Viața Sfântului Mucenic Salva din Akhaltsikhe, Georgia

Sfântul mucenic al lui Hristos, Salva, se trăgea dintr-un neam de prinţi. Era înzestrat cu multe virtuţi, dar mai ales se distingea prin marea lui vitejie. De aceea Sfânta împărăteasă Tamara cea Mare (1184–1212) l-a ridicat la rangul de general şi l-a numit conducător al regiunii Ahalţihe, cu sediul în oraşul cu acelaşi nume. Ca subadministrator al regiunii l-a pus pe fratele lui, Ioan, vestit şi el pentru acţiunile sale.

Viteaz conducător de oşti

Sfântul mucenic al lui Hristos, Salva, se trăgea dintr-un neam de prinţi. Era înzestrat cu multe virtuţi, dar mai ales se distingea prin marea lui vitejie. De aceea Sfânta împărăteasă Tamara cea Mare (1184–1212) l-a ridicat la rangul de general şi l-a numit conducător al regiunii Ahalţihe, cu sediul în oraşul cu acelaşi nume. Ca subadministrator al regiunii l-a pus pe fratele lui, Ioan, vestit şi el pentru acţiunile sale.

Salva a fost conducătorul oştilor georgiene în războiul împotriva sultanului Ruknaldin, avându-i ca ofiţeri pe fratele său, Ioan, şi pe prinţul Zaharia Mhargeli. Prin iscusinţa sa, în 1203 şi-a condus armata spre o izbândă triumfătoare la Basiani, datorită căreia Georgia a cunoscut o pace lungă şi lipsită de tulburări.

După adormirea împărătesei Tamara, în 1212 pe tron a urcat fiul ei, Gheorghe, care a murit foarte de tânăr, la vârsta de 29 de ani, în 1223. Întrucât fiii lui erau minori, cârmuirea împărăţiei a fost luată de sora sa, Rusudan († 1247).

În vremea Rusudanei, care nu avea iscusinţa administrativă şi celelalte însuşiri ale mamei sale, în funcţiile publice, politice şi militare, au fost aşezaţi curteni linguşitori care nu erau vrednici de rangurile lor. Astfel ţara a început să decadă. Doar în sud-vestul ei, în regiunea Ahalţihe, fraţii Salva şi Ioan conduceau cu înţelepciune.

Atacul perşilor

În epoca aceea, şahul Persiei, Gealaladin (1220–1231), a fost silit de nenumăratele hoarde mongole ale lui Gingis Han să-şi lase împărăţia şi să se deplaseze spre Armenia împreună cu familia, cu bogăţiile, cu mulţime de popor şi cu armată mare. După ce a jefuit şi a pustiit regiunile sud-estice ale Armeniei, a atacat bogatele oraşe Dvin şi Ani, care erau conduse de familia prinţilor Margeli. Numai după ce aceste oraşe au fost trecute prin foc şi sabie, în 1225 împărăteasa Rusudan a hotărât să trimită împotriva asediatorilor trupe armate conduse de atabek-ul (Atabek: rang al Selgiukonilor; ata = părinte, bek = prinţ, pe care îl purta dascălul şi sfetnicul moştenitorului tronului în vremea când acesta era copil. Rangul acesta a fost adoptat de diferite împărăţii: Georgia, Azerbaidjan, Mongolia etc) Ioan Margeli, om îngâmfat şi lipsit de conştiinţă, care prin purtarea lui trădătoare, cum vom vedea mai jos, a devenit pricina înfrângerii georgienilor.

Înfrângerea şi luarea în robie

Oştile georgiene au ajuns în regiunea Garnisi, aproape de ţinuturile Armeniei, şi acolo şi-au aşezat tabăra. Perşii se aflau deja acolo. Atabek-ul Ioan şi-a împărţit oastea pe regimente, aşezându-le în poziţie de război. Salva şi fratele lui erau conducătorii trupelor care urmau să se arunce primele în luptă. Şi într-adevăr, îndată ce s-a dat ordinul, ostaşii mucenicului purtător de biruinţă s-au aruncat ca leii asupra duşmanilor.

A început o luptă dură şi încrâncenată. Salva şi fratele lui luptau eroic în prima linie. Izbânda înclina de partea georgienilor. Însă pe neaşteptate purtarea trădătoare a atabek-ului a schimbat biruinţa în înfrângere. Ce-a făcut acesta?

În vreme ce, după planul de dinaintea luptei, trebuia ca la puţin timp după atacul lui Salva asupra oştilor duşmane să arunce şi acela în luptă grosul trupelor sale, a rămas nepăsător la distanţă, urmărind bătălia ca un simplu spectator. Trimiţând soli la el, Salva i-a cerut de trei ori întăriri, pentru că vedea că puţinii lui ostaşi nu mai puteau rezista mult în faţa nenumăratelor armate ale perşilor. Însă atabek-ul îi asculta nepăsător pe trimişi şi nu acţiona în niciun fel.

Atitudinea aceasta a atabek-ului constituie o enigmă pentru istorici. Unii o atribuie laşităţii, alţii – invidiei pe care o avea faţă de Salva pentru vitejia lui, iar alţii – încercării de răzbunare asupra împărătesei Rusudan, cu care atabek-ul avea neînţelegeri personale. În orice caz, urmarea este că în ceasul cel mai greu al luptei Salva şi fratele lui, Ioan, au rămas neajutaţi. Aşadar inevitabil, în ciuda izbânzii pe care o avuseseră la început, au cedat în faţa numărului mare al trupelor vrăjmaşe.

