Este de mare folos a pomeni pe cei care au pătimit pentru Hristos, căci însăşi aducerea aminte a chinurilor lor poate deştepta gândul nostru spre dumnezeiasca dragoste şi să-i dea aripi pentru săvârşirea faptelor bune, ca şi noi să suferim măcar cu mintea acele pătimiri pe care ei le-au avut cu trupul pentru răsplătirile ce vor să fie. Dintre cei care aici şi-au săvârşit muceniceştile nevoinţe sunt Carp şi Papil, stâlpii cei mari şi temeliile Bisericii, care s-au născut în patria cea slăvită, în cetatea Pergamului, din părinţi drept credincioşi şi prin viaţa lor îmbunătăţită au fericit pe cei ce i-au născut; pentru că ramura cea sfântă creşte din rădăcină sfântă, iar pomul cel bun face poame bune şi râul cel curat pe izvor îl preamăreşte. Căci amândoi, şi Carp şi Papil, numai cu cele de nevoie îşi îndestulau trupul, lepădând toate cele ce erau de prisos în multe feluri şi chiar cu cele de nevoie atât de puţin se îndestulau, încât numai cu trupul se deosebeau de îngeri şi prin înfrânarea cea mare abia se vedeau a avea trup. Printr-o viaţă ca aceasta, suindu-se la culmea faptelor bune, s-au făcut vrednici să li se încredinţeze cârmuirea Bisericii. Carp, fiind ales episcop, propovăduia tainele dreptei credinţe celor ce erau în Tiatira. Iar Papil, cinstindu-se cu treaptă diaconiei de către Carp şi cu chemarea sa asemănându-se întru ostenelile cele deopotrivă, îşi arăta sârguinţa.

     Vestea despre dânşii s-a dus în toate ţările cele ce erau acolo împrejur, precum este obiceiul, căci nu se poate ascunde fapta bună, ci întotdeauna vine întru arătare. Pentru această mulţime de oameni alergau la dânşii şi ascultau învăţăturile lor cu osârdie şi se apropiau de dreapta credinţă. Însă nu se putea nicidecum să se odihnească diavolul care ura binele cel dintru început şi, văzându-le faptele acestea, nu s-a odihnit ci, când şi-a aflat slujitori aleşi ai răutăţii sale, i-a sfătuit să-i clevetească pe sfinţi la păgânul împărat Deciu, precum că nu se închină idolilor lor, ci îi blesteamă şi urmează credinţa creştinească. Iar Deciu, auzind acestea, s-a mâniat foarte tare şi a trimis în Asia pe Valerie, unul din sfetnicii săi, care era iubitor de idoli şi om cumplit de rău, căruia împăratul îi arăta toate tainele sale; şi, spunându-i ce aflase în legătură cu sfinţii, i-a dat stăpânire peste dânşii. Iar Valerie, luând această poruncă, a plecat de grabă şi, sosind la locul unde erau sfinţii, a poruncit ca aceştia să aducă jertfă deşerţilor lui idoli. Porunca lui a străbătut îndată până la marginile ţării Tiatiriei.

