În cetatea Emesiei, din Fenicia, era un om de neam bun, slăvit și bogat, cu numele Clitofon, care avea femeie pe Levchipia, fiică a lui Memnont ighemonul, și care era stearpă. De aceea era foarte mâhnităde vreme ce bărbatul său o ocăra, iar uneori răbda de la dânsul ocări și bătăi, pentru că n-avea copii. Amândoi erau necredincioși, ținându-se de credința cea elinească, fiind foarte sârguitori către templul Artemidei.

În acea vreme stăpânea cetatea un oarecare Secund, de neam sirian, care era nemilostiv și foarte cumplit cu cei care credeau în Domnul nostru Iisus Hristos, pentru care, aflând multe feluri de unelte de moarte, le-a pus în mijlocul cetății spre înfricoșarea creștinilor. De aceea mulți din cei credincioși, temându-se de chinurile cele crude, se ascundeau; iar alții, cu îndrăzneală mărturisind pe Hristos, singuri se predau în mâinile chinuitorilor și mureau pentru numele Domnului.

Acolo era un călugăr cu numele Onufrie. Acela, ca să nu fie cunoscut cum că este creștin, și-a acoperit chipul călugăresc cu niște haine zdrențăroase și, umblând din loc în loc și din casă în casă, ca un sărac, cerea câte o bucățică de pâine. Iar pe unde putea, învăța sfânta credință și întorcea sufletele omenești către Dumnezeu.

Așa umblând, a venit și la casa lui Clitofon și, stând la poartă, a început a cere pâine. Iar Levchipia, femeia lui Clitofon, văzându-l îmbrăcat în haine zdrențăroase și cerând pâine, a trimis o slujnică să închidă poarta înaintea lui, fiindcă atunci era mânioasă, căci o bătuse bărbatul în acea zi pentru nerodirea sa. Iar călugărul a mai așteptat puțin, după cum este obiceiul săracilor; și stând la poartă cerea. Apoi, după puțin timp milostivindu-se, Levchipia a poruncit să vină bătrânul acela în ogradă și l-a dus în casa sa dându-i cele de trebuință.

Bătrânul, luând milostenie, a văzut pe Levchipia suspinând din inimă și a zis către dânsa: „Ce întristare ai, doamna mea, de oftezi așa, din toată inima?”. Iar ea a zis către dânsul: „Sunt fără de fii, bătrâne; pentru aceea sunt necăjită și prigonită de bărbatul meu. Mult aur am împărțit la doctori și vrăjitori, ca să-mi ajute și să-mi dezlege nerodirea mea, dar nu am avut nici un folos de la dânșii, ci în mai mare mâhnire sunt”. Iar bătrânul a întrebat-o: „Cărui Dumnezeu slujești?”. Iar ea i-a răspuns: „Slujesc zeiței celei mari, Artemida”.

Bătrânul a zis: „Pentru aceea ești stearpă, pentru că nu nădăjduiești spre Dumnezeu, Care poate să dea rod pântecelui tău”. Apoi ea l-a întrebat: „Spre care Dumnezeu voi nădăjdui că să-mi dea acel dar și să pot fi maică de fii?”. Iar bătrânul i-a răspuns: „Nădăjduiește spre adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos, și crede în El și în Părintele Lui Cel fără de început și în Sfântul Cel de o ființă și de viață făcătorul Duh”. Dar ea a zis: „Despre acel Dumnezeu îmi spui, pe care Îl cinstesc galileenii?”. El a zis: „Despre Acela îți vorbesc, căci El a făcut cerul, a întemeiat pământul, a zidit pe om și toată suflarea”.

Levchipia a zis: „Mă tem, omule, de boierul Secund, că nu cumva să fie înștiințat și să mă omoare, precum a ucis și pe mulți alții; căci pe toți cei ce cred într-acel Dumnezeu, de care îmi povestești tu, îi omoară cu nemilostivire”. Iar bătrânul a zis: „Dacă te temi de stăpânitor, apoi, în taină crezând, poți să slujești Sfintei Treimi. Și eu, temându-mă de îngrozirile chinuitorului, în taină slujesc Dumnezeului meu și nădăjduiesc că mă voi mântui cu darul Lui. Că iată, precum mă vezi, sunt creștin, monah și preot. Dar mi-am schimbat portul ca să nu fiu cunoscut. Deci, sunt socotit de toți ca unul dintre mirenii cei săraci, dar de fapt sunt monah și rob al lui Hristos; așa și tu poți să-i slujești lui Hristos în taină, și nu te vei păgubi de mântuirea ta”.

