În zilele dreptcredinciosului împărat Teodosie cel Mare, se afla în Constantinopol un bărbat din boierii cei mari, cu numele Antigon, care era rudă cu împăratul. El era preaînțelept în cuvinte și în fapte, și priceput în sfaturi, căci totdeauna sfătuia cele bune și folositoare pentru binele împărăției. El avea obicei bun, era milostiv spre oameni, îndurat spre săraci și dătător tuturor celor ce cereau. Iar împăratul îl iubea, nu numai ca pe o rudenie a sa, dar și ca pe un sfetnic bun, binecredincios și iubitor de Hristos. Iar Antigon era și foarte bogat, încât, după împărat, nu mai era altcineva mai bogat decât dânsul.

Acela și-a luat de soție pe o fecioară frumoasă, tot de neam împărătesc, dreptcredincioasă și foarte temătoare de Dumnezeu, cu numele Eupraxia, care alerga întotdeauna pe la sfintele biserici și aducea rugăciunile sale Domnului cu lacrimi. Ea dădea daruri multe și scumpe bisericilor lui Dumnezeu, spre împodobirea celor sfinte ale Domnului. Această cinstită pereche, însoțită cu trupul și cu duhul, Antigon și Eupraxia, fiind plăcuți lui Dumnezeu și iubiți împăratului și împărătesei, au născut o pruncă, parte femeiască și au numit-o pe ea tot cu numele maicii ei, adică Eupraxia. Iar după nașterea ei, într­una din zile, Antigon a zis către Eupraxia, femeia sa: „Soția mea, știi că această viată este de putină vreme, iar bogățiile acestei lumi deșarte nu sunt nimic, căci viața omului abia ajunge până la 80 de ani, iar bogăția cea pregătită în ceruri, pentru cei ce se tem de Dumnezeu, petrece în veacurile cele fără de sfârșit. Noi însă ne lipsim de acele veșnice bunătăți, legându-ne cu grijile cele lumești; și, fiind în înșelăciunea vremelnicelor bogății, ne cheltuim în deșert zilele noastre, necâștigând nici un folos sufletelor noastre”.

Eupraxia, auzind aceste cuvinte, a zis lui Antigon: „Ce poruncești, domnul meu, să facem?”. Antigon i-a zis: „Am născut o fiică întru Dumnezeu și ne ajunge nouă aceea singură; de acum să nu ne mai împreunăm trupește, ci să petrecem așa”. Iar Eupraxia, sculându-se, și-a înălțat mâinile în sus, și-a ridicat ochii spre cer și, suspinând, a zis către bărbatul său: „Binecuvântat este Dumnezeu, Care te-a adus pe tine întru frica Lui și te-a povățuit la cunoștința adevărului. Cu adevărat, domnul meu, eu de multe ori m-am rugat lui Dumnezeu ca să-ți lumineze inima ta și să dea mintii tale un gând bun ca acesta, însă niciodată n-am îndrăznit să-ți arăt dorința mea. Iar de vreme ce singur ai început a-mi vorbi de aceasta, poruncește-mi și mie să spun ceva”. Antigon a zis: „Doamna mea, spune ce voiești”.

Eupraxia a grăit: „Domnul meu, știi ce spune apostolul:Că vremea este scurtă, iar cei ce au femeie, să fie ca cei ce n-au; cei ce se bucură de averi, să fie ca cei ce nu se bucură și cei ce cumpără, să fie ca cei ce nu stăpânesc, pentru că chipul lumii acesteia trece. Deci să petrecem în viața aceasta de puțină vreme precum voiești, neamestecați cu trupul, ca să câștigăm împreună viața cea nestricăcioasă în veci. Iar atâta bogăție pe care o avem acum și atâtea câștiguri, la ce ne sunt de trebuință? Oare vom lua cu noi ceva din ele în mormânt? Deci împarte-le la săraci cu scop bun, pentru ca hotărârea noastră să nu fie iară de roadă”. Auzind Antigon aceste cuvinte ale soției sale, a proslăvit pe Dumnezeu și a început a-și împărți fără de cruțare averile sale la săraci. Iar cu soția sa petrecea ca fratele cu sora, neamestecați în viata trupească și în nedespărțită dragoste duhovnicească, plăcând lui Dumnezeu cu un suflet și cu un gând.

Îndreptându-și viata în niște fapte bune ca acestea, Antigon s-a mutat către Domnul, numai un an viețuind neamestecându-se trupește cu sofia sa. Și au plâns împăratul și împărăteasa după dânsul, ca după o rudă a lor și ca după un bărbat drept și binecredincios. Și le era milă de Eupraxia, care rămăsese văduvă fiind foarte tânără, pentru că numai doi ani și trei luni a petrecut cu bărbatul său întru împărtășirea însoțirii, iar un an neamestecându-se trupește unul cu altul. Iar după îngroparea lui Antigon, împăratul și împărăteasa mângâiau pe Eupraxia pentru durerea ei. Iar ea, luând pe fiica sa, a dat-o în mâinile lor și, căzându-le la picioare, a zis către dânșii cu plângere și tânguire: „Dau pe săraca aceasta în mâinile lui Dumnezeu și ale voastre, iar voi aducându-vă aminte de ruda voastră, Antigon, primiți-o și să-i fiîi ei în loc de tată și mamă”. Și mulți din cei ce stăteau acolo de față, auzind acestea, au lăcrimat, și au plâns chiar și împăratul și împărăteasa.

Trecând patru ani de la aceasta și prunca Eupraxia fiind de cinci ani, împăratul s-a sfătuit cu maica ei și a logodit-o cu un fiu de senator, copil de neam bun, făgăduind aceluia să aștepte până va veni în vârstă prunca. Deci, întărind cuvântul, împăratul a poruncit Eupraxiei să ia daruri de la logodnic, ca semn de încredințare a logodnei. Și trecând câtăva vreme, unul din senatori a voit să ia de soție pe văduva Eupraxia, care a fost femeie a lui Antigon, și a rugat pe împărăteasă prin niște femei cinstite, ca în taină de împăratul să sfătuiască pe Eupraxia să-l ia de bărbat. Și a trimis împărăteasa femei la văduva Eupraxia, sfătuind-o să se mărite după bărbatul care dorește s-o ia.

Iar Eupraxia, auzind de un sfat ca acesta, a plâns și a zis către femeile care veniseră la dânsa: „Amar va fi vouă în veacul ce va să fie, că mă sfătuiți unele ca acestea, pe mine, care m-am făgăduit lui Dumnezeu să viețuiesc în curăția văduviei. Depărtați-vă de la mine, voi, care grăiți cele potrivnice voinței mele”. Iar femeile, plecând de la dânsa cu rușine, au spus împărătesei. Și aflând împăratul de aceea, s-a mâniat foarte pe împărăteasă și a certat-o, zicându-i: „Cu adevărat ai făcut un lucru ce nu ți se cade. Oare așa se cade unei împărătese creștine? Oare așa te-ai făgăduit lui Dumnezeu să împărătești cu bună credință? Oare așa pomenești pe Antigon, iubitul nostru prieten și sfetnicul cel folositor? Pe femeia lui, care a petrecut putină vreme cu dânsul, și încă de când trăia cu el se învoise și își alesese viață curată pentru Dumnezeu, pe aceea tu o silești acum a se întoarce la viața cea lumească? Nu te-ai temut de Dumnezeu? Cine nu va râde de neînțelegerea ta?”.

Atunci împărăteasa s-a umplut de mare rușine din cuvintele acelea și a stat vreo două ceasuri negrăind nimic, ca o piatră fără de glas. Deci nu puțină tulburare era între împărat și împărăteasă, pentru Eupraxia. Auzind Eupraxia acestea, s-a umplut de mare mâhnire, fața i-a slăbit și se întristase până la moarte. Deci s-a gândit să plece din Constantinopol în taină și, plângând cu amar, a zis către fiica sa, Eupraxia: „Fiica mea, avem avere multă în Egipt, să mergem acolo ca să vezi câștigurile tatălui tău și ale mele, pentru că toate acelea sunt ale tale”. Astfel, luând pe fiica sa împreună cu puține slugi și slujnice, a ieșit în taină din cetate și s-a dus în Egipt, unde petrecea căutându-și averile sale. Și umbla prin Tebaida cea dinlăuntru cu slugile și cu iconomii săi; și, înconjurând bisericile și mănăstirile bărbătești și femeiești, făcea multe daruri și milostenii, împărțind fără de cruțare aur și argint.

Era acolo, aproape de cetate, o mănăstire de fecioare, având o sută treizeci de monahii, despre care oamenii povesteau lucruri mari și minunate, plăcute lui Dumnezeu, pentru că nici una dintre ele nu gusta vin, nici untdelemn, nici struguri și nici vreun fel de poame. Iar unele dintr-însele, intrând în mănăstirea aceea din copilărie, nu văzuseră niciodată vreun fel de poame. Hrana lor era pâine cu apă, linte și verdețuri, dar și acelea fără untdelemn. Unele mâncau o dată pe zi, seara; altele, a doua zi; iar altele a treia zi primeau puțină hrană. Odihnă și spălare nu-și făceau nici un fel. Cât despre baie nici a grăi nu este trebuință, pentru că nu sufereau nici să audă de goli­ciunea trupului; iar cuvântul baie era la dânsele de ocară, de rușine și de râs. Ele aveau fiecare câte un sac de lână așternut pe pământ, lung de trei coți și lat de un cot, și pe acela se odihneau puțin. Hainele lor erau făcute din păr, lungi până la pământ, încât le acopereau picioarele. Și se osteneau, pe cât puteau, fiecare după puterea sa.

