vândut casa și toate averile și le-a împărțit la cei ce aveau trebuință, iar pe robi i-a eliberat. Apoi în pustie aflând o chilie, se liniștea.

Toți au plăcut lui Dumnezeu desăvârșit și de mari daruri s-au învrednicit de la El; Ioan și Arcadie au strălucit între viețuitorii pustiei ca niște luminători și viețuind ani destui, mai înainte și-au văzut sfârșitul lor și către Domnul au trecut. Cuvioasa Maria a făcut multe minuni: orbi a luminat, diavoli a izgonit și prin fericit sfârșit a trecut de la cele pământești la cele cerești; iar Cuviosul Xenofont, așijderea a luat de la Dumnezeu darul facerii de minuni și al mai înaintei vederi, și proorocind înainte, spunea cele ce vor să fie, și de mari taine era văzător; după aceea, a trecut să vadă cele ce ochiul nu le-a văzut și să se sature cu vederea de fața lui Dumnezeu.

Astfel Cuviosul Xenofont, fericită Maria și sfinții lor fii, Ioan și Arcadie, cei ce cu osârdie au iubit pe Dumnezeu, bine au slujit Domnului prin viață dreaptă și de Dumnezeu plăcută, și în ceata sfinților sunt numărați de preasfântul Stăpân Hristos, Mântuitorul nostru, căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine slavă, cinste și închinăciune, în veci. Amin.

Pe Sfântul Ioan, fiul lui Xenofont și al Mariei, fratele lui Arcadie, unii îl socotesc că este Ioan Scărarul, precum în cartea aceluia la început se vede, pentru că cel ce tâlcuiește viața Sfântului Ioan Scărarul, scrisă de Daniil monahul din Răit, zice despre dânsul așa: „Aici nașterea și cetatea sfântului o acopere scriitorul”. Iar unii zic că el este fiul lui Xenofont și că fratele lui este Gheorghe Arselaitul, care s-a numit din naștere Arcadie; însă acesta nu și-a schimbat numele, pentru că se numea Ioan Xenofont era în Constantinopol.