Ea a zis: „Părinte, dacă voi primi eu credința aceasta, iar bărbatul meu va petrece în necredință, apoi nu va fi credința mea deșartă și fără de nădejde pentru bărbatul meu cel necredincios?”. Răspuns-a bătrânul: „Primește numai tu pecetea lui Hristos, Care este Sfântul Botez, și crede fără îndoială în Dumnezeul cel adevărat și, dacă vei petrece bine în credință, apoi te vei mântui și tu, și bărbatul tău. Căci zic scripturile noastre că se sfințește bărbatul cel necredincios prin femeia credincioasă.

Cu aceste cuvinte întărind sfântul bătrân pe femeie, ea a zis către dânsul: „Părinte, poți să-mi dai Sfântul Botez?”. Iar el a răspuns: „Numai apă să fie, căci chiar acum este vremea!”. Iar ea, poruncind slugilor sale să nu spună nimănui, le-a zis să umple o cadă cu apă, și așa fericitul Onufrie a botezat pe Levchipia în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, și a învățat-o tainele creștinătății și toate poruncile. Iar când a vrut să plece bătrânul, l-a rugat cea nou botezată să n-o uite, ci adeseori să o cerceteze și să o învețe bună credință și rugăciunea.

Ducându-se bătrânul de la dânsa, ea s-a prefăcut a fi bolnavă, pentru ca să nu se atingă de dânsa bărbatul ei opt zile. Și cu astfel de socoteală a păzit curat darul Preasfântului Duh cel luat prin Sfântul Botez. Iar după împlinirea celor opt zile, a văzut în vedenie pe Domnul nostru Iisus Hristos pironit pe Cruce și i se păru cum că ea cade la picioarele Lui și că aude din preacurata Lui gură niște cuvinte mângâietoare, făgăduindu-i că îi va dezlega nerodirea și-i va da un fiu care va fi următor patimilor Lui, și părtaș împărăției Lui.

După vedenia aceea, Levchipia s-a umplut de mare mângâiere duhovnicească și de dragoste către Dumnezeu; iar de atunci nu s-a mai dus de la dânsa pomenirea patimilor Domnului, ci totdeauna cu mintea sa, lua aminte spre Hristos Cel răstignit și i se părea că-L vede stând înaintea ei. Apoi degrabă a zămislit în pântece, de care lucru fiind înștiințat bărbatul ei, s-a bucurat foarte și a zis către dânsa: „Acum cunosc că bine ai plăcut zeilor, căci ți-a dat rod pântecelui. Deci să mergem și să le ducem lor jertfă!”. Iar ea, oftând, a zis bărbatului său: „Nu acei zei, către care tu mă chemi, mi-au dat darul acesta, ci alt Dumnezeu, Care mi s-a arătat în vis mai înainte de zămislire și pe Care L-am văzut, având palmele Sale pironite pe Cruce; Acela mi-a făcut mie acest dar. Și dacă voiești, domnul meu, apoi Aceluia să-i aducem jertfă de laudă!”.

El i-a zis: „Acel Dumnezeu pe Care tu L-ai văzut este Dumnezeul galileenilor, despre Care am auzit de la mulți că a fost răstignit pe lemn și face minuni mari”. Deci, a zis către dânsul femeia: „Pentru ce să nu credem Aceluia, dacă El este tare, puternic și milostiv către noi? Căci a împlinit dorința inimii noastre și a dezlegat nerodirea mea”. Bărbatul a răspuns: „Au n-ai auzit de mânia voievodului care, fără de milă, chinuiește și omoară pe cei ce cred în Cel răstignit?”. Iar femeia a zis: „Dar noi în taină vom crede într-Însul și vom sluji Lui, dacă nu va fi cu putință pe față; și așa vom îndrepta bine viața noastră”.