Iar când se întâmpla de se îmbolnăvea vreuna, nu primea nici un fel de buruiană ca doctorie; ci răbda boala cu mulțumire, primind-o ca o mare binecuvântare de la Dumnezeu și de la El singur aștepta ajutor. Și nici una dintr-însele nu ieșea afară pe porțile mănăstirii, nici nu vorbea cu cei ce veneau, ci numai portărița dădea răspunsuri, căci toată sârguința lor era să vorbească cu singur Dumnezeu prin rugăciunea minții și Aceluia să-I placă. De aceea și Dumnezeu le asculta rugăciunile lor și făcea multe semne printr-însele, dând tămăduiri de toate bolile celor ce alergau acolo. Iar fericita văduvă Eupraxia a iubit acea mănăstire foarte mult, pentru viața minunată a acelor monahii și mergea acolo adeseori cu fiica sa; aducând la biserică lumânări și tămâie.

Iar odată a zis către egumenă și către celelalte surori mai bătrâne: „Voiesc să fac la mănăstirea voastră puțină milostenie, 20 sau 30 de litre de aur, ca să vă rugați lui Dumnezeu pentru mine, pentru fiica mea și pentru Antigon, tatăl ei cel pristăvit”. Iar egumena, care era diaconiță, cu numele Teodula, i-a răspuns, zicând: „Doamna mea, aceste roabe ale tale n-au trebuință de aur, nici nu doresc averi, pentru că pe toate le-au defăimat în lumea aceasta, ca să se învrednicească a se îndulci cu bunătățile cele veșnice; de aceea nu voim să avem nimic pe pământ, ca să nu cădem din bogățiile cerești. Dar ca să nu te mâhnim pe tine, adu-ne puțin untdelemn în candelele bisericii, lumânări și tămâie, și pentru acestea vei lua plată de la Domnul”. Iar Eupraxia a făcut așa și a rugat pe egumena și pe toate surorile să se roage pentru Antigon, bărbatul ei, și pentru fiica sa.

Iar într-una din zile, Eupraxia, mergând după obicei la mănăs­tirea aceea, egumena pornindu-se ca din Duhul lui Dumnezeu către fiica ei, a zis: „Doamna mea, Eupraxia, iubești această mănăstire și pe aceste surori?”. Ea a răspuns: „Da, doamnă, vă iubesc pe voi!”. Egumena a zis: „Dacă ne iubești, apoi să petreci cu noi în acest chip monahicesc”. Prunca a zis: „Cu adevărat, de nu s-ar mâhni maica mea, apoi n-aș ieși din locul acesta”. Egumena a zis: „Spune-mi mie adevărul, pe cine iubești mai mult, pe noi sau pe logodnicul tău?”. Copila a răspuns: „Eu pe el nu-l cunosc, dar pe voi vă cunosc și vă iubesc. Deci spuneți-mi și voi mie, pe cine iubiți mai mult? Pe mine sau pe acela, pe care îl numiți logodnic?”. Egumena a zis: „Noi te iubim pe tine și pe Hristosul nostru”. Eupraxia a zis: „Și eu vă iubesc pe voi și pe Hristosul vostru!”.

Iar Eupraxia, maica sa, ședea și vărsa multe lacrimi, ascultând cuvintele cele cu bună înțelegere ale fiicei sale. Și asculta și egumena cu dragoste cuvintele pruncii celei mici și se mira că, fiind copilă și neavând încă șapte ani împliniți, răspundea așa de cuminte. Apoi maica sa, umplându-se de jale, a zis către fiică: „Vino, fiica mea, să mergem acasă, căci acum este seară”. Prunca a zis: „Eu voi rămâne aici cu stăpâna egumenă”. Dar egumena i-a zis: „Mergi cu doamna, maica ta, acasă, căci nu vei putea petrece aici; pentru că nici o copilă nu poate să viețuiască aici, decât numai cele ce s-au făgăduit lui Hristos”. Iar ea a întrebat: „Unde este Hristos?”. Iar egumena, veselindu-se, i-a arătat cu degetul icoana Mântuitorului.

Și alergând copila, a sărutat icoana Lui și, întorcându-se spre egumenă, a zis: „Și eu mă făgăduiesc lui Hristos și de acum nu mă voi mai duce cu maica mea, ci voi rămâne cu voi”. Egumena a zis: „Fiică, nu ai pe ce dormi și nu vei pute,a sta aici”. Copila a zis: „Pe ce dormiți voi, pe aceea voi dormi și eu”. Deci, apropiindu-se noaptea, maica și egumena amăgeau pe copilă în tot chipul ca să iasă din mănăstire și să meargă acasă, dar nimic n-au sporit, nevrând deloc să iasă de acolo. Atunci egumena a zis către dânsa: „Fiică, de vei voi să rămâi aici, ți se cade să înveți carte și Psaltirea și să postești până seara, ca și celelalte surori”. Copila a răspuns: „Voi posti și voi învăța de toate, numai lăsați-mă să rămân aici!”. Atunci egumena a zis către maica copilei: „Doamna mea, las-o pe ea aici, pentru că văd că darul lui Dumnezeu a strălucit într-însa; iar faptele cele drepte ale tatălui ei și viața ta cea curată, rugăciunile părintești ale amândurora și binecuvântarea Domnului o vor duce pe ea la viața veșnică”.

Atunci Eupraxia cea de bun neam sculându-se și punând pe fiica sa înaintea icoanei Mântuitorului, și-a ridicat mâinile în sus și a zis cu lacrimi: „Doamne Iisuse Hristoase, îngrijește Tu de copila aceasta, căci pe Tine Te-a dorit și s-a dat pe sine Ție!”. Apoi, întorcându-se către copilă, i-a zis: „Fiica mea, Eupraxia, Dumnezeu, Care a întărit munții cei nemișcați, Acela să te întărească pe tine întru frica Lui”. Zicând acestea, a dat-o în mâinile egumenei, plângând și bătându-se în piept. Și toate monahiile plângeau împreună cu dânsa, și astfel a ieșit din mănăstire, încredințând lui Dumnezeu pe fiica sa.

Iar a doua zi dimineață, venind ea iarăși la mănăstire, egumena a luat pe fecioara Eupraxia, a dus-o în biserică și, făcând rugăciune, a îmbrăcat-o pe ea în chipul monahicesc cel îngeresc, fiind de față maica ei. Iar maica sa, văzând-o pe ea în chipul îngeresc, și-a ridicat mâinile spre cer și a început a se ruga lui Dumnezeu pentru dânsa, zicând: „Împărate cel veșnic, Care ai început într-însa lucrul cel bun, Tu să îl și săvârșești într-însa. Dă-i ei să umble după voia Ta cea sfântă, ca orfana aceasta, care s-a aruncat spre Tine din tinerețe, să câștige milă de la Tine, Făcătorul ei”. Apoi a zis către fiică: „Fiica mea, iubești haina aceasta monahicească?”. Copila a răspuns: „Cu adevărat o iubesc, pentru că am auzit de la maica egumenă și de la celelalte monahii, că această haină o dă Hristos celor ce-L iubesc pe El ca semn de logodire”. Și a zis maica sa: „Fiică, Hristos, Căruia te-ai logodit, să te facă pe tine vrednică cămării Sale!”.

Zicând aceasta, a sărutat pe fiica sa, pe egumenă și pe toate surorile și a ieșit din mănăstire; și mergea, după obiceiul ei, pe la celelalte mănăstiri ale pustiei din părțile Egiptului, și pe la cele din cetăți și pe la locuințele săracilor, făcând bine tuturor lipsiților și celor ce aveau trebuință, din averile sale. Și pretutindeni străbătea slava acestei fericite văduve, Eupraxia, pentru faptele cele bune și pentru milosteniile ei cele multe, încât a ajuns și la auzul împăratului Teodosie cel Mare și al boierilor lui. Deci, minunându-se toți de o viață ca aceasta a ei, slăveau pe Dumnezeu, Care a întărit-o pe ea, pentru că se auzea despre dânsa că nu mânca pește, nici nu gusta vin, ci postea în toate zilele până seara, și târziu primea hrană pustnicească foarte puțină - linte sau verdețuri -, încât, cu adevărat, tuturor le era de mirare o înfrânare ca aceasta a ei în mijlocul îndestulărilor celor îmbelșugate.