     Valerie poruncea ca toţi cei ce erau în acea ţară să vină fără întârziere în acel loc unde trebuia să se facă jertfă şi închinăciunea la zei. Aşa diavolul, nu numai el singur bolea de îndrăcirea de idoli, ci şi pe alţii voia să-i vatăme cu aceeaşi boală. Şi, adunându-se toţi la locul de jertfă, nu aflară pe cei doi minunaţi mucenici, Carp şi Papil, căci ei în alt loc aduceau jertfa cea curată adevăratului Dumnezeu, adică rugăciunea. Pe aceştia, neaflându-i Valerie în mijlocul adunării, a poruncit să-i caute şi, aflându-i, au fost aduşi de faţă înaintea lui şi cu mândrie i-a întrebat: "Pentru ce nu v-aţi aflat aici ca să jertfiţi zeilor împreună cu poporul?" Apoi a adăugat: "Deci, înaintea ochilor mei să vă îndreptăţi bine greşala voastră, ca zavistia celor ce v-au vorbit pe voi să se întoarcă asupra capului lor, iar vouă să vi se înmulţească cinstea mai mult ca înainte". Dar sfinţii, ca cei ce nu aveau teamă şi frică, nici nu căutau cinste omenească, au răspuns cu îndrăzneală: "Nu se cade nouă, judecătorule, să mâniem pe Dumnezeul nostru şi să ne arătăm nemulţumitori pentru facerile Lui de bine; căci chiar şi dobitoacele ne-ar mustra de nemulţumirea noastră, pentru că şi ele îl cunosc pe Cel ce le-a hrănit, iar noi am fi nerecunoscători faţă de Ziditorul nostru dacă i-am cinsti pe zeii cei mincinoşi, lăsând pe adevăratul nostru Dumnezeu".

     Acestea grăindu-le ei, Dumnezeu a întărit cuvintele lor, cu nişte semne ca acestea: s-a cutremurat pământul de năprasnă şi s-au sfărâmat toţi idolii care erau cinstiţi de acei păgâni şi s-au risipit ca praful. Însă răutatea lui Valerie era mare şi a rămas neschimbată, căci atunci când trebuia să se minuneze de puterea cea negrăită a lui Dumnezeu şi să râdă de neputinţa deşerţilor zei, atunci el s-a arătat mai înverşunat şi mai necunoscător; dar s-a înfrânat să pornească asupra lor chinurile cele grele, ruşinîndu-se de bunul neam şi de blândeţea acestor bărbaţi şi a poruncit să fie puse lanţuri de fier pe grumazul lor şi să-i poarte goi prin mijlocul cetăţii.

     Astfel nevoitorii cei cinstiţi erau purtaţi pe uliţe. Ei, care erau foarte cinstiţi, au fost făcuţi de râs şi de batjocură. Ei, care erau vrednici de nenumărate laude, au fost duşi cu ocară şi cu necinste pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Judecătorului i s-a părut că pedepsindu-i cu asemenea necinste îşi vor schimba hotărârea lor cea tare. Apoi s-a gândit să le vorbească cu cuvinte dulci, zicându-le: "De nu v-aş fi văzut pe voi că sunteţi cu bună pricepere, nu v-aş fi dat sfatul cel bun, ci cu chinuri, chiar nevrând voi, v-aş fi înduplecat la credinţa noastră. Dar de vreme ce chipul vostru cel frumos şi bunul vostru obicei este semnul vitejiei voastre, am socotit să vă fiu vouă sfetnic bun, căci mi se pare că nici nu ştiţi voi cum că din vremuri foarte vechi a început a se da nemuritorilor zei slavă şi cinste; şi aceasta se petrece până în ziua de acum, nu numai la noi, cei ce ştim limba grecească şi romană, ci şi la barbari. Că prin acea osârdie către zei cetăţile se ocârmuiesc cu legi bune şi se câştiga războaiele contra vrăjmaşului, iar pacea se întăreşte. Şi de unde împăraţii şi nobilii romani cei de mai înainte şi de acum au ajuns întru atâta slavă, încât au răsturnat popoare şi cetăţi şi au supus sub stăpânirea lor pe toţi potrivnicii? Oare nu de aici, că au cinstit pe zei şi li s-au închinat lor? Deci, şi voi să-i cinstiţi pe aceştia. Şi de sunteţi amăgiţi cu cuvintele unor neînvăţaţi spre nepriceputa şi de curând arătata credinţă creştinească, acum deveniţi înţelepţi şi vă întoarceţi la această credinţă care este mai bună, ca şi zeii să vă miluiască pe voi şi să vă îndestulaţi de bunătăţile cele mari care sunt la noi; şi apoi să vă câştigaţi vouă mari daruri de la împărat. Iar de veţi petrece în cea dintâi nesupunere, veţi pierde atâtea bunătăţi şi pe noi ne veţi sili să fim mai aspri cu voi".