Soțul Levchipiei a zis: „Este cineva să ne învețe pe noi credința aceea și să ne povățuiască în ce chip să slujim acelui Dumnezeu bun, Care ți S-a arătat în vis și de la Care ai primit darul de zămislire?”. Ea, văzând pe bărbatul său plecându-se spre bună credință, i-a spus toate cele ce i s-au întâmplat și cum că este creștină și că credința a învățat-o în taină de la un călugăr. Iar bărbatul, auzind acestea, s-a bucurat atât de mult, încât dorea și el Botezul. Iar când a venit fericitul Onufrie în casa lor, ca să cerceteze pe cea nou botezată, ea i l-a arătat pe bărbatul său. Astfel, și Clitofon a fost botezat de acel sfânt bătrân. Și viețuiau acești de curînd luminați în toată buna credință și curățenie, slujind Domnului în ascuns.

Când a venit vremea, femeia a născut un băiat și, chemând pe bătrânul cel mai sus pomenit, părintele și învățătorul său duhovnicesc, a botezat pruncul punându-i numele Galaction. Iar sfântul bătrân a proorocit pentru dânsul, zicând: „Acest prunc va urî viața aceasta pământească și o va dori pe cea cerească”.

Făcându-se pruncul mare, părinții l-au dat la învățătura cărții și, cu ajutorul lui Dumnezeu, a învățat degrabă facerea de stihuri, s-a deprins cu frumoasa vorbire retoricească, a cunoscut înțelepciunea cea filosofică și a învățat bine astronomia.

Când avea douăzeci și patru de ani, iar fericită maica lui murind, tatăl său a voit să-l căsătorească. Și aflând o fecioară foarte frumoasă, cu numele Epistimia, a logodit-o cu Galaction, fiul său. Dar fiind amânatănuntă o vreme, fericitul Galaction se ducea adeseori pentru cercetarea logodnicei sale, însă nu-i da ei obișnuita închinăciune, de vreme ce nu era botezată. Pentru aceasta s-a mâhnit Epistimia.

Tatăl ei, văzând-o astfel și înțelegând pricina, a zis către Galaction: „Pentru ce tinere, nu dai obișnuita închinăciune fiicei noastre și logodnicei tale sau, dacă nu o iubești pentru ce te-ai logodit cu dânsa?”. Iar Galaction, nerăspunzându-i, s-a dus la fecioară și i-a zis: „Fecioară Epistimia, oare știi pentru ce nu-ți dau închinăciune?”. Iar ea a zis: „Nu știu, domnul meu, și mă mâhnesc foarte mult de aceasta”. Iar Galaction a zis: „De vreme ce nu ești creștină, ci ai credință necurată, de aceea nu voiesc a mă împărtăși cu tine, ca să nu mâhnesc Duhul lui Dumnezeu. Însă de voiești să ai dragostea mea, leapădă-te de idoli și crede adevăratului Dumnezeu, în Care eu cred și primește Sfântul Botez. Numai atunci îți voi da sărutare și te voi iubi ca pe mine însumi. Apoi te voi numi soția mea și în nedespărțită dragoste vom petrece până la sfârșit”.

Epistimia a zis: „Ce-mi vei porunci, domnul meu, aceea voi face; cred Dumnezeului tău, și voiesc să mă botez”. Iar el a zis: „Bine, fecioară înțeleaptă, de acum cu adevărat încep a te iubi. Dar de vreme ce nu este cine să te boteze – căci, din cauza cumplitei prigoniri a creștinilor, unii preoți și clerici au fost omorâți, iar alții au fugit prin pustie –, pentru aceea este nevoie ca eu singur să te botez. Deci, ia îmbrăcăminte albă și ieși către râul Chifos prefăcându-te că vrei să mergi să te speli, apoi voi ieși și eu din casa mea, ca și când aș vrea să mă duc la câmp, și aflându-te acolo, te voi boteza”.

Deci, a făcut așa. A ieșit Epistimia spre râu și s-a dus și Galaction acolo, apoi a botezat pe logodnica sa în râul Chifos, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. După aceea, învățând-o a se ruga lui Dumnezeu, s-au despărțit, neștiind nimeni taina aceasta. Într-acea vreme fericitul Galaction a mai întors către sfânta credință și pe unul din robii socrului său și l-a botezat și pe el, precum și pe logodnica sa; iar numele robului aceluia era Eutolmie, care mai pe urmă s-a făcut monah și a scris viața acestuia.