Cei doi eroi, nedumeriţi în legătură cu purtarea conducătorului lor, au preferat să cadă vitejeşte pe câmpul de luptă decât să se dea bătuţi şi să fie fugăriţi într-un mod laş.

Rândurile ostaşilor lor se răriseră deja. Bătălia era crâncenă. Fiecare soldat georgian, înconjurat de perşi, se lupta cu bărbăţie, înainte de a fi străpuns de sabia acelora.

În ceasul în care Ioan a căzut mort, calul rănit al lui Salva l-a aruncat pe acesta la pământ. Războinicul se afla pe jos fără coif şi cu sabia frântă. Perşii s-au aruncat asupra lui şi l-au luat în robie.

Georgienii care supravieţuiseră, rămaşi de-acum fără conducător, s-au retras în dezordine.

Nici în acest de pe urmă ceas atabek-ul n-a luat nicio măsură. Le-a poruncit trupelor rămase să se retragă odată cu oamenii lui Salva.

Înaintarea oştilor persane, după izbânda lor, a fost fulgerătoare. Pustiind ţara odată cu trecerea lor, s-au îndreptat spre Tbilisi.

„Nu mă lepăd de Hristos”

Între timp, viteazul Salva a fost dus în tabăra perşilor şi a apărut în faţa şahului. Acela, auzind de obârşia lui împărătească şi de nespusa lui vitejie, nu numai că l-a primit cu respect şi cinste, dar i-a dăruit şi o moşie în oraşul Ardabani, ca să trăiască cât se poate de decent.

După un an, şahul l-a chemat pe Salva şi i-a cerut cu hotărâre să-şi schimbe credinţa.

– Dacă te faci musulman, te voi înălţa în ranguri înalte şi-ţi voi dărui bogăţii nenumărate, i-a făgăduit.

– Nu-mi cere, împărate, să-mi las credinţa mea. Nici nu vreau să aud. Şi toate câte îmi fagăduieşti le nesocotesc dacă pentru asta va trebui să mă lepăd de Dumnezeul strămoşilor şi al patriei mele, adevăratul Dumnezeu şi făcătorul lumii. Pentru Hristos mă lepăd de toate, însă pentru nimic nu mă lepăd de Hristos.

Şahul s-a aprins de mânie. Un semn de-al lui era de ajuns pentru a-l trimite la moarte pe neînfricatul mărturisitor al Domnului. Dar s-a abţinut, sperând că până la urmă va reuşi să-l convingă.

– Salva, l-a sfătuit cu politeţe prefăcută, fie-ţi milă de vitejia şi de tinereţile tale. Cugetă la chinurile îngrozitoare şi la moartea amarnică ce te aşteaptă dacă nu te lepezi de Hristosul tău. Gândeşte-te şi la bunătăţile care te aşteaptă dacă mărturiseşti islamul. Spre binele tău, aşadar, primeşte adevărata noastră credinţă şi leapădă-te de rătăcirea ta.

Salva n-a răspuns imediat. A tăcut şi a zâmbit o vreme. Apoi a spus liniştit şi cu statornicie:

– Află o dată pentru totdeauna, şahule al Gealaladinului, că mărturisesc doar credinţa în Una şi cea de o fiinţă Treime, nimic altceva. Şi pricepe că nici bunătăţile pământeşti nu mă încântă, nici chinurile nu mă înfricoşează. Îmi fagăduieşti slavă? Eu doresc doar slava cerească, aproape de Preaslăvitul meu Dumnezeu. Îmi fagăduieşti comori? O singură comoară doresc, fericirea veşnică a Împărăţiei Cerurilor. Fă-mi, aşadar, ce voieşti. Ai putere asupra trupului meu, dar n-ai putere asupra sufletului meu. Mă vei tortura? Mă vei arunca în foc? Dar în mine arde un foc şi mai puternic, aprins de Dumnezeul-om, Hristos. Sunt pregătit pentru toate.

Mucenicia

Şahul, înfuriat de purtarea neîngăduită a lui Salva, a poruncit să fie dezbrăcat şi bătut cu sălbăticie.

Călăii l-au luat, i-au sfâşiat hainele şi l-au lăsat complet dezbrăcat. Apoi au început să-l bată fără milă cu nişte beţe groase, să-l lovească cu picioarele şi să-l târască pe jos.

Mucenicul, răbdând loviturile fără să scoată cel mai mic geamăt, pentru a-şi face curaj îşi zicea:

– Bucură-te, Salva, căci odată cu hainele te-ai lepădat şi de „omul cel vechi, stricat de patima păcatului”. Dumnezeul cel fără de păcat, Salva, a fost dezbrăcat, lovit şi a murit pe cruce pentru tine. Mori şi tu, păcătosul, acum, pentru El, câştigând astfel viaţa cea fără de sfârşit. Atâţia răufăcători îndură moartea pentru câştiguri materiale şi stricăcioase; tu n-o vei îndura pentru un câştig duhovnicesc şi nestricăcios? Pentru împăraţii pământeşti, care te-au cinstit aici pe pământ, erai gata să-ţi jertfeşti viaţa; pentru Împăratul ceresc, care te va cinsti veşnic, n-o vei jertfi?…

Însă peste puţin timp, atletul lui Hristos nu mai putea să şoptească niciun cuvânt. Oasele i se zdrobeau sub loviturile sălbatice ale călăilor. Era pe jumătate mort atunci când Gealaladin a poruncit să fie aruncat într-o celulă mizerabilă. Închis acolo, în anul 1227 fericitul Salva şi-a încredinţat sfinţitul său suflet în mâinile Domnului, după ce păzise cu vitejie credinţa lui până la sfârşit.

(Patericul georgian, Editura Egumenița, pp. 173-177)

Ultimele din categorie