     Sfinţii, după ce au auzit acestea, şi-au ridicat ochii spre cer, şi-au făcut semnul crucii şi au răspuns lui Valerie: "Nădăjduieşti tu oare să ne întorci pe noi ca pe nişte proşti la păgânătatea ta? Să ştii că ai aflat viteji din cei cu multă pricepere. Nu socotim noi credinţa voastră a fi vrednică de cinste pentru vechimea vremii. Pentru că nu tot ce este vechi este şi cinstit, că şi răutatea, deşi este veche, nu este vrednică să fie cinstită pentru vechimea ei. Deci, nu aceasta se cuvine a socoti, că este veche credinţa voastră, ci această ne întrebăm: se cade oare a primi această credinţă rea, de la care noi ne-am sfătuit să ne abatem şi din mijlocul nostru să o lepădăm după putere, ca pe una care pregăteşte înfricoşatul foc al gheenei celor ce o iubesc? Oare voieşti să cunoşti adevărul? Socoteşte şi îl vei afla, că zeii voştri nu sunt nimic altceva decât numai lucru de mâini omeneşti, muţi şi surzi, care nu numai altora, ci nici lor nu pot să-şi aducă vreun folos.

     Dumnezeul cel adevărat din fire este necuprins şi mintea noastră nu poate să-L ajungă, nici nu se numără vremea Lui, căci nu are început şi nici sfârşit fiinţa Sa; şi pe toate cele văzute şi pe cele ce sunt cuprinse în mintea noastră, El le-a adus din nefiinţă, El l-a zidit pe om şi l-a pus în Rai şi i-a dat poruncă să se deprindă a fi ascultător Ziditorului, iar prin zavistia diavolului a căzut în neascultare şi s-a făcut vinovat de moarte. Apoi diavolul, neîndestulîndu-se cu căderea omenească, s-a sârguit ca seminţia lui să o ducă întru uitarea de Dumnezeu, ca oamenii nu numai cu trupul ci şi cu sufletul să moară. Deci, părăsind popoarele pe Dumnezeu şi depărtându-şi ochii de la lumina dreptăţii, au căzut în întunericul slujit de idoli. Pentru aceasta, Ziditorul fiind îndurat şi milostiv, n-a suferit să-l vadă pe om chinuit de diavol, ci a venit pe pământ şi, luând chip omenesc, întru toate s-a făcut asemenea nouă, afară de păcat; S-a răstignit pe cruce şi a murit vrând să ne izbăvească din robia diavolului şi de căderea în păcat. Şi biruind cu moarte Să pe vrăjmaşul nostru diavol, S-a urcat la ceruri şi pe noi ne cheamă acolo, făcându-ne lesnicioasă suirea la El. Drept aceea, tu, o! judecătorule, oare poţi să ne spui un astfel de lucru despre idolii tăi? Sau nu-ţi este chiar ruşine a-i numi pe ei dumnezei? Iar bogăţiile voastre şi cinstea împăratului, pe care voi le numiţi bunătăţile voastre, noi nu le băgăm în seamă, pentru că ne-am pus nădejdea noastră în Dumnezeu, pentru Care am hotărât cu gând neclintit că să pătimim şi să murim".

     Valerie, auzind aceste cuvinte, s-a mâniat şi, aprinzându-se cu focul mâniei, şi-a lăsat blândeţea cea dinafară şi şi-a arătat sălbăticia cea din lăuntru: mai întâi a dat averea sfinţilor spre jefuire celor care i-au clevetit, apoi, legându-i pe ei de nişte cai, a poruncit ca să-i alunge în Sardia; şi caii alergau foarte tare cu sfinţii care erau legaţi de dânşii, neodihnindu-se deloc, încât într-o zi au ajuns din Tiatira în Sardia. Aspră era calea aceea a bunilor pătimitori, căci neputând să alerge aşa de repede caii, erau târâţi cu de-a sila şi multe dureri au îndurat.