Epistimia, după botez, ședea în casa sa, îndeletnicindu-se cu gândirea la Dumnezeu și cu rugăciuni pe care le făcea în ascuns, tăinuindu-și credința înaintea tatălui său. După opt zile, venind la dânsa Galaction, i-a zis: „Voiesc a-ți spune un lucru minunat, domnul meu. De când am luat Sfântul Botez, văd în vis niște palate foarte frumoase în care cânta trei cete: o ceată de monahi, alta de fecioare frumoase și o a treia de oameni cu bună cuviință, având aripi de foc. Din pricina acelei minunate vedenii și acelei dulci cântări, se veselește mult inima mea”.

Galaction, explicând vedenia, a început a-i spune așa: „Monahii sunt oamenii care și-au lăsat bogățiile lor, femeile și prietenii și au urmat lui Hristos în sărăcie, în curăție și în răbdare, umblând pe calea cea strâmtă și grea; fecioarele cele frumoase sunt acelea care și-au lăsat logodnicii și pe părinții lor, cum și toată dulceața lumii acesteia, înfrumusețarea hainelor, averile și toată deșertăciunea, și au urmat lui Hristos. Iar bărbații cei cu aripi sunt îngerii lui Dumnezeu cu care bucurându-se împreună, dănțuiesc în ceruri și slăvesc cu cântări pe Dumnezeu”.

Atunci Epistimia a zis: „O, de ne-ar da și nouă Dumnezeu a dănțui cu acele cete!”. Iar Galaction a zis: „Dacă vom păzi fecioria noastră fără prihană și dacă ne vom lepăda de lume, precum și aceia, atunci ne va învrednici și pe noi Bunul Dumnezeu de partea celor ce I-au plăcut Lui”. Epistimia a zis: „Dacă voiești, stăpânul meu, eu sunt gata a-mi păzi fecioria, dar nu voiesc a mă despărți de tine; căci, dacă ne vom despărți, atunci cum vom putea să ne bucurăm unul cu altul totdeauna?”. Iar Galaction i-a zis: „Dă-mi cuvântul în ceasul acesta că îți vei păzi fecioria și vei merge cu mine la viața monahicească, și eu nu mă voi despărți de tine nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie”. Iar ea a făgăduit, zicând: „Precum cred în Domnul nostru Iisus Hristos, așa îți făgăduiesc a face toate cele poruncite de tine și a-ți urma, oriunde vei merge”.

Atunci Galaction a zis: „Să mulțumim Dumnezeului nostru că a căutat asupra noastră cu milostivire și a plecat urechea Sa către noi. El să întărească și să păzească învoiala noastră până la sfârșit!”. Apoi a zis către Sfânta Epistimia: „Iată, eu mă duc în casa mea și mă voi găti de cale, asemenea fă și tu; apoi împarte săracilor cele ce ai și voi împărți și eu toate cele ce am. Iar a treia zi vom ieși împreună din casele noastre și vom merge unde ne va povățui Dumnezeu; și ia împreună cu tine și pe robul Eutolmie, căci este om bun și va fi monah”. Astfel, sfătuindu-se Galaction cu Epistimia, s-au despărțit și au împărțit săracilor, în taină, toate cele ce aveau, pregătindu-se de cale; apoi au ieșit din casele lor noaptea și au mers împreună, luând cu ei și pe robul Eutolmie.

Mergând ei zece zile, au ajuns la muntele ce se numea Puplion, în care era o mănăstire ce avea zece călugări. Mai departe, era altă mănăstire mică, de fecioare, având patru pustnice îmbătrânite, între care mai bătrână era o diaconiță cinstită și cu viață sfântă. Intrând Galaction cu Epistimia și cu Eutolmie în mănăstirea de bărbați și plecându-se egumenului, i-au spus gândul lor, cum că voiesc să fie călugări. Iar egumenul, văzând într-înșii chemarea lui Dumnezeu, i-a primit și i-a tuns în sfântul chip călugăresc. Deci, pe fecioara Epistimia a trimis-o la mănăstirea de fecioare, la cele patru pustnice sfinte, iar pe Galaction cu Eutolmie i-a lăsat în mănăstirea sa și le-a poruncit să facă toate ascultările mănăstirii, după obiceiul călugăresc.