Și trecând câțiva ani, egumena mănăstirii celei zise mai sus, chemând pe Eupraxia, femeia cea îmbunătățită, i-a zis în taină: „Doamna mea, voiesc să-ți spun un lucru, dar să nu te tulburi”. Ea i-a zis: „Spune-mi, doamna mea, ceea ce voiești”. Egumena i-a zis: „De voiești să rânduiești ceva pentru fiica ta, rânduiește degrabă, pentru că am văzut în vis pe bărbatul tău, Antigon, care stând în slavă mare înaintea Domnului Hristos, îl ruga să-ți poruncească ție să ieși din trup și de acum să fii cu dânsul, ca să te îndulcești cu el de aceeași slavă de care s-a învrednicit pentru viața sa cea îmbunătățită”.

Auzind acestea dreptcredincioasa femeie, nu numai că nu s-a tulburat, dar s-a și bucurat foarte mult, pentru că dorea și ea să se dezlege de trup și să treacă la Hristos. Deci îndată a chemat pe fiica sa, care se făcuse de doisprezece ani, și a grăit către dânsa: „Eupraxia, fiica mea, pe mine mă cheamă acum Hristos, după cum mi-a spus maica egumenă, căci s-a apropiat ziua sfârșitului meu. De aceea, toată averea tatălui tău și a mea o dau în mâinile tale, ca s-o rânduiești cu bună credință și să moștenești împărăția lui Dumnezeu”. Iar fecioara Eupraxia a început a plânge, zicând: „Amar mie, că sunt străină și săracă”.

Iar maica sa a grăit către dânsa: „Fiică, ai pe Hristos tată și logodnic, deci nu ești străină, nici săracă. Ai maică în locul meu pe egumenă, numai să te sârguiești a săvârși ceea ce ai făgăduit lui Hristos. Teme-te de Dumnezeu, cinstește pe surori, slujindu-le cu smerenie, și să nu gândești niciodată în inima ta că ești de neam împărătesc, zicând: «Se cade ca ele să-mi slujească mie, iar nu eu lor!» Fii smerită, ca să te iubească Dumnezeu; fii săracă pe pământ, ca să te îmbogățești în cer. Toate le ai în mâinile tale și de va fi trebuință mănăstirii de vreo avere, dă cât va trebui. Roagă-te pentru tatăl tău și pentru mine, ca să aflăm milă de la Dumnezeu și să ne izbăvim de muncile cele veșnice”. Acestea sfătuind fericita Eupraxia pe fiica sa, a treia zi s-a mutat către Domnul și a fost îngropată în mănăstirea aceea.

Și auzind împăratul că Eupraxia, soția lui Antigon, a murit, a chemat pe senatorul acela, cu al cărui fiu era logodită fecioara Eupraxia, și i-a spus de dânsa că a intrat în mănăstire și s-a lepădat de lume. Iar acela a rugat pe împărat cu dinadinsul ca să trimită degrabă la dânsa și să-i poruncească să vină la Constantinopol la logodnicul său fără zăbavă, ca să se săvârșească nunta. Și împăratul a făcut îndată aceea. Iar mireasa lui Hristos, Eupraxia, luând scrisoarea împăratului și citind-o, a râs. Apoi, șezând, a scris împăratului cu mâna sa, astfel: „Stăpâne împărate, oare așa îmi poruncești mie, roabei tale, ca să las pe Hristos și să mă însoțesc cu un om stricăcios și muritor, care astăzi este, iar mâine îl mănâncă viermii? Să nu-mi fie mie a face aceasta și acel om să nu te mai supere pe măria ta, deoarece eu m-am logodit cu Hristos și nu este cu putință ca să-L mint. Deci mă rog stăpânirii tale, adu-ți aminte de părinții mei și luând toate averile lor, împarte-le sfintelor biserici, la mănăstiri, la săraci, la văduve și la sărmani, iar pe robi și pe roabe liberează-i. Și poruncește celor ce chivernisesc averile părintești, să ierte toate datoriile celor datori și rânduiește-le bine toate, stăpâne al meu; ca eu să fiu fără de grijă și să slujesc fără împiedicare Hristosului meu, Căruia m-am încredințat cu tot sufletul. Și rugați-vă și voi Domnului pentru mine, roaba voastră, stăpâne împărate și împărăteasă, ca să mă facă vrednică slujbei Sale celei dulci”.

Deci scriind Eupraxia cu mâna sa o scrisoare ca aceasta, a pecetluit-o și a dat-o trimisului. Iar acela, întorcându-se în Constan­tinopol, a luat împăratul scrisoarea Eupraxiei și, citind-o împreună cu împărăteasa la singurătate, au vărsat multe lacrimi de umilință și s-au rugat lui Dumnezeu pentru Eupraxia. Iar a doua zi, împăratul a che­mat pe toți boierii și pe tatăl tânărului acela cu care fusese logodită Eupraxia și a poruncit să citească scrisoarea ei înaintea tuturor.

Și auzind toți, s-au umplut de lacrimi și au zis: „O, împărate, cu adevărat fecioara este neam cu tine, fiică bună a părinților celor buni: Antigon și Eupraxia, ramură sfântă a rădăcinii celei sfinte”. Și toți într-un glas au slăvit pe Dumnezeu. Iar tatăl logodnicului n-a mai îndrăznit să zică nimic împăratului despre Eupraxia. Deci împăratul a rânduit bine toate averile care rămăseseră de la părinții ei, împărțin- du-le la biserici și la săraci și făcând toate după dorința sa. Iar după aceea nici el n-a mai trăit mult și s-a dus către Domnul.

Iar Eupraxia a început a se nevoi mai cu osârdie, slujind lui Dumnezeu din toate puterile. Și era de doisprezece ani când și-a ales viața cea mai aspră. Drept aceea, la început mânca numai o dată pe zi, seara; apoi a început a posti până la a doua zi și după aceea până la a treia zi. Și se ostenea slujind surorilor cu toată sârguința, făcând toate lucrurile cele mai proaste cu smerenie: mătura casa trapezei și celelalte chilii, punea surorilor așternuturile, aducea apă și lemne în bucătărie, fierbea bucate și spăla vasele. Și nu era în toate slujbele mănăstirii mai sârguitoare decât dânsa.

Și era obiceiul în mănăstirea aceea, că dacă se întâmpla vreunei surori în vis vreo ispitire de la diavol, era datoare să spună îndată egumenei de aceea; iar egumena se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi să izgonească pe diavol de la sora aceea. Și îi poruncea ei să adune pietre și să le aștearnă sub așternutul său, pe care se odihnea, și deasupra așternutului să presare cenușă și să se odihnească pe acelea până la zece zile. Drept aceea, într-o vreme, și Eupraxia fiind bântuită în vis de oarecare nălucire de la ispititorul diavol, a adunat pietre sub așternutul său de lână, apoi l-a presărat cu cenușă pe deasupra. Iar egumena, văzând aceea, a zâmbit și a zis către una din cele mai bătrâne: „Iată că și această fecioară a început a pătimi supărare de la diavol!”.

Deci a început a se ruga pentru dânsa, zicând: „Dumnezeule, Cel ce ai făcut-o pe ea după chipul Tău și i-ai poruncit să ia această rânduială monahicească, întărește-o în frica Ta și păzește-o de asupri­rile drăcești”. Apoi, chemând pe Eupraxia la dânsa, i-a zis: „Pentru ce nu mi-ai zis mie de ispitirea diavolească care ți s-a întâmplat, ci ai tăinuit-o de mine?”. Iar ea, căzând înaintea picioarelor egumenei, a răspuns: „Iartă-mă, doamna mea, că mi-a fost rușine să-ți spun”. Egumena a grăit către dânsa: „Fiica mea, acesta este începutul luptei tale cu vrăjmașul; îmbărbătează-te ca să-l biruiești și să te încununezi!”.

Iar după o vreme, Eupraxia, fiind supărată iarăși de vrăjmașul, a spus unei surori cu numele Iulia, care o iubea foarte mult pe dânsa și o povățuia la nevoință. Iar Iulia i-a zis: „Eupraxia, doamna mea, nu tăinui aceasta de egumenă, ci spune-i ei precum se cade, ca să se roage pentru tine; pentru că se spune despreadânsa, că și ea în tinerețile sale a răbdat multe ispite de la diavol. încă se spune despre dânsa și aceasta, că într-o noapte, foarte ispitindu-se, a ieșit din chilie și, stând afară într-un loc osebit, iară acoperământ, și-a ridicat mâinile spre cer și a petrecut 40 de zile și 40 de nopți, nemâncând, nici bând, nici dormind, ci stătea și se ruga lui Dumnezeu, până ce a biruit pe diavol. Și noi toate suntem ispitite de potrivnic, dar nădăjduim spre Hristos, că vom birui pe ispititorul nostru cu ajutorul Lui. De aceea, soră, nu te mira de aceasta, nici nu te tulbura; ci spune degrab egumenei, fără să te rușinezi, ceea ce ți s-a întâmplat”. Acestea auzindu-le Eupraxia, a mulțumit Iuliei, zicându-i: „Să-ți ajute Dumnezeu, soro, că m-ai folosit pe mine și mi-ai întărit sufletul. Cu adevărat voi merge și voi spune doamnei celei mari, ceea ce mi s-a întâmplat”. Iulia a zis: „Nu numai să-i spui, dar s-o și rogi pe dânsa să se roage pentru tine și să adauge la nevoința ta”.