     În urma lor, fericitul Agatodor, care era slujitorul sfinţilor mucenici, împreună pătimind, a suferit împreună cu stăpânii săi. Ajungând în Sardia nu s-au odihnit de loc, ci au petrecut cea mai mare parte a nopţii în rugăciuni şi în cântări dumnezeieşti. Iar după ce au adormit puţin, îngerii lui Dumnezeu în vedenie îi mângâiau pe ei şi îi întăreau ca să poată răbda chinurile. Apoi, deşteptându-se din somn, au povestit unul altuia cele văzute în somn şi s-au veselit foarte mult, mulţumind lui Dumnezeu pentru că-i mângâia pe ei în necaz, făgăduind să le ajute în chinuri; iar ei se aprindeau cu dorinţa pătimirii pentru Hristos.

     A venit şi Valerie în Sardia, nădăjduind că pătimitorii, după chinurile pe care le suferiseră pe cale, fiind alergaţi şi târâţi, se vor îndupleca să se închine zeilor. Dar nelegiuitul nu ştia că sfinţii mai mult s-au călit spre nevoinţă cu dumnezeiescul Dar cel arătat lor în vedenie. Şi când i-a văzut pe ei mai luminoşi la faţă de cum erau, cu duhul mai tari şi cu inima mai curajoşi, s-a deznădăjduit că-i va birui cu muncile şi s-a întors spre vicleşug, vrând să amăgească şi să vâneze nerăutatea sfinţilor cea întemeiată pe Hristos, cu cuvinte blânde şi cu tot felul de momeli. Şi puteai să vezi pe vulpe luptându-se cu leii, căci nimic nu sporea înşelăciunea lui şi nu putea să-i biruiască pe sfinţi, pe care îi întărea ajutorul Celui Prea Înalt.

     Văzând că nici cu momeli nu rezolvă nimic, s-a gândit să procedeze altfel cu dânşii: i-a dat pe Carp şi pe Papil în paza unor bărbaţi tari şi aleşi, iar pe minunatul Agatodor, care slujea mucenicilor şi s-a făcut şi el mucenic desăvârşit, cu dragostea sa fiind legat de dânşii ca un prieten şi părtaş la aceleaşi chinuri, întinzându-l, a poruncit ca să fie bătut cu vîne de bou, fără milă. Se contraziceau amândoi, şi judecătorul, şi mucenicul; că judecătorul voia să-l biruiască pe mucenic cu mulţimea bătăilor, iar mucenicul cu atâta bunăvoinţă primea bătăile, încât se vedea că nu voia să-i obosească pe cei care îl băteau, ca doar astfel să prelungească mai mult bătaia. Şi fiind bătut mult, curgeau din el pâraie de sânge ca dintr-un izvor şi cădea carnea de pe trupul lui, încât i se vedeau măruntaiele din lăuntru şi mădularele se rupeau din încheieturile lor, pricinuind cu adevărat mari dureri acelui sfânt bărbat. Iar el din acele chinuri se arăta aşa de viteaz, ca şi cum numic nu ar fi pătimit, căci tăcea şi răbda bătăile cele grele şi pătimirea pentru Hristos o avea ca pe o îndestulată răcorire a durerilor sale celor mari. După ce a ostenit Valerie şi cei ce îl băteau, lui Agatodor chinurile îi înmulţeau bucuria, căci Domnul Iisus Hristos, privind din cer nevoinţa şi răbdarea cea bună a robului Său, i-a pregătit răsplată şi l-a chemat şi pe el la Sine, să se odihnească după atât de multe osteneli. Iar el îndată şi-a dat duhul în mâinile Domnului, lăsând judecătorilor trupul lui mort, pe care, după porunca lui Valerie, l-au lăsat neîngropat, ca să-l mănânce fiarele şi păsările cerului. Dar sosind noaptea, unii dintre credincioşi l-au luat şi l-au îngropat.