Acolo petrecea Cuviosul Galaction, supunându-se egumenului și fraților, slujind lui Dumnezeu cu toată osârdia. Iar nevoințele și ostenelile lui cine le poate spune, că niciodată n-a fost văzut stând, ci ori lucra ceva pentru trebuința mănăstirii, ori se ruga. Iar postul lui era fără măsură, că uneori toată săptămâna nu gusta nimic. Și atât de mult și-a păzit curățenia sa, încât în toată vremea pustniciei sale s-a ferit cu dinadinsul să vadă față femeiască. Apoi de multe ori îi grăia vreunul dintre frați: „Frate Galactioane, să mergi cu noi ca să vezi pe sfânta diaconiță care petrece de nouăzeci de ani în chipul călugăresc, de vreme ce este spre folos tuturor celor ce ascultă cuvintele ei pentru mântuirea sufletului, căci este pricepută și vestită cu cuvântul și cu viața. Apoi să vezi și pe sora ta, Epistimia!”. Iar el nu voia, grăind: „Destul îmi este a mă folosi de la voi, părinților sfinți, iar pe sora mea nu voiesc a o vedea, până când va veni vremea și îmi va porunci Domnul a mă vedea cu dânsa”.

Deci și sora lui, fericită Epistimia, viețuia în mănăstirea să lingă sfânta diaconiță, ca îngerul lui Dumnezeu, în așa nevoințe și osteneli, încât n-a rămas mai prejos cu viața sa decât fratele său Galaction, ci în toate s-a asemănat lui. Și erau amândoi ca două făclii înaintea lui Dumnezeu, arzând cu dragoste către Dânsul, spre a căror viață îmbunătățită privind cei ce petreceau împreună cu dânșii în viața monahală, se foloseau și preamăreau pe Părintele Cel ceresc.

În vremea aceea, încă nu încetase prigoana asupra creștinilor și toți erau siliți să jertfească idolilor, iar cei ce nu voiau să aducă jertfă erau căutați pentru a fi chinuiți. În acea vreme înștiințându-se unii din păgânii închinători la idoli despre monahii care pustniceau în acel munte, l-au vestit pe stăpânitor despre dânșii. Și îndată a trimis ighemonul pe ostașii săi ca să prindă pe toți monahii și să-i aducă la dânsul pentru judecată.

Dar mai înainte de năvălirea acelor ostași asupra mănăstirii, Sfânta Epistimia a avut noaptea acest vis. I se părea că stă în niște palate împărătești împreună cu logodnicul și cu fratele său cel duhovnicesc, cu fericitul Galaction, și un împărat prea luminat îi încununa pe dânșii cu cununi. Deșteptându-se din somn, s-a minunat de ceea ce văzuse și făcându-se ziuă a trimis la egumen, rugându-l să vină la dânsa căci are a-i spune un cuvânt duhovnicesc - căci era obicei a nu veni călugărițele în mănăstirea de bărbați. Numai egumenul, care era părinte duhovnicesc la amândouă mănăstirile, mergea la aceste pustnice, rânduindu-le cele cuvenite pentru viața lor și ascultându-le mărturisirea. Apoi, săvârșind dumnezeiasca Liturghie, le împărtășea cu dumnezeieștile Taine, și iarăși se întorcea în mănăstirea sa.

Egumenul, primind scrisoarea de la Epistimia, a mers la mănăstirea sfintelor pustnice și ea i-a spus vedenia pe care o avusese în noaptea trecută. Atunci egumenul a zis: „Palatele sunt împărăția cerurilor, împăratul este Iisus Hristos, Domnul și Dumnezeul nostru, iar cununile înseamnă răsplătirea durerilor și a ostenelilor pe care tu, fiica mea, precum și fratele tău cel duhovnicesc, Galaction, le veți primi în curînd. Însă mai întâi aveți mult a pătimi și a muri cu mucenicească moarte. Te rog, fiica mea, să nu te temi, nici să te înfricoșezi de chinurile cele cumplite, nici să slăbești în dureri. Să știi că pentru pătimirile acestea vremelnice te așteaptă bunătățile cele negrăite și veșnice, pe care împreună cu fratele tău le vei primi din dreapta dătătorului de nevoință”. Iar ea, lăcrimând, a zis: „Fie voia Domnului! Precum voiește El, să rânduiască pentru noi, după a Sa bunătate!”.

