Viteaz conducător de oști

Sfântul mucenic al lui Hristos, Salva, se trăgea dintr-un neam de prinți. Era înzestrat cu multe virtuți, dar mai ales se distingea prin marea lui vitejie. De aceea Sfânta împărăteasă Tamara cea Mare (1184–1212) l-a ridicat la rangul de general și l-a numit conducător al regiunii Ahalțihe, cu sediul în orașul cu același nume. Ca subadministrator al regiunii l-a pus pe fratele lui, Ioan, vestit și el pentru acțiunile sale.

Salva a fost conducătorul oștilor georgiene în războiul împotriva sultanului Ruknaldin, avându-i ca ofițeri pe fratele său, Ioan, și pe prințul Zaharia Mhargeli. Prin iscusința sa, în 1203 și-a condus armata spre o izbândă triumfătoare la Basiani, datorită căreia Georgia a cunoscut o pace lungă și lipsită de tulburări.

După adormirea împărătesei Tamara, în 1212 pe tron a urcat fiul ei, Gheorghe, care a murit foarte de tânăr, la vârsta de 29 de ani, în 1223. Întrucât fiii lui erau minori, cârmuirea împărăției a fost luată de sora sa, Rusudan († 1247).

În vremea Rusudanei, care nu avea iscusința administrativă și celelalte însușiri ale mamei sale, în funcțiile publice, politice și militare, au fost așezați curteni lingușitori care nu erau vrednici de rangurile lor. Astfel țara a început să decadă. Doar în sud-vestul ei, în regiunea Ahalțihe, frații Salva și Ioan conduceau cu înțelepciune.

Atacul perșilor

În epoca aceea, șahul Persiei, Gealaladin (1220–1231), a fost silit de nenumăratele hoarde mongole ale lui Gingis Han să-și lase împărăția și să se deplaseze spre Armenia împreună cu familia, cu bogățiile, cu mulțime de popor și cu armată mare. După ce a jefuit și a pustiit regiunile sud-estice ale Armeniei, a atacat bogatele orașe Dvin și Ani, care erau conduse de familia prinților Margeli. Numai după ce aceste orașe au fost trecute prin foc și sabie, în 1225 împărăteasa Rusudan a hotărât să trimită împotriva asediatorilor trupe armate conduse de atabek-ul (Atabek: rang al Selgiukonilor; ata = părinte, bek = prinț, pe care îl purta dascălul și sfetnicul moștenitorului tronului în vremea când acesta era copil. Rangul acesta a fost adoptat de diferite împărății: Georgia, Azerbaidjan, Mongolia etc) Ioan Margeli, om îngâmfat și lipsit de conștiință, care prin purtarea lui trădătoare, cum vom vedea mai jos, a devenit pricina înfrângerii georgienilor.

Înfrângerea și luarea în robie

Oștile georgiene au ajuns în regiunea Garnisi, aproape de ținuturile Armeniei, și acolo și-au așezat tabăra. Perșii se aflau deja acolo. Atabek-ul Ioan și-a împărțit oastea pe regimente, așezându-le în poziție de război. Salva și fratele lui erau conducătorii trupelor care urmau să se arunce primele în luptă. Și într-adevăr, îndată ce s-a dat ordinul, ostașii mucenicului purtător de biruință s-au aruncat ca leii asupra dușmanilor.

A început o luptă dură și încrâncenată. Salva și fratele lui luptau eroic în prima linie. Izbânda înclina de partea georgienilor. Însă pe neașteptate purtarea trădătoare a atabek-ului a schimbat biruința în înfrângere. Ce-a făcut acesta?

În vreme ce, după planul de dinaintea luptei, trebuia ca la puțin timp după atacul lui Salva asupra oștilor dușmane să arunce și acela în luptă grosul trupelor sale, a rămas nepăsător la distanță, urmărind bătălia ca un simplu spectator. Trimițând soli la el, Salva i-a cerut de trei ori întăriri, pentru că vedea că puținii lui ostași nu mai puteau rezista mult în fața nenumăratelor armate ale perșilor. Însă atabek-ul îi asculta nepăsător pe trimiși și nu acționa în niciun fel.

Atitudinea aceasta a atabek-ului constituie o enigmă pentru istorici. Unii o atribuie lașității, alții – invidiei pe care o avea față de Salva pentru vitejia lui, iar alții – încercării de răzbunare asupra împărătesei Rusudan, cu care atabek-ul avea neînțelegeri personale. În orice caz, urmarea este că în ceasul cel mai greu al luptei Salva și fratele lui, Ioan, au rămas neajutați. Așadar inevitabil, în ciuda izbânzii pe care o avuseseră la început, au cedat în fața numărului mare al trupelor vrăjmașe.

Cei doi eroi, nedumeriți în legătură cu purtarea conducătorului lor, au preferat să cadă vitejește pe câmpul de luptă decât să se dea bătuți și să fie fugăriți într-un mod laș.

Rândurile ostașilor lor se răriseră deja. Bătălia era crâncenă. Fiecare soldat georgian, înconjurat de perși, se lupta cu bărbăție, înainte de a fi străpuns de sabia acelora.