     După aceasta, Valerie a chemat la dânsul pe sfinţii mucenici Carp şi Papil şi le-a zis lor: "Nebunul de Agatodor, slujitorul vostru, şi-a luat vrednica moarte după faptele sale, căci n-a vrut să jertfească zeilor celor nemuritori; dar voi, fiind înţelepţi, de ce nu vă alegeţi ceea ce vă este de folos? Să nu voiţi a fi asemenea cu omul cel cu adevărat nenorocit, care în loc de viaţă şi de bucurie şi-a ales cu nebunie moartea cea cumplită". Sfinţii, auzind acestea, l-au ocărit şi l-au numit nebun, iar moartea sfântului Agatodor fericind-o, au zis că aceeaşi moarte pentru Hristos o doresc şi dânşii cu osârdie. Atunci judecătorul, mâniindu-se, a poruncit să-i lege iarăşi de cai şi să-i gonească înaintea sa la Pergam. Sfinţii, fiind goniţi pe cale şi târâţi, răbdau mare osteneală şi durere şi fiecare din ei grăia ca David: Pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre. Iar noaptea, spre a mări durerea lor, li se puneau pe răni legături strânse şi erau păziţi cu străşnicie de străji. Dar ei, după osteneala drumului, încă se mai osteneau cu privegherea, aducând toată noaptea lui Dumnezeu rugăciuni. Şi iarăşi Domnul a binevoit a-i cerceta, căci li s-a arătat lor îngerul Domnului, le-a tămăduit rănile şi a umplut inimile lor de dumnezeiască bucurie, întărindu-i spre nevoinţa cea mare.

     A doua zi, judecătorul, socotind că sfinţii după chinurile şi osteneala de ieri nu vor mai putea să păşească deloc, a poruncit să-i scoată înaintea sa ca să le vadă rănile.

     Văzându-i pe ei sănătoşi şi tari, nedurîndu-i picioarele şi mergând repede, cu feţele nu posomorite, ci luminoase şi vesele, socotea că aceasta este o vrăjitorie de-a lor şi pentru aceasta la mai mari chinuri i-a supus, căci legând trupurile lor cu grele lanţuri, i-a gonit pe o cale mai lungă.

     Sosind la un loc oarecare, după ce a adus jertfă zeilor, s-a aşezat la judecată şi, chemând pe Carp, a început a grăi prieteneşte cu dânsul, ca şi cum împreună ar fi suferit: "Iată, zeii, miluindu-ţi bătrâneţea, te-au făcut să alergi atâta cale fără osteneală; deci, de ce te arăţi nemulţumitor făcătorilor tăi de bine, calcând cinstea lor? Ascultă-mă pe mine, cel ce te sfătuiesc pe tine cele folositoare, şi închină-te zeilor împreună cu mine, căci eu îţi cinstesc bătrâneţele şi sufăr împreună cu tine şi plâng de primejdia ta, nu ca de una străină, ci ca de a mea cu adevărat. Dar ce să fac? Ştiu că sunt foarte urât de tine, acum nu pot ca să-ţi mai rabd mult, însă nu pentru necinstea mea, ci pentru cinstea zeilor nu te voi mai răbda dacă nici acum nu îmi vei asculta sfatul cel bun".

     La aceste cuvinte Sfântul Carp a răspuns: "Sfatul tău care duce de la lumină la întuneric şi de la viaţă la moarte, nimeni nu poate să-l numească bun, ci vădită înşelăciune şi vânătoare vicleană. Iar dacă cinsteşti bătrâneţele mele pentru ce nu crezi mie, cel ce părinteşte te sfătuiesc pe tine, căci mie mai mult îmi este jale de pierzarea ta decât ţie de pătimirile mele şi mă mâhnesc foarte mult de primejdia ta, căci ţi-ai pus nădejdea întru deşertăciune şi cinsteşti nişte idoli care nu te vor izbăvi din muncile veşnice, pentru că aceşti idoli sunt neînsufleţiţi şi făcuţi de mina omenească şi după dreptate nu pot fi numiţi Dumnezei, fiind idoli deşerţi şi netrebnici".