Întorcându-se egumenul la chilia sa, îndată au năpădit ostașii cei trimiși de ighemon asupra mănăstirii de bărbați și toți călugării, văzând năvălirea lor, au fugit, numai singur Cuviosul Galaction a rămas. Pe acesta, aflându-l în chilie citind dumnezeiasca Scriptură, l-au prins, iar pe nici un altul dintre frați n-au putut să mai prindă, căci toți, fugind prin pustiu și prin munți, s-au ascuns bine. Asemenea și sfintele pustnice, împreună cu fericită Epistimia, fugind de prin chiliile lor s-au ascuns, și toți au scăpat nevătămați, numai singur Galaction, vrednicul de laudă, a fost prins și ca pe o oaie spre junghiere l-au dus înaintea ighemonului spre judecată și chinuire.

Cuvioasa Epistimia, ascunzându-se în munți împreună cu celelalte fecioare, a auzit că iubitul ei logodnic și frate este prins de păgâni și dus la chinuri, singură văzând aceasta din înălțimea muntelui. Deci a căzut plângând la picioarele sfintei diaconițe, zicând: „Rogu-te pe tine, doamna mea, eliberează-mă să mă duc în urma domnului meu Galaction; căci iată, aud că l-au prins ostașii și-l duc la lemnul de tortură și nu vreau a mă despărți de dânsul, căci mă doare inima și doresc a muri împreună cu dânsul pentru Hristos, Domnul nostru!”.

Diaconița a zis: „Fiica mea, Epistimia, nu te duce după dânsul, nu te da în mâinile păgînilor, ca să nu cazi în cursa vrăjmașului, căci ești tânără și mă tem pentru tine că nu cumva înfricoșându-te de chinuri să te lepezi de Hristos și să-ți pierzi fecioria ta. Apoi nu vor mai însemna nimic toate nevoințele tale cele călugărești, și te vei păgubi de mântuirea ta”.

Sfânta Epistimia a zis: „Nu pot să rămân vie fără domnul meu Galaction, căci printr-însul am cunoscut pe Hristos, Dumnezeul meu Cel adevărat și iubitor de oameni; el cu mâinile lui m-a spălat de necurăția mea în apa Botezului; el m-a povățuit să iau calea mântuirii și m-a îmbrăcat în chipul călugăresc și m-a adus între voi; rugăciunile lui mi-au ajutat în toate trebuințele mele; el îmi este logodnic, frate, învățător, părinte după Dumnezeu și păzitor al fecioriei mele, și nu mă pot despărți de dânsul nici în veacul acesta, nici în cel ce va veni; ci mă voi duce și voi muri împreună cu dânsul. Dacă își va pune sufletul său pentru adevăratul Dumnezeu, îmi voi pune și eu, ca să se verse și sângele meu împreună cu sângele lui pentru Ziditorul tuturor, și mă voi duce împreună cu dânsul să stau înaintea scaunului Împăratului slavei, pe Care L-am văzut în vis și Care ne-a încununat. Deci slobozește-mă, stăpâna mea, slobozește-mă și te roagă pentru mine!”.

Cuvioasa diaconiță, văzând lacrimile ei și dragostea către Dumnezeu și către logodnicul său, a zis: „Să fii binecuvântată de Domnul, fiica mea, și binecuvântată să fie calea pe care săvârșești alergarea pătimirii tale, ca și întâia muceniță Tecla! Mergi dar în calea cea fericită și mâna Domnului să fie cu tine, întărindu-te!”. Și astfel, fericită Epistimia, sărutând pe maică să cea duhovnicească, pe sfânta diaconiță, și pe toate surorile, a alergat degrabă în urma iubitului său frate.

