În fiecare an pe data de 11 Septembrie prăznuim și cinstim memoria Sfintei Mucenițe fecioare Teodora din Vasta. Numele acestei sfinte este cunoscut nu numai în țara noastră (Grecia, n. trad.), ci și în afara granițelor acesteia.

Care este însă drumul pe care aceasta l-a urmat pentru a atinge sfințenia?

Vom povesti pe scurt ceea ce este cunoscut despre viața sa și perioada în care a trăit, având ca izvor sinaxarele sfinților Bisericii noastre, astfel încât fiecare dintre noi să o „invidieze” și să încerce să îi semene.

Sfânta provenea din regiunea Peloponez, leagăn de sfinți și de eroi, de aceea este numită de unii Sfânta Teodora „din Peloponez”. În ceea ce privește locul nașterii Sfintei, cel mai probabil este vorba de Arcadia sau Messinia.

A viețuit în secolul al IX-lea, în vremea Imperiului Bizantin. Părinții săi au fost oameni săraci și fără dregătorii, dar cu iubire de Dumnezeu, și le­-au insuflat și copiilor lor credința în Hristos. De la o vârstă fragedă, Teo­dora s-a distins dintre toți frații săi, dând dovadă de o mai mare aplecare și dragoste față de cele sfinte. Îl iubea pe Dumnezeu atât de mult încât dorea să își dedice întreaga viață slu­jirii Acestuia. Cu fiecare zi care tre­cea, își descoperea din ce în ce mai mult ceea ce Sfinții Părinti numesc «Iubirea pentru Hristos».

Ajungând la maturitate, a hotărât să se retragă într-o mănăstire și să își cultive între zidurile acesteia iubirea pentru Hristos. Paradoxal, ea nu a ales o mănăstire de maici, ci una de călugări! S-a înfățișat la mănăstirea „Maicii Domnului”, aflată la granița dintre județele Arkadia și Messinia, ca bărbat, cu numele de „Teodor”. Nu se știe care a fost de fapt motivul pentru care a făcut această alegere. Probabil dorea ca cei care o cunoșteau să îi piardă cu totul urma.

În mănăstirea în care s-a călugărit nu a întârziat să devină un exemplu de răbdare, ascultare și umilință. Aceste virtuți au condus-o treptat spre o înălțare spirituală recunoscută și de egumen și de ceilalți călugări. Părinții mănăstirii, admirându-i personalitatea și virtuțile care o deosebeau de obște, i-au încredințat treburile externe ale mănăstirii. Într-adevăr, această misiune revine întotdeauna călugărilor sau maicilor cu înalte calități spirituale.

În acele timpuri, regiunea Peloponezului a fost lovită de o foamete chinuitoare, astfel încât locuitorii și mănăstirea erau în pericol de a muri de foame. Toți părinții și-au întors privirile către „Teodor” ca fiind singurul care putea să îi ajute în această situație atât de dificilă. Astfel, „părintele Teodor” a poposit în multe case de credincioși creștini pentru a-i sprijini și, dacă era posibil, pentru a aduna hrană pentru obștea călugărească.

S-a întâmplat însă ceva josnic! O femeie a aruncat asupra ei o grea acuzație: „Călugărul, a spus ea, m-a lăsat însărcinată!”. Această știre s-a răspândit repede! Acuzația calomnioasă plana greu asupra sa. Indignați, părinții femeii însărcinate au urcat la mănăstire și i-au poruncit lui „Teodor” să îi urmeze. „Părintele”, chiar dacă a negat acuzația, i-a urmat fără împotrivire. L-au judecat în grabă și l-au declarat vinovat. A primit cea mai grea pedeapsă, „moarte prin decapitare”. Chiar dacă ar fi putut prin simpla descoperire a corpului său să își demonstreze nevinovăția, a preferat să „îndure” povara calomniei! Ca loc al martiriului a fost ales satul Vasta din regiunea Arkadia. A fost călăuzit până acolo de călău, pe care „Teodor” l-a urmat „ca o oaie mută” (Isaia 53). După puțin timp, sufletul Sfintei Teodora s-a ridicat la ceruri, pentru a se așeza în locul destinat sfintelor mucenițe fecioare ale Bisericii lui Hristos. Călăul și ajutoarele acestuia, care o decapitaseră pe Sfântă, au văzut corpul dezgolit al acesteia și au cerut cu pocăință iertare de la Dumnezeu. Vestea despre această întâmplare uluitoare s-a răspândit peste tot! Egumenul mănăstirii și ceilalți călugări au ajuns plângâng la locul de mucenicie și, slăvindu-L pe Dumnezeu, au înmormântat corpul Sfintei în mănăstirea lor sau, după unii autori, chiar în locul martiriului acesteia.