     Valerie, nerăbdând să mai audă necinstirea zeilor săi, a poruncit călăilor să-l ia pe Sfântul Carp, să-l dezbrace, să-l spânzure şi să-l bată cumplit cu vergi de spini. Bătându-l în felul acesta, au rănit tot trupul sfântului, rupându-i carnea de pe el, care zbura prin văzduh. Socotind că aceasta nu este de ajuns, Valerie a poruncit ca să mai vină şi alţi schingiuitori. Iar aceştia, unii îi ardeau coastele sfântului cu lumânări, iar alţii îi presărau rănile cu sare. Şi se uda pământul cu sângele sfântului, iar venele rupându-se îi provocau mare durere. Dar mucenicul, cu cât i se înmulţeau chinurile, cu atât mai mult se întărea în răbdare şi întru dragoste pentru Dumnezeu şi, fiind spânzurat, a zâmbit în chinuri, drept pentru care Valerie l-a întrebat: "De ce râzi, Carpe?" El a răspuns: "Pentru că am văzut darul Hristosului meu cel pregătit mie; de aceea m-am bucurat". Căci sfântul a văzut cerurile deschise şi pe Domnul şezând pe scaun cu heruvimii şi serafimii împrejurul Lui. Aşa a mângâiat Domnul în chinuri pe robul său şi darul Domnului i-a potolit toate durerile, încât sfântul a uitat rănile sale cele dureroase şi chinurile cele grele şi faptul că era spânzurat. Şi a fost chinuit până ce muncitorii au obosit. După chinuri, aruncându-l în temniţă, el mulţumea lui Dumnezeu, Celui ce l-a învrednicit a pătimi pentru Dânsul.

     Apoi, aducându-l în faţă pe Sfântul Papil, ca şi cum l-ar fi văzut acum pentru întâia oară, judecătorul a început a-l întreba: "De ce neam eşti şi din ce patrie şi care este meseria ta?" A răspuns sfântul: "Ai fi putut de mult să ştii toate cele despre mine, că sunt născut din cel mai bun neam, în cetatea Pergamului, şi am meşteşugul doctoricesc, nu aceea ce se face din ierburile care cresc pe pământ, ci ceea ce se ia de la Dumnezeu de sus, doctorie care nu tămăduieşte numai trupul, ci şi durerile sufleteşti le vindecă". Atunci judecătorul a zis: "Doctoria cea iscusită nu poate să fie fără învăţătura celor scrise de Galen şi de Hipocrat, cărora meşteşugul vindecării li s-a dat de la Dumnezeu". Iar Papil a răspuns: "Galen, Hipocrat şi ucenicii lor atunci pot să tămăduiască pe cineva, când Hristos al meu binevoieşte din milostivirea cea negrăită să dea cuiva a Sa doctorie, iar de nu voieşte El, apoi piere meşteşugul lor, neavând nici un folos din învăţătura lor întru iscusinţa doctoricească. Iar cei pe care tu îi numeşti dumnezei, cum se vor îngriji de sănătatea cuiva, când nici lor nu pot să-şi ajute cu ceva? Dacă vrei să cunoşti adevărul, încearcă un lucru: Iată, cel care şade lângă tine este orb de un ochi; deci, să-i dea idolii tăi vederea dacă pot şi eu după aceasta nimic nu voi mai zice". Iar Valerie a zis: "Oare se poate ca să fie cineva care să-l vindece pe orb?" A răspuns sfântul: "Nu numai această, ci şi alte boli nevindecate lesne vor fi tămăduite de acela care va chema pe Hristos, tămăduitorul tuturor bolilor". Iar Valerie a zis: "Deci, să vedem acum ceea ce spui; fă-l ca înaintea noastră să vadă, dacă poţi". A răspuns Papil: "Nu voiesc eu ca să fac aceasta mai întâi, pentru că mă tem să nu socoteşti că această minune a fost făcută de către idolii tăi. Mai întâi doctorii voştri să cheme pe oricare dintre zeii lor şi abia după aceasta eu voi arăta puterea Dumnezeului meu".