Ajungând pe ostași și văzând pe Sfântul Galaction ce era dus legat, a strigat în urma lui: „Iubitul meu domn și frate, învățătorul și povățuitorul mântuirii mele, prin care eu am cunoscut pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, așteaptă-mă și nu mă lăsa pe mine, săraca ta soră și roabă; ia-mă împreună cu tine la chinuri, căci tu m-ai scos din înșelăciunea idolească și din toată deșertăciunea lumii acesteia. Du-mă la cununa cea mucenicească, tu care m-ai dus la nevoințele cele călugărești. Adu-ți aminte de făgăduința ta, care mi-ai dat-o, că nu mă vei lăsa pe mine nici în veacul acesta, nici în cel ce va veni!”. Iar ostașii, întorcându-se, au luat-o și pe dânsa.

Văzând Cuviosul Galaction pe fericită Epistimia, s-a bucurat de nevoința ei cea cu osârdie, spre pătimirea pentru Hristos Dumnezeu. Apoi a lăcrimat de bucurie și mulțumea lui Dumnezeu în inima sa că a dat asemenea îndrăzneală surorii sale și a aprins inima ei cu văpaia dumnezeieștii iubiri. Deci se rugă din inimă pentru dânsa să o întărească până la sfârșit în nevoința cea mucenicească, adică să nu se înfricoșeze de chinurile cele cumplite. Și legând-o ostașii împreună cu Galaction, cu care de mult era legată prin legătura dragostei celei duhovnicești, îi duceau pe ei la ighemon. Mergând ei pe cale, Sfântul Galaction învăța pe sora sa Epistimia, zicând: „Vezi, sora mea, să nu te amăgești cu oarecare înșelăciuni ale lumii acesteia viclene, nici să te temi de chinurile cele multe, căci răbdând puțin aici, vom fi încununați veșnic de Domnul nostru în cămara cea cerească!”.

Sfânta Epistimia a zis: „În urma ta voi merge, domnul meu, și ceea ce te voi vedea pe tine făcând, aceea voi face și eu, și cred că Domnul nostru Iisus Hristos nu ne va lăsa pe noi, ci te va întări și pe tine, și îmi va ajuta și mie neputincioasei, ca să sufăr chinurile pentru Dânsul deopotrivă cu tine, să pătimesc și să mor; apoi să mă satur și eu deopotrivă, când ni se va arăta slavă Lui”. Astfel vorbind între ei, au ajuns la curtea ighemonului, și a ieșit o slugă în întâmpinarea ostașilor, zicând: „Ighemonul poruncește să fie păziți creștinii aceștia până dimineață”. Deci sfinții au fost ținuți de ostași în legături toată noaptea.

Iar dimineață a venit păgânul la judecată; și au fost aduși înaintea lui Cuviosul Galaction și fericită Epistimia. Apoi, privind la dânșii, a zis: „Cine sunteți voi, negrilor?”. Sfântul Galaction a răspuns: „Suntem creștini și călugări”. Ighemonul a zis: „Cine este Hristos?”. Sfântul a zis: „Hristos este Dumnezeul adevărat, Care a făcut cerul și pământul și toate cele de pe ele”. Ighemonul a zis: „Dacă Hristos al vostru le-a făcut pe toate, apoi zeii noștri ce sunt și ce au făcut?”. Sfântul a răspuns: „Zeii voștri sunt pietre și lemne, lucru stricăcios, și nu ei au făcut pe cineva, ci ei singuri sunt făcuți de mâini omenești, iar voi vă închinați la lucruri făcute de mâini omenești și cinstiți niște zei pe care voi i-ați lucrat din diferite feluri de materiale”.