Deci, mergând Eupraxia, a spus egumenei de acea ispită diavolească, iar egumena a zis către dânsa: „Nu te mira de aceasta, fiica mea, pentru că diavolul adună toate armele și se scoală împotriva noastră; dar nu te teme, ci stai cu bărbăție și cu minte nemișcată, ca să nu te biruiască, pentru că mult ai să fii ispitită de el. Iar tu nevoiește-te ca să-l biruiești și vei lua de la Hristos, Mirele tău, cununile biruinței. Deci adaugă la nevoința ta pustnicească cât poți să rabzi, căci cel ce se nevoiește, ia darul. însă spune-mi, fiică, cum postești?”. Eupraxia a zis: „A treia zi primesc hrană”. Egumena i-a zis: „Adaugă încă o zi la postirea ta, ca să mănânci a patra zi după apusul soarelui”.

Și a primit Eupraxia porunca aceea cu bucurie. Apoi, când era în vârstă de douăzeci de ani, se întărea în puterea trupească și era frumoasă la vedere, ca una ce era cu adevărat de neam boieresc și împărătesc. Și pătimind iarăși ispitire, i-a spus egumenei. Iar egume­na i-a zis: „Nu te teme, fiica mea, căci Dumnezeu este cu tine!”. Și era într-un loc din mănăstire o grămadă de pietre. Deci, egumena, vrând să încerce ascultarea și smerenia Eupraxiei și s-o îndemne spre mai mare osteneală, i-a zis: „Vino, fiică, mută pietrele acestea de aici și pune-le aproape de cuptor”. Iar Eupraxia îndată a început a muta pietrele acelea, între care erau unele pietre mari, pe care abia puteau să le ridice două surori tari; iar ea singură ridicându-le și punându-le pe umeri, le muta, căci era puternică cu trupul și mai puternică cu ascultarea. Și nici uneia dintre surori n-a zis: „Ajutați-mă că pietrele sunt grele” sau că „Sunt flămândă și slăbesc”, ci își îndeplinea porunca cu osârdie. Iar după ce a mutat toate pietrele acelea, trecând câteva zile, egumena i-a zis: „Nu este bine ca pietrele acestea să fie aproape de cuptor; deci mută-le iarăși la locul cel dintâi”. Iar ea, neîmpotrivindu-se deloc, iarăși s-a apucat de lucru și făcea cu sârgu- ință ceea ce i se poruncise.

Și s-au minunat surorile văzând o ascultare ca aceea a ei, răbdarea și iubirea sa de osteneală. Iar unele dintre cele tinere râdeau, dar altele îi ziceau: „Întărește-te, soră Eupraxia, și îmbărbătează-te!”. Iar ea se ostenea, bucurându-se. Deci osteneala ei s-a îndelungat până la treizeci de zile, până ce egumena i-a poruncit să înceteze lucrul acela și a trimis-o în pitărie la ascultare. Iar ea făcea cu mare bucurie toate cele poruncite ei: uneori cernea făina în pitărie, frământa aluatul și cocea pâinea; alteori fierbea lintea în bucătărie și tăia lemne; alteori slujea la masa surorilor; și niciodată nu s-a lenevit la nici un lucru, nici s-a lepădat sau n-a băgat de seamă sau a cârtit; ci la toate slujbele era ascultătoare cu trezvie, sârguitoare și răbdătoare. Încă n-a lăsat niciodată nici pravila cea obișnuită de rugăciune, adică Miezonoptica, cântarea Utreniei, a Ceasului întâi, a celui de-al treilea, a celui de-al șaselea și a celui de-al nouălea; iar după cântarea cea de seară, punea masa surorilor.

Și a mai încercat diavolul s-o supere pe Eupraxia cu năluciri de noapte, căci i s-a arătat odată în vis, în chipul acelui tânăr cu care se logodise, ca și cum ar fi venit cu mulți ostași, ar fi răpit-o și o ducea cu sila din mănăstire. Iar ea, fiind culcată pe pat și dormind, a început a striga în somn, chemând pe surori, ca să-i ajute și s-o scape din mâinile aceluia ce o fura. Deci surorile s-au trezit la strigătul ei și, alergând la dânsa, au deșteptat-o și au întrebat-o de pricina strigării ei. Atunci ea le-a spus de înfricoșarea diavolească pe care a văzut-o în vis și toate au început a se ruga pentru dânsa.

După aceea, fiind iarăși supărată de ispititorul, egumena i-a zis: „Fiica mea, Eupraxia, ferește-te să nu-ți slăbească diavolul mintea ta, căciîți vei pierde osteneala. Mai rabdă încă putină vreme, luptându-te bărbătește cu el, și el va fugi de la tine”. De asemenea și Iulia zicea către dânsa: „Eupraxia, sora mea, dacă acum, cât suntem tinere și tari, nu ne vom lupta cu vrăjmașul nostru și nu-l vom birui, apoi la bătrânețe cum îl vom birui?”. Eupraxia a zis către dânsa: „Iulia, sora mea, viu este Domnul, că de-mi va porunci maica egumenă, nu voi gusta pâine toată săptămâna, până ce Domnul îmi va ajuta să biruiesc pe vrăjmașul ce mă supără”. Iulia a zis: „Cu adevărat, sora mea, eu nu pot să postesc atâta, iar tu de vei putea, bine vei- face; pentru că nu este nici una în această mănăstire care să poată petrece o săptămână întreagă fără de hrană, afară de maica egumenă”.

Deci Eupraxia, mergând la egumenă, a rugat-o ca să-i poruncească ei să primească acel fel de post, ca să nu mănânce toată săptămâna. Egumena i-a zis: „Fiica mea, fă toate cele ce-ți sunt cu putință. Dumnezeu, Care te-a făcut pe tine, să te întărească și să-ți dea biruință asupra diavolului!”. De atunci Eupraxia a început a posti câte o săptămână întreagă, mâncând numai Duminica, și nedepărtân- du-se de la slujbele mănăstirești, nici de la slujirile surorilor, încât toate se mirau de ne voințele ei. Iar unele din surori ziceau: „Astăzi este un an de când căutăm să vedem pe Eupraxia șezând vreodată, măcar atunci când mănâncă; dar n-am putut s-o vedem, decât numai târziu, când se culcă să se odihnească. încă și hrana o mănâncă în picioare”. De aceea toate surorile o iubeau pe dânsa, că se ostenea și se smerea așa, fiind ea din sânge împărătesc. Și se rugau lui Dumnezeu pentru dânsa, ca să-i dea putere și mântuire.

Între dânsele era o monahie cu numele Ghermana, despre care se spunea că este născută din părinți robi și săraci. Numai ea nu iubea pe cea iubită de toate, pe fericita Eupraxia, fiind împinsă spre zavistie de diavol. Deci într-o zi, acea monahie cu numele Ghermana, aflând pe Eupraxia slujind singură în bucătărie, i-a zis în batjocură: „Eupraxia postește toată săptămâna, ca și egumena, iar noi nu putem. Deci ce vom face de ne va porunci egumena să postim și noi așa?”. Grăit-a către dânsa Eupraxia: „Iartă-mă, că nu este așa. Stăpâna noastră, maica egumena, ne-a poruncit ca fiecare după puterea sa să se nevoiască, iar mie nu mi-a pus jugul acesta cu sila”. Dar Ghermana, umplându-se de mânie, a zis: „Vicleano și plino de toată răutatea, cine nu știe că tu faci cu fățărnicie aceasta, spre arătare și spre slavă deșartă, vrând ca după moartea egumenei să ți se dea ție această cinste? Dar cred lui Hristos că niciodată nu te vei învrednici să fii mai mare peste noi!”.

Atunci Eupraxia a căzut înaintea picioarelor ei, zicându-i cu smerenie: „Iartă-mă, doamna mea, că am greșit lui Dumnezeu și ție!”. Iar egumena, înștiințându-se de aceea, a chemat pe monahia Ghermana și a început a o ocărî pe ea înaintea tuturor surorilor, zicându-i: „Roabă vicleană și străină de Dumnezeu, ce rău ți-a făcut ție Eupraxia, de îi faci împiedicare în lucrarea ei cea plăcută Domnului? Deci să fii străină de cântarea bisericească și de masa cea de obște, ca o nevrednică”. Iar Eupraxia a rugat-o mult cu lacrimi pe egumenă să ierte pe Ghermana, dar n-a putut s-o înduplece pe ea până la treizeci de zile. Iar după treizeci de zile, Eupraxia a luat pe Iulia și a rugat pe surorile cele mai bătrâne, ca ele să roage pe egumenă să ierte pe Ghermana. Deci chemând egumena pe Ghermana, i-a zis: „Ticăloaso, oare n-ai socotit în mintea ta cât de mare rău este să împiedici pe cineva de la alergarea cea îmbunătățită Nici la aceasta nu te-ai gândit, că aceea, fiind fiică de senator și de neam împărătesc, s-a smerit pe sine atâta și s-a robit pentru Dumnezeu, încât îți slujește și ție, nevrednicei?”. Atunci toate surorile au început a ruga pe egumenă pentru Ghermana și abia au înduplecat-o de a iertat-o. Deci vrăjmașa cea văzută a încetat o vreme din răutate.