În ceasul în care Ioan a căzut mort, calul rănit al lui Salva l-a aruncat pe acesta la pământ. Războinicul se afla pe jos fără coif și cu sabia frântă. Perșii s-au aruncat asupra lui și l-au luat în robie.

Georgienii care supraviețuiseră, rămași de-acum fără conducător, s-au retras în dezordine.

Nici în acest de pe urmă ceas atabek-ul n-a luat nicio măsură. Le-a poruncit trupelor rămase să se retragă odată cu oamenii lui Salva.

Înaintarea oștilor persane, după izbânda lor, a fost fulgerătoare. Pustiind țara odată cu trecerea lor, s-au îndreptat spre Tbilisi.

„Nu mă lepăd de Hristos”

Între timp, viteazul Salva a fost dus în tabăra perșilor și a apărut în fața șahului. Acela, auzind de obârșia lui împărătească și de nespusa lui vitejie, nu numai că l-a primit cu respect și cinste, dar i-a dăruit și o moșie în orașul Ardabani, ca să trăiască cât se poate de decent.

După un an, șahul l-a chemat pe Salva și i-a cerut cu hotărâre să-și schimbe credința.

– Dacă te faci musulman, te voi înălța în ranguri înalte și-ți voi dărui bogății nenumărate, i-a făgăduit.

– Nu-mi cere, împărate, să-mi las credința mea. Nici nu vreau să aud. Și toate câte îmi fagăduiești le nesocotesc dacă pentru asta va trebui să mă lepăd de Dumnezeul strămoșilor și al patriei mele, adevăratul Dumnezeu și făcătorul lumii. Pentru Hristos mă lepăd de toate, însă pentru nimic nu mă lepăd de Hristos.

Șahul s-a aprins de mânie. Un semn de-al lui era de ajuns pentru a-l trimite la moarte pe neînfricatul mărturisitor al Domnului. Dar s-a abținut, sperând că până la urmă va reuși să-l convingă.

– Salva, l-a sfătuit cu politețe prefăcută, fie-ți milă de vitejia și de tinerețile tale. Cugetă la chinurile îngrozitoare și la moartea amarnică ce te așteaptă dacă nu te lepezi de Hristosul tău. Gândește-te și la bunătățile care te așteaptă dacă mărturisești islamul. Spre binele tău, așadar, primește adevărata noastră credință și leapădă-te de rătăcirea ta.

Salva n-a răspuns imediat. A tăcut și a zâmbit o vreme. Apoi a spus liniștit și cu statornicie:

– Află o dată pentru totdeauna, șahule al Gealaladinului, că mărturisesc doar credința în Una și cea de o ființă Treime, nimic altceva. Și pricepe că nici bunătățile pământești nu mă încântă, nici chinurile nu mă înfricoșează. Îmi fagăduiești slavă? Eu doresc doar slava cerească, aproape de Preaslăvitul meu Dumnezeu. Îmi fagăduiești comori? O singură comoară doresc, fericirea veșnică a Împărăției Cerurilor. Fă-mi, așadar, ce voiești. Ai putere asupra trupului meu, dar n-ai putere asupra sufletului meu. Mă vei tortura? Mă vei arunca în foc? Dar în mine arde un foc și mai puternic, aprins de Dumnezeul-om, Hristos. Sunt pregătit pentru toate.

Mucenicia

Șahul, înfuriat de purtarea neîngăduită a lui Salva, a poruncit să fie dezbrăcat și bătut cu sălbăticie.

Călăii l-au luat, i-au sfâșiat hainele și l-au lăsat complet dezbrăcat. Apoi au început să-l bată fără milă cu niște bețe groase, să-l lovească cu picioarele și să-l târască pe jos.

Mucenicul, răbdând loviturile fără să scoată cel mai mic geamăt, pentru a-și face curaj își zicea:

– Bucură-te, Salva, căci odată cu hainele te-ai lepădat și de „omul cel vechi, stricat de patima păcatului”. Dumnezeul cel fără de păcat, Salva, a fost dezbrăcat, lovit și a murit pe cruce pentru tine. Mori și tu, păcătosul, acum, pentru El, câștigând astfel viața cea fără de sfârșit. Atâția răufăcători îndură moartea pentru câștiguri materiale și stricăcioase; tu n-o vei îndura pentru un câștig duhovnicesc și nestricăcios? Pentru împărații pământești, care te-au cinstit aici pe pământ, erai gata să-ți jertfești viața; pentru Împăratul ceresc, care te va cinsti veșnic, n-o vei jertfi?…

Însă peste puțin timp, atletul lui Hristos nu mai putea să șoptească niciun cuvânt. Oasele i se zdrobeau sub loviturile sălbatice ale călăilor. Era pe jumătate mort atunci când Gealaladin a poruncit să fie aruncat într-o celulă mizerabilă. Închis acolo, în anul 1227 fericitul Salva și-a încredințat sfințitul său suflet în mâinile Domnului, după ce păzise cu vitejie credința lui până la sfârșit.

(Patericul georgian, Editura Egumenița, pp. 173-177)