Atunci ighemonul a zis cu mânie către cei ce stăteau înainte: „Dezbrăcați pe hulitorul acesta și-l bateți cu vine de bou!”. Deci, bătând pe Sfântul Galaction, Sfânta Epistimia plângea și ocăra pe ighemon, zicând: „O! chinuitorule nemilostiv, nu te rușinezi a chinui pe nevinovatul rob al lui Dumnezeu și a răni cu bătăi trupul lui cel slăbit de post?”. Iar chinuitorul a zis: „Dezbrăcați-o și pe aceasta și o bateți mai tare!”. Și când slugile cele fără de rușine o dezbrăcau pe dânsa de hainele cele călugărești și o dezgoleau până la cămașa cea de păr, sfântă a zis către ighemon: „Blestemat să fii, chinuitorule fără de rușine, căci goliciunea mea nimeni n-a văzut-o din copilăria mea, iar tu poruncești să mă aducă goală înaintea întregului popor! Să orbească dar ochii voștri cei necurați, ca să nu vedeți goliciunea fecioriei mele!”. Și îndată, cu cuvântul sfintei, ighemonul a orbit, precum și toți cei ce erau cu dânsul, încât căuta fiecare cu mâinile sale zidurile și povățuitori, dar nu era între dânșii nici unul care să vadă lumina.

Atunci, temându-se, toți au strigat: „Mântuiește-ne pe noi, roaba lui Hristos, de întunericul acesta, și vom crede în Dumnezeul tău!”. Iar sfânta s-a rugat lui Dumnezeu și iarăși au văzut toți și au crezut cincizeci și trei de suflete. Însă tiranul, deși vedea cu ochii cei trupești, cu cei sufletești era orbit; căci, îndemnându-l pe el diavolul, nu a socotit minunea aceea a fi a lui Hristos Domnul, ci a deșerților săi idoli, zicând: „În mintea noastră am pierdut credința în marii noștri zei și de aceea, mâniindu-se asupra noastră, ne-au certat puțin, ca să ne înțelepțim și să nu îndrăznim a cugeta asupra lor ceva rău; iar pe aceștia, că adevărați defăimători, să nu-i cruțăm, ci să răzbunăm ocara zeilor noștri”.

Deci a poruncit slugilor ca, ascuțind niște trestii, să le bage sub unghiile mâinilor și ale picioarelor. Aceasta făcându-se, sfinții răbdau cu bărbăție și strigau: „Noi slujim lui Hristos, adevăratului Dumnezeu, iar de zeii cei deșerți ne lepădăm”. După aceasta, ighemonul a poruncit să le taie mâinile; iar ei strigau: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru, Cel ce învață mâinile noastre spre război și degetele noastre spre oștire; mila noastră și scăparea noastră, apărătorul și izbăvitorul nostru, Care degrabă ne-a izbăvit din mâinile vrăjmașilor noștri”. Apoi a poruncit să le taie și picioarele.

Făcându-se aceasta, sfinții strigau: „Scoală, Doamne, ajută-ne nouă și ne izbăvește pentru numele Tău. Știi, Stăpâne, că, cu dragostea Ta fiind răniți, Ți-am urmat Ție și am călătorit pe calea cea anevoioasă; deci acum scoate-ne pe noi la odihnă, ca să stea picioarele noastre în curțile Tale cerești, unde stau înaintea Ta toți cei ce Ție Ți-au plăcut”. Și iarăși au strigat, zicând: „Blestemați să fie zeii păgânilor și toți cei ce slujesc lor”. Iar chinuitorul a zis: „Încă nu încetează aceștia a ne huli zeii? Tăiați-le și limbile, ca să nu mai hulească”. Deci le-au tăiat limbile și sfinții mărturisitori ai lui Hristos au tăcut cu gurile, dar cu inimile nu încetau, strigând către Dumnezeu. Atunci a poruncit chinuitorul să le tăie capetele. Apoi ducându-i pe amândoi afară din curtea boierească, i-au tăiat și le-au lăsat trupurile neîngropate.

Iar călugărul Eutolmie, cel pomenit mai sus, care fusese rob socrului lui Galaction și care pustnicise cu el, acela, când au fost prinși Sfântul Galaction și Sfânta Epistimia, i-a urmat de departe schimbându-și hainele călugărești ca să nu fie cunoscut. Deci, văzând patimile și sfârșitul lor, a luat pe ascuns sfintele și cinstitele moaște ale stăpânului și ale stăpânei sale și, plângând mult lângă dânsele, le-a îngropat cu cinste. Apoi a scris viața cea plină de fapte bune și pătimirea lor, spre folosul celor ce vor citi și celor ce vor asculta și spre slava lui Dumnezeu Celui slăvit în Sfânta Treime, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, în veci. Amin.