Însă diavolul, nevăzutul vrăjmaș, nu înceta luptându-se împotriva Eupraxiei, mâniindu-se foarte tare asupra ei, ca cel ce se biruia de o smerenie ca aceea. Deci într-o noapte a adus asupra ei niște năluciri mirenești spurcate și foarte tare a tulburat-o cu acelea. Iar ea, simțind acel cumplit război al vrăjmașului, care se înarmase asupra ei, a sărit jos de pe pat și, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci, a ieșit din chilia sa și, ducându-se afară într-un loc osebit, și-a întins mâinile sale spre cer. Și ridicându-și ochii și mintea în sus, a stat astfel, rugându-se ziua și noaptea, până la patruzeci de zile, nemișcată ca un stâlp, nemâncând, nici bând, fără să vorbească cu cineva, nedormind și nelăsând mâinile în jos. Iar egumena, înștiințându-se de la început de aceasta, a venit la dânsa și i-a zis: „Fiică, Dumnezeu să te întărească și să-ți dea răbdare”. Iar Eupraxia avea atunci douăzeci și cinci de ani de la nașterea ei. Și stând ea paisprezece zile, egumena și surorile zâmbeau și se veseleau, văzând-o pe dânsa răbdând astfel.

Și sfârșindu-se treizeci de zile, surorile au început a se minuna și au zis către egumenă: „Doamnă maică, precum vedem, Eupraxia voiește să săvârșească osteneala ta de patruzeci de zile, precum ai stat tu altădată tot așa”. Iar egumena a zis: „Să ne rugăm toate pentru dânsa, ca s-o întărească pe ea Dumnezeu”. Și sfârșindu-se cele patruzeci de zile, a mai stat după aceea încă cinci zile; apoi, slăbind, a căzut la pământ, zăcând ca o moartă. Și adunându-se surorile, au dus-o pe ea în casă, dar nu puteau să-i îndoaie mâinile, pentru că era cu totul înlemnită, și nici nu putea să vorbească vreun cuvânt. Deci, aducând egumena oarecare hrană, a lipit-o la gura ei, zicându-i: „Fiică Eupraxia, gustă în numele Domnului nostru Iisus Hristos”. Atunci, îndată luând în gură, a gustat și a vorbit. Și a luat puțină putere și s-a sculat, și au dus-o pe ea în biserică, dând mulțumire lui Hristos Dumnezeu, Care a întărit pe roaba Sa spre atâta nevoință. După aceasta, Eupraxia primind câte puțină mâncare, a început să se întărească.

Din acea vreme, diavolul n-a mai putut să supere pe Eupraxia cu năluciri spurcate și cu războaie de patimi trupești, toate ispitirile lui fiind biruite de mireasa lui Hristos. Atunci el a început a scorni alte meșteșugiri împotriva ei, ca cel ce din început este ucigaș de oameni, vrând să o piardă pe ea din viața aceasta astfel: într-una din zile, fericita Eupraxia s-a dus cu un vas la puț să scoată apă, dar diavolul, cu îngăduința lui Dumnezeu, apucând-o, a aruncat-o în puț. Și, după cum singură a spus după aceea, a căzut cu capul în apă până la fund și, înotând, s-a apucat de funia de care era atârnată găleata; apoi a strigat, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi!”. Deci, dându-se de știre că Eupraxia a căzut în puț, surorile și egumena au alergat și au scos-o afară. Iar ea, făcându-și cruce, a zâmbit și a zis: „Viu este Hristosul meu, iar tu, diavole, nu mă vei birui pe mine, nici îți voi da ție loc; că iată până în ziua de astăzi aduceam apă cu un vas, iar de acum încolo voi începe a aduce cu două! Și făcea așa.

După aceasta i s-a întâmplat ei că, tăind lemne pentru slujba bucătăriei, pe când a ridicat securea în sus ca să lovească lemnul, diavolul i-a împleticit mâinile și s-a lovit cu securea la picior, tăindu-și glezna. Deci și-a făcut o rană mare de unde a curs mult sânge; și, slăbind, a căzut la pământ ca moartă. Atunci Iulia, văzând aceea, s-a înspăimântat și, strigând, a alergat la surori și le-a spus că Eupraxia s-a tăiat la picior cu securea și a murit. Și s-au adunat surorile și, înconjurând-o pe ea, plângeau. Deci a venit și egumena și a turnat apă rece pe fața ei; apoi, însemnând-o cu semnul Sfintei Cruci, i-a zis: „Eupraxia, fiica mea, ce este aceasta? Ai murit? Caută și vorbește cu surorile, că sunt în mare mâhnire pentru tine!”. Iar ea, căutând cu ochii spre ele, a zis către egumenă: „Nu plânge, doamna și maica mea, că sufletul meu este în mine!”.

Atunci egumena s-a rugat Domnului, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, vindecă pe roaba Ta, că mult pătimește pentru Tine”. Apoi, învelindu-i piciorul cu un petec de lână, a ridicat-o, ca să o ducă în chilie. Iar Eupraxia, căutând și văzând lemnele, a zis: „Viu este Domnul că nu mă voi duce de aici, până ce nu voi aduna lemnele și nu le voi duce la bucătărie”. Atunci Iulia a zis: „Le voi aduna eu, iar tu du-te să te odihnești”. Însă Eupraxia n-a lăsat pe Iulia să adune lemnele, ci singură, umplându-și brațele cu despicături, le ducea. Și avea de suit multe trepte la casa aceea. Și când Eupraxia s-a suit pe treapta cea mai de sus, diavolul i-a împleticit picioarele și a împie­dicat-o. Iar ea, călcând pe marginea hainelor sale, a căzut cu fața în jos pe lemnele pe care le ducea în mâini și i s-a înfipt o despicătură în fața ei, aproape de ochi.

Atunci Iulia, strigând, a alergat la dânsa și i-a zis: „Oare nu ți-am spus să te odihnești, că nu poți să duci lemnele, iar tu nu m-ai ascultat?”. Eupraxia a zis: „Nu te mâhni, soră, ci scoate binișor lemnul din fața mea, căci ochiul meu, cu darul lui Hristos, este sănătos”. Și scoțându-se lemnul, a curs mult sânge din rană; deci egumena, luând untdelemn și sare, și făcând rugăciune, i-a uns rana. Și a zis Iulia către Eupraxia: „Mergi, doamna mea, culcă-te pe patul tău și odihnește-te, iar eu voi sluji surorilor noastre”. Eupraxia a zis: „Viu este Domnul meu, că nu mă voi odihni, până ce nu voi săvârși ascultarea mea către surori”. Deci toate surorile o rugau mult să se odihnească pentru durerile rănilor, dar n-a voit să se odihnească; ci stătea fierbând bucatele, deși îi curgea sânge din amândouă rănile. Și nu s-a odihnit până ce n-a slujit și la masa surorilor. Deci, împlinindu-și desăvârșit slujba sa, a mers seara târziu de s-a culcat. Iar Dumnezeu, văzând marea ei răbdare, a tămăduit rănile ei degrab și s-a făcut sănătoasă.

Iar diavolul crăpa de zavistie și încă încerca s-o piardă pe fericita Eupraxia; căci odată, suindu-se ea cu surorile la o chilie din catul al treilea, pentru o trebuință oarecare, el a aruncat-o jos. Iar surorile care erau cu dânsa au alergat pe scară, pentru că li se părea că a murit, căzând de la așa înălțime. Dar ea, sculându-se de jos fără de vătămare, mergea spre dânsele. Iar ele au întrebat-o: „Oare n-ai murit?”. Ea a răspuns: „Nu știu cum am căzut și cum m-am sculat”. Atunci toate au preaslăvit pe Dumnezeu, Cel ce a păzit pe roaba sa de la moarte.

Altădată, fierbând verdețuri pentru surori, când a voit să ia căldarea de pe foc, diavolul i-a împiedicat picioarele și a căzut, iar căldarea cu mâncarea cea fiartă s-a prăvălit peste fața ei. Iar Iulia, care slujea împreună cu dânsa, a strigat că Eupraxia s-a opărit. Deci s-au adunat surorile care erau în apropiere; însă Eupraxia, sculându-se degrabă de la pământ, a zis zâmbind către Iulia: „Ce ai făcut, soro, că ai tulburat în zadar pe surori și pe egumenă?”. Și toate au văzut fața ei sănătoasă, fără nici o arsură. Iar egumena s-a uitat în căldare și a văzut fiertura care rămăsese pe fund, încă clocotind, și a zis către Eupraxia: „Nu s-a atins de tine fiertura?”. Ea a răspuns: „Viu este Domnul, că pe fața mea am simțit apă rece, iar nu fiartă”. Și s-a minunat egumena și a zis: „Fiica mea, Dumnezeu să te păzească până la sfârșit”. După aceasta a zis deosebi către celelalte surori bătrâne: „Oare vedeți voi că Eupraxia s-a învrednicit de darul lui Dumnezeu? Căci și căzând din catul al treilea, n-a murit; și fiertura vărsându-se peste fața sa, nu a vătămat-o!”. Și au zis surorile: „Vedem că Eupraxia este adevărata roabă a lui Dumnezeu și Domnul o păzește, căci a ferit-o de atâtea ispite”.

