De obârșie din ținutul Mării Negre (în jurul anului 1209) și fiu al unui general celebru, Sfântul Meletie și-a părăsit patria, bunurile și părinții în urma unei vedenii, și a plecat în pelerinaj în Locurile Sfinte, pe jos și în plină iarnă. Devenit monah la Muntele Sinai, își petrecea săptămânile fără a mânca și nopți întregi fără a dormi. Cum aceste nevoințe stârneau admirația altor monahi, sfântul a hotărât să fugă pentru a scăpa de slava deșartă. După ce a fost socotit vrednic să vadă cu ochii săi focul sfânt care izvorăște în fiecare an din Sfântul Mormânt în timpul privegherii pascale, a dus o viață pribeagă, culegând virtuțile unora și ale altora asemenea unei albine zeloase. S-a stabilit pentru o vreme în Egipt, în Siria, în Damasc, în muntele Latros, iar apoi s-a așezat în marea și înfloritoarea Mănăstire a Sfântului Lazăr din muntele Galesion, unde a aflat pe părintele duhovnicesc pe care îl căuta și a primit Schima cea Mare. Smerit, rugându-se pururea atât cu buzele cât și cu inima, Meletie făcea ascultare deplină și slujea cu dragoste tuturor fraților, însă fără a neglija nevoințele. Astfel uneori stătea zăvorât vreme de patruzeci de zile fără a mânca nimic.

Într-o zi i s-a arătat Hristos înconjurat de o lumină orbitoare și i-a poruncit să meargă la Constantinopol pentru a apăra dreapta credință, amenințată pe atunci de compromisurile politice ale împăratului Mihail al VIII-lea (1259-1282) cu latinii. De cum a ajuns în capitală, sfântul a atras la sine, prin harul lui Dumnezeu ce se sălășluia întru el, mulți credincioși care îi admirau sfințenia și se foloseau de învățăturile sale.

Însă Meletie cel smerit, neputând suporta această faimă, s-a retras în munții din apropiere și a prins a viețui iarăși pustnicește cu aceeași râvnă ca la început. Nici acolo însă lucrările sale bine-plăcute lui Dumnezeu nu au rămas multă vreme tăinuite. Credincioșii au început a veni la el și, împins de dragostea sa de oameni, a devenit mijlocitorul tuturor spre Domnul și dătător de har prin minunile sale.

Când Mihail al VIII-lea și Patriarhul Ioan Bekkos au pornit prigoana împotriva acelora care nu se uneau cu latinii, Sfântul Meletie și-a părăsit imediat locul său retras și a străbătut întreaga Bitinie întărind adevărata credință și combătând erezia. Trecând pe la muntele Sfântul Auxenție, a întemeiat pe mica insulă Sfântul Andrei o adunare de sihăstrii și a avut o vedenie a Sfântului Auxenție, care i-a proorocit că avea să primească curând cununa mărturisitorilor dreptei credințe, asemenea Sfântului Ștefan cel Tânăr (28 noiembrie).

Sfântul Meletie a mers apoi la curte împreună cu Galaction, unul dintre tovarășii săi de nevoință din muntele Galesion. Împreună l-au certat cu bărbăție pe împărat că a trădat credința ortodoxă și predaniile apostolice. Din această cauză au fost aruncați în închisoare, chinuiți, iar apoi trimiși în exil în insula Skyros. De acolo Meletie a fost trimis la Roma (1279), unde a ținut piept teologilor latini și a rămas prizonier timp de doi ani întregi, după care a fost trimis la Skyros și închis într-o temniță.

Faima mărturisitorilor rămânea totuși un sprijin și o nădejde pentru toți ortodocșii, astfel că împăratul i-a adus dinaintea sa, iar cum aceștia rămâneau neclintiți și îl numeau pe tiran noul Iulian Apostatul, acesta i-a dat la chinuri. Meletie a fost spânzurat de un copac care a înflorit imediat ce l-a primit, iar apoi i s-a tăiat limba, după care i-au fost scoși ochii lui Galaction. Însă, minune, aceste chinuri nu i-au împiedicat pe sfinți, unul să propovăduiască adevărata credință, iar celălalt să săvârșească Dumnezeiasca Liturghie.

La venirea pe tron a lui Andronic I (1282), care l-a adus numaidecât înapoi pe Patriarhul Iosif (30 octombrie), Sfântul Meletie s-a stabilit în mănăstirea citadină Sfântul Lazăr și a jucat un rol important în restabilirea Ortodoxiei. Ajuns la o vârstă înaintată, s-a îmbolnăvit, dar cu toate acestea nu și-a lăsat nevoința sa obișnuită; timp de trei ani, nu s-a hrănit decât cu puține legume. Când și-a dat în cele din urmă duhul Domnului, chipul său strălucea mai mult decât soarele (1286). Trupul său a rămas nestricat și prin el s-au înfăptuit nenumărate minuni.