     Atunci Valerie a chemat pe slujitorii săi şi le-a poruncit să-i cheme pe zei într-ajutor şi să tămăduiască ochiul cel orb al sfetnicului său. Iar ei au strigat către zeii lor, chemând fiecare dintr-înşii pe zeul său, unul pe Apolon, altul pe Asclepios, altul pe Die, iar altul pe Ermis. Şi s-a făcut un lucru vrednic de râs, căci toată ziua s-au rugat către cei ce nu puteau să le ajute nimic, strigau către cei surzi, aduceau jertfe celor neînsufleţiţi şi nu dobândeau cererea lor şi nici n-au putut să lumineze ochiul trupesc, singuri fiind orbiţi cu sufletul. Iar robul lui Hristos, Sfântul Papil, a ridicat ochii cei trupeşti şi cei sufleteşti spre ceruri şi a chemat pe Domnul cel milostiv. Apoi, cu mâna sa s-a atins de ochiul celui orb şi a făcut semnul crucii pe dânsul şi îndată omul a văzut bine. Şi nu numai cu ochiul cel trupesc a văzut omul acela, ci şi cu ochii cei sufleteşti s-a luminat, căci lumina cea dumnezeiască s-a atins de inima lui şi, deşteptându-se ca din somn, a cunoscut neputinţa deşerţilor zei şi a înţeles puterea Domnului Dumnezeu Iisus Hristos, lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume şi a crezut într-Însul. Şi nu numai omul acela, ci şi altă mulţime de popor, prin minunea aceea a venit la cunoştinţa dreptăţii, căci pe cine n-a adus întru mirare şi încredinţare acea preaslăvită minune? Şi fiecare, văzând şi auzind aceasta, zicea: "Cu adevărat, mare este puterea lui Hristos şi Acela este Dumnezeu adevărat".

     Dar cu toate că ei preamăreau pe Dumnezeul cel adevărat, Valerie cel fărădelege n-a voit să-L recunoască şi cu mai mare mânie s-a aprins împotriva Sfântului Papil şi în loc de mulţumire pentru acea facere de bine, a poruncit ca Sfântul Papil să fie spânzurat pe un lemn şi să fie bătut fără cruţare.

     Fiind bătut acel frumos trup al Sfântului Papil, el nu pătimea nici o durere din cauza bătăilor, ci se mâhnea că nu primeşte chinuri mai grele. Iar Valerie, văzându-şi chinurile biruite de vitejia mucenicului, s-a mâniat şi mai tare şi a adus asupra sfântului chinuri peste chinuri. A aprins foc sub coapsele lui şi a poruncit să fie bătut cu pietre, dar nici împotriva focului nu s-a arătat mucenicul nerăbdător şi pietrele cădeau în alt loc, ca şi cum şi pietrele cinsteau trupul care pătimea pentru Hristos, căci îi lovea mai ales pe cei ce le aruncau, nevătămînd de loc pe Sfântul Papil.

     După ce s-a ostenit Valerie şi nu ştia ce fel de chinuri să mai poruncească împotriva sfântului, a mai contenit cu bătaia, socotind că dacă nu vor fi bătuţi o vreme, rănile lor se vor aprinde (infecta) şi aceasta îi va face mai slabi la bătaia care urma să fie după aceea. Dar sfinţii, care îl aveau aproape pe Hristos, doctorul, pentru care de bunăvoie pătimeau chinuri şi dureri, nu numai de dureri, ci şi de vânătăi şi de răni s-au tămăduit, încât nici urmă de rană nu se mai vedea pe trupul lor, lucru care a mirat mult pe nebunul judecător, pentru că, cu cât li se uşurau durerile, cu atât mai mult inima lui Valerie bolea şi că de foc se învăpăia de mânie.