La mănăstirea aceea veneau multe femei mirence din cetățile cele de aproape și din satele dimprejur, aducând pe copiii lor bolnavi și îndrăciți. Pentru că Domnul, precum s-a zis mai înainte, dădea tămăduiri de boli și izgonea diavolii cu rugăciunile egumenei și ale surorilor care viețuiau după Dumnezeu. Căci ele se adunau în biserică și făceau rugăciuni împreună pentru orice fel de bolnavi, iar aceia câștigau tămăduire și se întorceau acasă sănătoși. Și era în mănăstirea aceea o oarecare femeie îndrăcită, pe care din tinerețile ei o muncea un demon cumplit ce vietuia într-însa, mai-mare al celor­lalte duhuri necurate. Și era acea femeie legată cu lanțuri de mâini și de picioare, și scrâșnea din dinți, șuiera, făcea spume, răcnea foarte tare, încât toate se spăimântau de glasul și țipătul ei.

Și de multe ori egumena cu surorile cele bătrâne se rugau lui Dumnezeu în biserică, ca să izgonească pe diavol din femeia aceea care pătimea, dar rugăciunea lor nu era auzită; căci, după rânduiala lui Dumnezeu, acel lucru se păzea spre mai mare minune și spre arătarea sfințeniei miresei lui Hristos, Eupraxia, precum se va arăta mai la urmă. Și atât de cumplit era acel diavol din femeie, încât nimeni nu putea să se apropie de ea. Și era legată într-o casă, dedesubt, la un stâlp, iar hrana și băutura i se dădeau de departe, căci legând vasul cu mâncare de un băț lung, puneau pâine, bob și orice fel de verdețuri, și așa i-l întindeau. Iar ea, de multe ori, apucând vasul și bătui, le arunca în fata celor ce i le aduceau. Și așa a fost ținută în mănăstire multă vreme.

Iar într-una din zile, portăriîa, venind la egumenă, i-a spus că a venit o femeie plângând, având cu sine un copil în vârstă de opt ani, care era slăbănog, mut și surd; și femeia cerea rugăciuni pentru tămăduirea copilului său. Iar egumena știind din descoperirea lui Dumnezeu, că acum se dăduse Eupraxiei darul tămăduirii și putere asupra duhurilor necurate, a chemat-o și i-a zis: „Du-te și ia pe copil de la maica aceea care stă dinaintea porții și adu-l aici”. Iar ea, ducându-se și văzând pe copil foarte bolnav, slăbănog, mut și surd, i-a fost milă de el și a suspinat. Deci, însemnându-l cu Sfânta Cruce, a zis: „Fiule, Dumnezeu, Care te-a făcut pe tine, Acela să te tămăduiască”. Și, luându-l pe mâini, l-a dus la egumenă.

Iar copilul, fiind dus cu mâinile ei, îndată s-a tămăduit și a grăit, începând a chema pe mama sa. Deci Eupraxia, văzând pe copil că grăia, s-a spăimântat și l-a lăsat jos; iar copilul, sculându-se, a alergat la poartă, strigând pe maica lui. Și ducându-se portărita, i-a spus egumenei. Drept aceea, egumena, chemând pe mama acelui copil, a zis către dânsa: „Soro, pentru aceea ai venit, ca să ne ispitești pe noi, aducându-ti copilul sănătos?”. Iar maica copilului a răspuns: „Stăpâna mea, mă jur pe Domnul Hristos, că până în ceasul acesta, copilul meu nici nu grăia, nici nu auzea, nici nu lucra cu mâinile nimic, nici cu picioarele nu putea să umble. Iar când această cinstită fecioară l-a luat pe el pe mâini, îndată a grăit și s-a făcut sănătos și a început a umbla”. Atunci egumena a zis către acea femeie: „Cu darul lui Hristos, ai pe copilul tău sănătos; deci, du-te cu pace, slăvind pe Dumnezeu!”.

Și plecând femeia cu pruncul său tămăduit, egumena a zis către Eupraxia: „Fiică, voiesc ca să hrănești cu mâinile tale pe acea soră care pătimește de îndrăcire în mănăstirea noastră, de nu te temi de ea”. Eupraxia a zis: „Nu mă tem, doamna mea, și ceea ce-mi vei porunci, o voi face”. Deci luând Eupraxia un vas cu fiertură și pâine, s-a dus la cea îndrăcită. Iar aceea îndată scrâșnind din dinți, s-a repezit la dânsa și, apucând vasul, voia să-l sfărâme. Iar Eupraxia, apucând-o pe ea de mână, i-a zis: „Viu este Domnul, că te voi arunca la pământ și, luând toiagul egumenei noastre, te voi bate pe tine aspru, ca de acum să nu mai faci neorânduieli”. Iar femeia îndrăcită, văzând că Eupraxia este mai tare decât dânsa, Domnul întărind pe roaba sa, a început a se teme și a tăcut. Iar sfânta a început cu blândețe a o îndemna pe ea, zicându-i: „Șezi, sora mea, mănâncă și bea și nu te tulbura”. Atunci ea, șezând, a mâncat, a băut și s-a odihnit.

Din acea vreme a început a nu-i mai da ei hrană de departe cu bățul, ci hrana o primea din mâinile Eupraxiei, minunându-se toate surorile. Iar când începea vreodată îndrăcită a se tulbura, a face nebunii și a striga, surorile îi ziceau: „Taci, că vine Eupraxia la tine cu bățul și te va bate!”. Și îndată îndrăcită se îmblânzea și tăcea. Iar monahia Ghermana, cea mai sus pomenită, a fost cuprinsă iarăși de zavistie și zicea către celelalte surori: „Oare nu sunt alte surori care să poată duce hrană celei îndrăcite, afară de Eupraxia? Dați-mi mie pâine, căci și eu, așijderea, voi sluji celei îndrăcite ca și Eupraxia!”. Deci luând pâine și linte, s-a apropiat de dânsa și i-a zis: „Soro, primește aceasta și mănâncă!”. Iar cea îndrăcită a apucat-o pe ea cu tărie și i-a rupt hainele de pe dânsa până la piele, scrâșnind împotriva ei cu dinții. Și aruncând-o cu fața la pământ, a șezut pe ea și a început a o mușca de grumaji și de spate, mâncând trupul ei. Și făcându-se mare țipăt și nici una neîndrăznind să se apropie de dânsa, Iulia a alergat la bucătărie și a zis Eupraxiei: „Femeia cea îndrăcită o omoară pe Ghermana!”.

Atunci Eupraxia, alergând, a apucat pe cea îndrăcită de mână și de grumaji și a izbăvit pe Ghermana, care era rănită și însângerată. Apoi, Eupraxia a zis către cea îndrăcită: „Oare ai făcut bine de ai rănit așa de rău pe această soră?”. Iar ea stătea scrâșnind din dinii și spumegând. Și i-a zis Eupraxia: „Viu este Domnul, că din ceasul acesta, de vei mai face rău vreunei surori, nu te voi mai ierta; ci, luând toiagul egumenei, te voi bate fără milă”. Atunci ea, culcân- du-se, a tăcut. Iar a doua zi de dimineață, Eupraxia mergând să o cerceteze pe dânsa, a găsit-o cu hainele rupte, șezând dezbrăcată pe pământ, adunându-și gunoiul său și mâncându-l. Deci fericitei Eupraxia i-a fost mare jale de ea și a lăcrimat, apoi a îmbrăcat-o pe ea într-o altă haină și, aducându-i pâine și apă, a hrănit-o și a adă­pat-o. Și ducându-se în chilie, a plâns toată ziua în taină fată de surori, rugându-se lui Dumnezeu, ca să tămăduiască pe ceea ce pătimea; așijderea și toată noaptea a petrecut-o în rugăciuni.

Iar Dumnezeu a descoperit egumenei rugăciunea ei și a doua zi egumena a chemat-o și i-a zis: „Fiică Eupraxia, pentru ce ai tăinuit înaintea mea rugăciunea ta, ce o faci pentru aceea care pătimește? De mi-ai fi spus mie, apoi și eu m-aș fi ostenit împreună cu tine”. Iar Eupraxia a zis: „Iartă-mă, doamna mea, căci văzând-o pe ea făcând foarte urât, mi-a fost milă de dânsa”. Atunci egumena a grăit către Eupraxia: „Fiică, am să-ți spun ceva, dar păzește-te să nu te mândrești. Iată, Hristos ți-a dat ție putere asupra diavolului aceluia ca să-l izgonești și s-a dat ție putere și asupra tuturor diavolilor”.

