Fericitul stareţ Ilarion cel Nou (Iesei Qanchaveli cu numele de mirean) s-a născut în anul 1776 în localitatea Losiantkhevi din Shorapani, în jurisdicţia orașului Kutaisi. Părinţii săi, Khakhuli and Mariam (fii de veche familie aristocrată), erau foarte evlavioşi şi cinsteau în chip deosebit pe Marele Mucenic Gheorghe. Pentru credinţa lor Dumnezeu le-a dăruit un băiat pe care la botez l-au numit Iesei.

Când copilul a împlinit 6 ani, ierodiaconul Ştefan – frate al mamei sale şi pustnic al Mănăstirii Tabakini din Georgia – l-a luat de la casa părintească şi l-a dus în sihăstria sa din munte. Aflând însă că s-a deschis un seminar la Tbilisi, și-a început călătoria spre oraș, trecând în drumul său pe la Episcopul Atanasie de Nikozi pentru a primi binecuvântarea lui. Episcopul, văzând harismele tânărului Iesei l-a sfătuit să se întoarcă acasă la familia sa: „Fiul meu, vei învăța mult mai mult în pustie decât vei putea învăța vreodată într-o clasă. Întoarce-te acasă, iar Domnul, după ce te va învăța rugăciunea, te va conduce pe o cale care va sliji poporului tău și Bisericii”.

Iesei s-a întors în sânul familiei sale, iar tatăl său l-a dus la Kutaisi pentru a fi crescut la curtea regelui Imeretian. Regele Solomon al II-lea (1789-1815) a recunoscut curând că tânărul Iesei se distingea de toți ceilalți prin evlavie. L-a numit consilier spiritual și instructor personal. La propunerea regelui, Iesei s-a căsătorit cu prințesa Mariam. Curând după căsătoria sa, umilul nobil a fost hirotonit în preoție și numit duhovnic al bisericii curții. Abia doi ani mai târziu Prințesa Mariam s-a retras, lăsându-l pe Fratele Iesei văduv.

După anexarea regiunii Kartli-Kakheti la Rusia, curtea imperială a țarului a sporit corespondența diplomatică cu curtea regelui Solomon II. De asemenea, regele a fost îndemnat să unească Regatul Imeretian cu Rusia. Solomon a convocat un consiliu de nobili și s-a decis ca Imereti să rămână independentă, păstrând relații de prietenie cu Rusia până la moartea regelui. Cu toate acestea, s-a convenit că întrucât regele Solomon nu avea moștenitor, după adormirea sa, curtea țarului imperial va dobândi jurisdicție asupra regiunii.

Climatul politic însă din Georgia a devenit din ce în ce mai tensionat și capacitatea de a conduce regiunea Imereti era grav afectată.

Curtea a fost asediată brusc cu diferite cazuri de invidie și trădare și a devenit necesar ca regele să fugă în Turcia. Fratele Iesei Qanchaveli l-a însoțit pe regele Solomon II la locul său de exil și a rămas cu el până la sfârșitul vieții regelui.

După moartea regelui în 1815, Părintele Iesei a primit o amnistie din partea țarului Alexandru I (1801-1825) în numele regelui și al curții sale. Iesei însuși a plănuit să plece în pustie în satul în care s-a născut, dar văduva regelui Solomon, regina Mariam, l-a chemat la Moscova unde a fost ținută în „onoarea captivitate”. Iesei i-a adus o părticică din Crucea dădătoare de viață a Domnului nostru, care aparținea regelui Solomon, regina păstrând comoara soțului ei în biserica curții.

Însă viața la curtea imperială era obositoare pentru părintele temător de Dumnezeu. Așa că și-a schimbat hainele cu ale cerșetorilor și a pornit spre Muntele Athos în anul 1819. Părintele Iesei a apărut înaintea sfinților părinți ai Muntelui Athos ca un pelerin necunoscut, care venise să viziteze locurile sfinte. A vizitat mai întâi Mănăstirea Iviron și de acolo a trecut peste peninsulă până la Mănăstirea Dionisiu.