Înainte de a muri, Sfânta i-a cerut lui Dumnezeu ca din părul ei să facă copaci, iar din sângele ei râu. Într-adevăr, din acoperișul bisericii ridicate la Vasta, Arkadia, au crescut copaci, care se sprijină, paradoxal, direct pe acoperiș și stau dovada faptului că „acolo unde Dumnezeu o voiește, ordinea firii este învinsă”.

Viața Sfintei Cuvioase Mucenițe Teodora, pe care am descris-o mai sus, ne transmite câteva mesaje pe care merită să le reținem.

a) Pentru început, ni se arată faptul ca sfințenia nu este o stare de nemișcare, ci o luptă continuă a omului întru curățarea inimii sale de patimi și unirea cu Dumnezeu. Este ade­vărat că Dumnezeu Atotputernicul are putere asupra tuturor lucrurilor, dar există ceva ce nu poate face. Ce este ceea ce nu poate face? Să se unească cu un suflet impur! Lupta, noastră continuă este, deci, aceea pentru curățirea inimii noastre de patimi și continuarea vieții noastre spirituale întru iluminare și dumnezeire.

b) Vedem, de asemenea, luând ca exemplu viața Sfintei Teodora, că sfi­nțenia nu are nicio legătură cu vârsta, profesia sau condiția socială a cre­dinciosului. Exemplul sfintei noastre protectoare ilustrează acest adevăr. Era doar o tânără fată când au adus­-o în pustietatea unde se află astăzi locul nostru de pelerinaj, pentru a o decapita. Cu toate că avea o vârstă atât de fragedă, a dat dovadă de un curaj bărbătesc. Ce o îmbărbăta? Harul lui Dumnezeu îi dădea putere și ne dă putere fiecăruia dintre noi în lupta cu greutățile vieții noastre. Acesta ne dă putere și răbdare.

Nici vârsta și nici profesia pe care o avem nu sunt motive care să ne împiedice să atingem sfințenia. De exemplu, astăzi sărbătorim un alt sfânt, pe Sfântul Eufrosin, care era bucătar. Avem exemple de credincioși din aproape toate profesiile care
au atins pragul sfințeniei. Nici faptul că cineva este bogat sau sărac nu con­stituie o piedică pentru el în a deveni sfânt. Sfânta Teodora provenea dintr­-o familie de oameni săraci și fără dregătorii, dar cunoaștem din sinaxarele Bisericii noastre faptul că au existat până și regi care au preferat chilia monahală și au îmbrăcat rasa la Muntele Athos, abandonând coroana și viața luxoasă. Oricine dintre noi, fie că este cleric sau mirean, bogat sau sărac, cu o poziție importantă în so­cietate sau nu, oricine poate să devină sfânt. De pe orice poziție ar ocupa în societate, oricine se poate înălta și uni
cu Dumnezeu.

c) În final, trebuie să amintim fap­tul că sfințenia nu înseamnă viață pe­trecută în petreceri. Viața binecre­dinciosului creștin trebuie să fie una ascetică, chiar dacă locuiește în centrul Atenei, așa precum bătrânul și bi­necuvântatul Porfirie. Viața creștinului este o viață de sacrificii și, în ace­lași timp, o viață de iubire infinită. Sfințenia este o cale ascendentă, un drum anevoios și dureros, dar, în același timp, o cale plină de mari bucurii spirituale. Viața spirituală care duce la sfințenie este o cale cu piedici și greutăți, mai mici sau mai mari. Este ceea ce fiecare dintre noi întâmpină în existența sa de zi cu zi, Oricât de grea ar fi însă, această cale este dulce și reprezintă scopul suprem și substanțial al vieții noastre. Dorința noastră supremă este sfințenia!

Să încercăm să devenim sfinți, urmând exemplul vieții Muceniței Teodora, care atât în acest loc sfânt al martiriului său, cât și oriunde în lume cineva ar invoca numele ei, Sfânta îi va veni în ajutor și îl va proteja. Să ascultăm vorbele Sfântului Ioan Gură de Aur care ne îndeamnă încă din secolul IV să „îi cinstim pe sfinți imitându-i”. Fie ca Sfânta să binecuvânteze pe fiecare credincios care vine și se închină icoanei sale și pășește pe pământul acesta însânge­rat al martiriului său!

(Sfânta Mitropolie Gortynos și Megalopolis, Viața Sfintei Cuvioase Mucenițe Teodora din Vasta, Arcadia, pp. 7-19)