Iar Eupraxia, auzind aceasta, a căzut la pământ și și-a presărat capul cu țărână. Și striga, grăind: „Cine sunt eu, ticăloasa și cea plină de toată necurătia, ca să izgonesc pe diavolul, pe care voi, atâția ani rugându-vă, nu l-ați putut izgoni?”. Egumena a zis: „Fiica mea, pe tine te aștepta lucrul acesta, ca să se știe că mare răsplătire este pregătită pentru tine în ceruri; deci să nu fii neascultătoare, ci să faci ceea ce ți se poruncește”. Iar ea s-a dus mai întâi la biserică și, aruncându-se cu fata la pământ înaintea icoanei Domnului nostru Iisus Hristos, a udat pământul cu lacrimi, cerând ajutor.

Apoi, fiind silită de porunca egumenei, s-a dus la cea îndrăcită, iar surorile toate mergeau în urma ei, vrând să vadă ceea ce era să se facă. Și apropiindu-se Eupraxia de aceea care pătimea, i-a zis: „Domnul nostru Iisus Hristos, Care te-a zidit, te vindecă pe tine!”. Zicând acestea, a făcut pe fruntea ei semnul Sfintei Cruci. Iar diavolul, răcnind foarte tare, a zis: „O, ce mincinoasă și spurcată este monahia aceasta. Iată că de mulți ani petrec în femeia aceasta și nimeni nu m-a izgonit pe mine până acum, iar nebuna aceasta vrea să mă izgonească”. Eupraxia a zis: „Nu te izgonesc eu, ci Hristos, Dumnezeul meu, Căruia m-am făcut mireasă!”.

Atunci diavolul a strigat: „O, necurata, nu voi ieși din această femeie, fiindcă n-ai luat putere ca să mă izgonești pe mine”. „Eu sunt necurată și plină de toate spurcăciunea, precum și tu mărturisești, însă poruncind Hristos, Dumnezeul meu, vei ieși din aceasta; iar de nu vei voi să ieși, apoi voi lua toiagul egumenei noastre și te voi bate pe tine!”. Iar diavolul, răspunzând mult, nu voia să iasă. Deci Eupraxia, luând toiagul egumenei, îl amenința pe el, zicând: „Ieși, că te voi bate pe tine”. Diavolul a zis: „Cum voi putea ieși din ea, căci am făcut sfat cu dânsa și nu pot să-l calc?”.

Iar sfânta a lovit cu toiagul de trei ori și a zis: „Ieși din zidirea lui Dumnezeu, duh necurat, Domnul Hristos îți poruncește ție!”. Iar diavolul, tânguindu-se, zicea: „Unde mă voi duce?”. Sfânta a zis: „Du-te în întunericul cel mai din afară, în focul cel veșnic și în muncile cele fără de sfârșit, care ți s-au pregătit ție și tatălui tău, satana, și tuturor care fac voia voastră”. Iar surorile stăteau toate și priveau de departe, neîndrăznind să se apropie. Și de vreme ce diavolul nu voia să iasă, pentru că se împotrivea mult, Sfânta Eupra­xia, căutând către cer, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu mă rușina pe mine în ceasul acesta, ca să nu se bucure diavolul cel necurat!”. Și îndată răcnind diavolul cu glas mare, a ieșit, iar femeia s-a făcut sănătoasă din ceasul acela. Și luând-o pe ea Eupraxia și spălând-o, a îmbrăcat-o cu o haină curată. Apoi, ducând-o în biseri­că, toate împreună au dat slavă și mulțumire lui Hristos Dumnezeu.

Din ziua aceea, Sfânta Eupraxia a început a se smeri mai mult, slujind tuturor surorilor ca o roabă. Iar când se aduceau copii nepu­tincioși la mănăstire, egumena îi trimitea la Sfânta Eupraxia, care, deși nu voia, însă, supunându-se poruncii egumenei, îi tămăduia cu darul lui Hristos.

Iar când s-a apropiat vremea fericitului sfârșit al Sfintei Eupraxia, egumenei i s-a arătat în vedenia visului descoperire de la Dumnezeu, că mireasa lui Hristos este chemată acum în cămara cea cerească. Și s-a tulburat foarte mult egumena de vedenia aceea, fiindu-i jale pentru despărțirea de dânsele a iubitei Eupraxia. Deci a început a plânge și nici uneia n-a voit să-i spună acea vedenie.

Iar bătrânele, văzând-o pe ea mâhnită și plângând în toate zilele, mai întâi nu îndrăzneau să o întrebe pentru ce plânge așa; apoi și ele umplându-se de mâhnire pentru întristarea ei, s-au apropiat de dânsa, grăind: „Doamnă și maica noastră, spune-ne nouă pentru care pricină ești în astfel de întristare, pentru că și inimile noastre s-au sfărâmat, văzându-te pe tine suspinând și plângând?”. Egumena a zis: „Nu mă siliți să vă spun până mâine”. Bătrânele au zis către dânsa: „Maica noastră, viu este Domnul, de nu ne vei spune, cu mare mâhnire vei răni sufletele noastre”. Egumena a zis: „Nu voiam să vă spun până dimineață, dar de vreme ce mă siliți, am să vă spun. Eupraxia ne lasă pe noi, căci mâine se va duce din viața aceasta; dar nici una din voi să nu-i spuneți, ca să nu se tulbure și să nu știe această taină, până va veni ceasul ei”. Egumena spunând acestea, surorile au plâns mult pentru că toate iubeau și cinsteau pe Eupraxia foarte, știind că este plăcută lui Dumnezeu și adevărată roabă și mireasă a lui Hristos; deci socoteau că le este lor mare pagubă a se lipsi de dânsa.

Și plângând ele, una din surori, auzind plânsul bătrânelor și înștiințându-se de pricina plângerii, a alergat la pitărie și a aflat pe Eupraxia cocând pâine și împreună cu dânsa ostenindu-se și Iulia. Deci a zis către Eupraxia: „Doamnă, să știi că pentru tine plânge egumena cu bătrânele”. Iar Eupraxia și Iulia s-au mirat de cuvântul acesta și stăteau tăcând. Apoi Iulia a zis către Eupraxia: „Oare nu cel ce a fost altădată logodnicul tău a rugat pe împăratul să te ia din mănăstire cu sila, și pentru acestea se întristează doamna egumena și bătrânele?”. Sfânta a răspuns: „Viu este Domnul meu, Iisus Hristos, că de s-ar aduna toate împărățiile pământului, nu vor putea să mă silească pe mine, ca eu să las pe Hristos al meu; însă, doamna mea, Iulia, du-te și înștiințează-te cu dinadinsul, pentru ce este plânsul acela, pentru că sufletul meu s-a tulburat foarte tare”.

Deci Iulia ducându-se, a stat lângă ușă și a ascultat cele ce vorbeau. Iar egumena spunea bătrânelor de acea vedenie, astfel: „Am văzut doi bărbați cinstiți, îmbrăcați luminos, intrând în mănăstire și zicându-mi: «Lasă pe Eupraxia, căci îi trebuiește împăratului!» Și iarăși au venit alți doi bărbați mai luminoși și mi-au zis: «Ia pe Eupraxia și o du pe dânsa la împăratul!» Iar eu îndată luând-o pe dânsa, mergeam. Și când am sosit la niște porți preaminunate, ale căror frumuseți nu pot a le spune, acelea s-au deschis de la sine și am intrat înăuntru, unde am văzut niște palate nefăcute de mână, pline de slavă nespusă și un scaun înalt pe care ședea un împărat prea luminos. Deci eu n-am putut să intru înăuntru, iar pe Eupraxia, luând-o, au dus-o la împărat. Iar ea, căzând înaintea Lui, i s-a închinat și a sărutat Preacuratele Lui picioare. Am văzut acolo milioane de milioane de îngeri și o mulțime fără de număr de sfinți, și toți stăteau privind la Eupraxia. După aceasta am văzut pe Maica lui Dumnezeu, pe Preacurata Fecioară Maria, Stăpâna noastră, care, luând pe Eupraxia, i-a arătat ei o cămară preafrumoasă și o cunună gătită, strălucind cu slavă și cu cinste, și am auzit un glas, zicând către dânsa: «Eupraxia, iată răsplătirea și odihna ta! Deci acum du-te, iar după zece zile să vii, ca să te îndestulezi de toate acestea întru nesfârșiții veci»”.

Această vedenie a spus-o egumena bătrânelor, vărsând lacrimi din ochi, și le-a zis: „Iată, acum este a zecea zi de când am văzut această vedenie și mâine dimineață Eupraxia va muri!”. Auzind Iulia aceasta, a început a se bate în piept și s-a dus la pitărie, plângând și tânguindu-se. Și văzând-o Eupraxia pe ea plângând, i-a zis: „Te jur pe tine cu Fiul lui Dumnezeu, să-mi spui ce ai auzit și pentru ce plângi așa!”. Iulia a răspuns: „Plâng căci astăzi ne vom despărți de tine, pentru că am auzit de la doamna noastră cea mare, că mâine te vei sfârși!”. Iar Eupraxia, când a auzit de aceasta, îndată a slăbit și a căzut la pământ ca o moartă. Și Iulia ședea lângă dânsa și plângea. Apoi Eupraxia a zis către Iulia: „Dă-mi mâna, sora mea, și sprijinește-mă. Scoate-mă pe mine în lemnărie și pune-mă acolo”. Iar Iulia a iăcut așa.