În 1821, Iesei a fost călugărit și a primit numele de Ilarion. A cerut ca în loc de hainele monahale să poarte în continuare propriile zdențe.

Părintele Ilarion și-a îndeplinit fiecare ascultare cu dragoste. El a fost trist din cauza necunoașterii limbii grecești, fapt care l-a împiedicat să audă și să înțeleagă cuvântul lui Dumnezeu în timpul slujbelor. În cele din urmă, a primit permisiunea de la starețul Mănăstirii Dionisiu pentru a împrumuta unele cărți din Georgia, din colecția mare de manuscrise sacre de la Mănăstirea Iviron.

La sosirea în mănăstire, Părintele Ilarion a mers să se închine la Icoana Iviron a Maicii Domnului. În timp ce se ruga în genunchi în fața icoanei, un arhimandrit grec pe care îl știa de la Moscova l-a văzut și l-a recunoscut. S-a înclinat în fața lui, i-a sărutat mâinile și a strigat: „Părinte Iesei! Părinte sfânt! Duhovnicul regelui!”.

Curând, vestea s-a răspândit prin toate mănăstirile Muntelui Athos, că părintele spiritual al regelui se ascunsese ca cerșetor.

Peste tot, călugării îl întâmpinau cu multă evlavie. Dar Părintele Ilarion, rușinat, s-a retras în pustie, nu departe de mănăstire.

În acea perioadă, în luptele Războiului de independență al Greciei din 1821, turcii prădau Grecia și măcelăreau creștinii. În 1822, un anume Abdul Robut-Pașa a înconjurat Sfântul Munte cu o armată enormă și a poruncit stareților tuturor mănăstirilor să se supună autorității sale. Reprezentanții tuturor mănăstirilor, inclusiv Părintele Ilarion și alți doi din Mănăstirea Dionisiu au fost trimiși la Chromitsa cu o petiție către pașă. Părintele Ilarion stătea cu îndrăzneală înaintea lui, arzând de dorința de a fi martirizat de mâinile unui necredincios.

După ce a aflat că Părintele Ilarion era georgian, Robut-Pașa a fost foarte fericit: el însuși era georgian, din descendență, dar fusese răpit de turci în adolescența sa timpurie.

Pașa a propus ca Sfântul Ilarion să părăsească mănăstirea și să se mute la palatul său din Tesalonic, promițându-i tot felul de bogății materiale. Dar Părintele Ilarion a refuzat și a condamnat necredința conducătorului. Pașa, furios a început să-i blesteme pe credincioșii ortodocși și pe toți sfinții creștini și pe Maica Domnului. Sfântului Părinte nu i s-a permis nicio ocazie să răspundă blasfemiilor Pașei; în schimb l-au eliberat și i-au luat pe ceilalți călugări în captivitate.

După ce s-a întors la mănăstire, Părintele Ilarion a regretat că nu a mustrat în mod corespunzător blasfemiile Pașei. Suferința lui s-a adâncit atunci când necredinciosul a continuat să martirizeze și să omoare alți creștini. În cele din urmă, i-a cerut starețului binecuvântarea sa și a pornit spre curtea turcă din Tesalonic. Acolo a stat în fața Pașii: „Ați căutat să refuzați fecioria Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”, a zis el. „Chiar și profetul tău Mohamed recunoaște că Iisus s-a născut din fecioară, fără sămânță bărbătească și că misterul nașterii lui Dumnezeu este dincolo de înțelegerea umană. El este adevăratul Dumnezeu, Care a luat trup pentru mântuirea omenirii, pentru a salva omul căzut din blestemul păcatului și al morții!”.

Timp de trei zile consecutive, Sfântul Ilarion l-a confruntat pe Pașa în palatul său, dorind să-l înfurie, până când va ordona executarea lui. În a patra zi, Sfântul Ilarion a ajuns la palat și a început să vorbească despre credința ortodoxă. Apoi Pașa l-a provocat și mai departe, cerând: „Ce crezi – unde vom merge după moarte?”.