Și zăcând Eupraxia la pământ, plângea, zicând către Domnul: „Stăpâne, pentru ce Te-ai îngrețoșat de mine, străina, care sunt în sărăcie și pentru ce m-ai trecut cu vederea? Iată, vremea în care eu puteam să mă ostenesc și să mă lupt cu diavolul, iar Tu acum iei sufletul meu de la mine! Milostivește-Te, Doamne, spre mine, roaba Ta, și lasă-mă măcar numai anul acesta, ca să plâng pentru păcatele mele, căci sunt fără de pocăință și goală de fapte bune, și n-am nădejde de mântuire. Căci în mormânt nu este pocăință, nici lacrimi și nu morții nu Te vor lăuda pe Tine, Doamne, nici toți cei ce se pogoară în iad, ci cei vii vor binecuvânta numele Tău cel sfânt! Dăruiește-mi mie un an, ca smochinului celui neroditor!”.

Astfel tânguindu-se ea, a auzit-o una din surori și, alergând, a spus egumenei și bătrânelor. Atunci egumena a zis: „Cine i-a spus ei cele grăite de noi și a tulburat sufletul ei? Nu v-am poruncit eu, ca nici una să nu-i spuneți această taină, până ce-i va veni ceasul? De ce ați făcut aceasta, tulburând-o mai înainte de vreme? Mergeți și aduceți-o aici”. Și fiind adusă sfânta, s-a aruncat la picioarele egumenei, zicând: „Pentru ce nu mi-ai spus mie, maica mea, de sfârșitul meu care s-a apropiat, ca să fi plâns păcatele mele? Iată, acum mă duc, neavând nădejde de mântuire, de vreme ce sunt străină de faptele cele bune; ci, miluiește-mă, stăpâna mea, și roagă-te lui Dumnezeu, să mă lase să mai viețuiesc un an, ca să mă pocăiesc de păcatele mele; căci, ducându-mă fără de pocăință, nu știu care întuneric mă va cuprinde și care muncă mă așteaptă pe mine”.

Iar egumena a zis către dânsa: „Fiica mea, Eupraxia, viu este Domnul, că nestricăciosul tău Mire, Hristos, te-a făcut vrednică împărăției cerești și ți-a pregătit o cămară preafrumoasă și cununa slavei celei veșnice”. Apoi egumena a început a-i spune toată descoperirea care o văzuse pentru dânsa și astfel i-a mângâiat sufletul ei și a făcut-o cu bună nădejde. Și o ruga egumena să mijlocească la Dumnezeu pentru dânsa, ca s-o învrednicească și pe ea de aceeași parte. Iar Eupraxia, zăcând la picioarele egumenei, a început a slăbi cu trupul, căci mai întâi a început a căsca și a tremura, apoi au cuprins-o frigurile. Și a zis egumena către surori: „Luați-o și duceți-o în casa cea de rugăciune, pentru că vine ceasul ei!”.

Deci, luând-o, au pus-o în casa de rugăciune, iar surorile au șezut lângă dânsa triste, plângând până seara. Iar seara, egumena a poruncit surorilor să mănânce și doar Iulia să rămână singură lângă Eupraxia; pentru că aceea niciodată nu se depărta de dânsa. Și închizându-se Iulia cu dânsa, a petrecut până dimineață. Deci se ruga Iulia de Eupraxia, zicând: „Doamnă soro, să nu mă uiți înaintea Domnului; să-ți aduci aminte că am fost nedespărțită de tine pe pământ, că te-am învățat la citirea cărților și că te-am îndemnat la nevoință. Deci roagă pe Hristos, ca să mă ia și pe mine cu tine!”.

Și sosind dimineața, egumena a văzut că Eupraxia este în răsuflările cele mai de pe urmă și a trimis pe Iulia la surori, zicând: „Veniți să sărutați pe Eupraxia cu sărutarea cea din urmă, pentru că se sfârșește!”. Și adunându-se surorile, o sărutau plângând și zicând: „Doamnă soro, pomenește-ne și pe noi în împărăția lui Hristos!”. Iar ea tăcea, neputând să vorbească. Mai pe urmă de toate a venit la dânsa și aceea pe care o izbăvise de muncire diavolească și îi săruta mâinile, plângând și zicând: „Aceste sfinte mâini mult mi-au slujit mie, nevrednica de Dumnezeu, și cu ele s-a izgonit din mine diavolul care m-a muncit”. Iar Eupraxia nu-i răspundea. Și i-a zis egumena: „Soră Eupraxia, au nu miluiești pe această soră și nu-i răspunzi nimic, pentru că plânge așa?”.

Iar Eupraxia, uitându-se spre sora aceea, i-a zis: „Soră, pentru ce mă osțenești? Lasă-mă să mă odihnesc, că sunt aproape de sfârșit, însă teme-te de Dumnezeu, și Acela te va păzi pe tine”. Apoi, uitându-se la egumenă, a zis: „Maica mea, roagă-te pentru mine, că mare osteneală este sufletului meu în ceasul acesta”. Și a început egumena a se ruga pentru dânsa cu toate surorile. Și când a sfârșit rugăciunea și a zis „Amin”, Sfânta și Cuvioasa mireasă a lui Hristos, Eupraxia, și-a dat cinstitul și sfântul ei suflet în mâinile lui Dumnezeu, viețuind treizeci de ani de la nașterea sa. Iar surorile, plângând mult după dânsa, au îngropat-o lângă maica sa și au preaslăvit pe Dumnezeu, că s-au învrednicit să aibă între dânsele o soră atât de plăcută Lui.

Iar Iulia a petrecut nedepărtată de lângă mormântul ei trei zile, plângând și tânguindu-se; iar a patra zi a venit la egumenă veselă și bucuroasă și i-a zis: „Maica mea, roagă-te pentru mine, că acum mă cheamă Hristos, pe Care L-a rugat fericita Eupraxia pentru mine, păcătoasa, ca să fiu împreună cu dânsa”. Zicând aceasta și sărutând pe toate surorile, într-a cincea zi s-a sfârșit și au îngropat-o lângă mormântul Sfintei Eupraxia. Iar după 30 de zile, Cuvioasa egumenă Teodula diaconița, chemând pe surori, le-a zis: „Alegeți-vă vouă o altă maică în locul meu, care să vă poată povățui, pentru că pe mine mă cheamă Domnul, pe care Cuvioasa Eupraxia L-a rugat mult pentru mine, ca să mă rânduiască cu dânsa și cu Iulia; că și ele împreună s-au învrednicit cămării cerești, la care mă duc și eu acum”.

Iar surorile toate s-au veselit pentru Eupraxia și Iulia, că au intrat în bucuria Domnului lor, și se rugau ca și ele să se învred­nicească de aceeași parte; iar pentru maica care le lăsa, plângeau, și și-au ales pe una din surori, anume Teognia, ca să le fie lor egumenă. Și chemând-o pe ea egumena, a zis către dânsa: „Știi bine toată rânduiala și tipicul vieții mănăstirești. Te jur cu Preasfânta și cea de o ființă Treime, să nu câștigi la mănăstire averi, nici oarecare bogății, ca să nu întorci mintea surorilor spre grijile pământești și, pentru acelea, să se lipsească de bucuriile cele cerești; ci mai vârtos, defăimând toate cele vremelnice, să câștige pe cele veșnice”. Iar către surori a zis: „Știți viața Sfintei Eupraxia, faceți-vă următoare ei, ca să vă învredniciți părții celei cu dânsa întru cămara cea cerească”. Apoi, dând tuturor sărutarea cea din urmă, a poruncit s-o ducă în casa de rugăciuni, să închidă ușile și să nu intre la dânsa nici una până a doua zi. Și intrând surorile a doua zi dimineață, au găsit-o sfârșită întru Domnul și, plângând, au îngropat-o lângă Sfânta Eupraxia. Iar din ziua aceea n-au mai îngropat pe nici una în locul acela.

Și se făceau multe minuni la cinstitele moaște ale acelor plăcute ale lui Dumnezeu; pentru că se dădeau tămăduiri de toate neputințele și se izgoneau diavolii, care strigau, zicând: „O, Eupraxie, și după moarte ne biruiești și ne alungi!”.

Într-acest fel a fost petrecerea și viața Cuvioasei Eupraxia, care s-a învrednicit slavei celei cerești. Deci, să ne sârguim și noi să-i urmăm ei. Să câștigăm smerenia, ascultarea, blândețea, iubirea de osteneală, răbdarea, curăția și întreaga ei înțelepciune, ca și noi, cu rugăciunile ei, să ne aflăm vrednici bunătăților celor veșnice și bucuriei și petrecerii cu cetele îngerești, și să ne învrednicim a ne sătura de slava Domnului nostru Iisus Hristos, întru împărăția Lui cea cerească, cu toți sfinții, întru nesfârșiții veci. Amin.