Stând în mijlocul credincioșilor aparținând altor credințe, Sfântul Ilarion a răspuns cu îndrăzneală că numai cei care cred cu adevărat în Dumnezeu, care se găsesc în sânul credinței ortodoxe a lui Hristos, vor fi salvați. Toți cei prezenți au cerut executarea călugărului Ilarion, iar Abdul Robut-Pașa a ordonat în cele din urmă moartea sa. Sfântul Ilarion s-a pregătit să întâmpine moartea cu bucurie, dar niște slujitori ai pașei, georgieni prin descendență, au solicitat ca Pașa să-și retragă sentința cu moartea, întrucât ar fi rușinos să-și ucidă conaționalul.

Ei intenționau să-l trimită în secret la Muntele Athos, dar în schimb Sfântul Ilarion a început să slujească prizonierilor bolnavi deținuți la Tesalonic. El s-a dedicat în mod dezinteresat în slujba lor timp de șase luni. Apoi, după voia lui Dumnezeu, a pornit din nou spre Muntele Athos. După ce s-a întors la mănăstirea sa, Părintele Ilarion a stat timp de trei ani în mănăstire și apoi s-a retras la Schitul Nou (Nea Skiti) pentru a duce o viață de asceză mai strictă.

Vinerea ținea post aspru, iar în alte zile mânca doar bucăți mici de pâine uscată. În timpul zilei bea doar un  pahar de apă. În toată perioada ascezei sale, demonii l-au ispitit pe Sfântul Ilarion cu viziuni îngrozitoare.

Odată, un grup de creștini credincioși a dorit să-l viziteze pe pustnic. Cum bătrânul nu primea pe nimeni, nu li s-a permis acest lucru. Prin urmare, pelerinii au decis să formeze o scară umană, stând unul deasupra celeilalt pentru a ajunge la mica fereastră a chiliei sale. Temându-se de viața lor, dar nevrând să-și rupă jurământul de asceză, Sfântul Ilarion și-a abandonat temporar chilia și a fugit în pădure.

După ceva timp, Sfântul llarion slăbind mult din punct de vedere fizic datorită acezii sale îndelungate, a fost nevoit să lase în urmă viața pustnicească. Cu ajutorul credinciosului său prieten Benedict Georgianul, și-a recăpătat treptat o parte din puterea sa și s-a mutat la Mănăstirea Iviron.

La Mănăstirea Iviron s-a ocupat de biblioteca georgiană, a organizat un catalog și a compus douăsprezece volume ale Vieții Sfinților, pe care le-a intitulat „Grădina de flori”. El a prezentat cele douăsprezece volume starețului Mănăstirii Zografu înainte ca acesta din urmă să plece în Rusia. În Rusia, starețul a publicat cele douăsprezece volume în limba georgiană – fără a menționa numele autorului lor.

Sfântul Ilarion a adormit la Mănăstirea Sfântul Pantelimon, într-o chilie a Marele Mucenic Gheorghe, la 14 februarie 1864. Deși era grav bolnav, Sfântul Ilarion a continuat să-i mulțumească sincer Domnului până în ultima sa zi. „Slavă lui Dumnezeu!”, A spus el. „Mi-am dorit mucenicia, dar Dumnezeu nu mi-a acordat-o. În schimb, El mi-a trimis o boală care va fi egală cu meritul martiriului, dacă voi putea să o suport!”.

Înainte de moartea sa, l-a rugat pe ucenicul său, Părintele Sava, să îngroape trupul său în secret, dar circumstanțele au fost de așa natură că locul său de înmormântare a fost dezvăluit în viitor. În 1867, în timpul privegherii pentru sărbătoarea Înălțării Domnului, un grup de călugări au deschis bolta de înmormântare a Sfântului Ilarion și au simțit imediat o dulce mireasmă care emana din trupul său. În acel moment, unul dintre călugări a văzut o cunună strălucitoare de lumină strălucind ca soarele peste chilia Părintelui Ilarion.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Georgiene l-a canonizat pe Ieroschimonahul Ilarion (Qanchaveli) pe 17 octombrie 2002 și pentru a-l diferenția de Sfântul Ilarion Georgianul (prăznuit pe 19 noiembrie), l-a numit „Ilarion Kartveli, Akhali” sau „Iilarion cel Nou, Georgianul”.