     După puţină vreme a stat Valerie iarăşi la judecată, suflând cu turbare şi căutând cu ochi mânioşi. Iar sfinţii mucenici stăteau înaintea lui, cu privire frumoasă şi cu faţă veselă, de parcă erau chemaţi la un ospăţ. Şi nelegiuitul, vrând cu mânie să-i îngrozească, a auzit din gura lor cea îndrăzneaţă nişte cuvinte ca acestea: "Pentru ce, judecătorule, faci atâta osteneală ţie şi slujitorilor tăi, adeseori aducându-ne, purtându-ne şi chinuindu-ne pe noi şi nu pronunţi asupra noastră hotărârea cea mai de pe urmă? Ori nădăjduieşti că ne vei abate pe noi de la Hristos, Dumnezeul nostru şi de la adevăr? Mai bine morţi ne vei vedea pe noi, decât să ne supunem poruncii tale celei fără Dumnezeu". După ce sfinţii au grăit aceste cuvinte, îndată slujitorii au aşternut pe pământ hârburi şi piroane de fier şi pe acestea i-au pus goi pe mucenici cu faţa în jos şi i-au târât, bătându-i cumplit. Dar nici în aceste chinuri n-a lăsat Domnul pe robii Săi, pentru că a sosit cu ajutorul Său, suflând în faţa lor şi scoţându-i din acel necaz, căci îndată cioburile şi piroanele cele de fier, fără de veste au pierit, iar sfinţii au rămas nevătămaţi.

     După aceasta judecătorul cu şi mai mare mânie împotriva lor s-a pornit şi a poruncit ca să le fie tăiate coapsele cu briciul; dar sfinţii le răbdau pe toate cu vitejie, mărind pe Dumnezeu.

     Apoi au adunat fiare cumplite şi, fiind aduşi mucenicii, au slobozit asupra lor o ursoaică şi toţi au crezut că ursoaica se va repezi asupra lor şi că îi va rupe îndată şi va ucide trupurile lor, dar ursoaica n-a arătat nimic din năravul ei de fiară, ci, ca şi cum ar cinsti sfintele lor picioare, s-a culcat lângă ei şi le-a cuprins picioarele. Apoi au slobozit un leu, pe care numaidecât l-au îmblânzit, ca şi pe ursoaică, dar şi mai mare putere dumnezeiască s-a arătat prin el, căci, răcnind, a grăit cu glas omenesc, ocărind pe chinuitori şi sălbăticia lor. Iar ei, astupându-şi urechile, socoteau că toate acestea sunt farmece ale sfinţilor mucenici. Atunci judecătorul a poruncit ca aceştia să fie aruncaţi într-o groapă plină cu var nestins. Dar în zadar se ostenea nebunul, împotrivindu-se lui Dumnezeu, Cel ce păzea pe robii Săi pretutindeni nevătămaţi, pentru că după trei zile petrecute în groapa cu var au ieşit întregi şi sănătoşi de acolo.

     Valerie, cu cât îi vedea mai mult pe sfinţi de nebiruit, cu atât mai mult se mânia împotriva lor şi încălţându-i cu încălţăminte de fier, plină de piroane ascuţite, i-a silit să alerge, dar nici aşa n-a putut să-i biruiască pe ostaşii lui Hristos, cei de nebiruit. Făcând foc şi înroşind un cuptor foarte mult, a aruncat în el pe sfinţi şi împreună cu sfinţii a intrat şi Fericită Agatonica, sora Sfântului Papil, în mijlocul văpăii, vrând ca şi ea să fie părtaşă aceloraşi nevoinţe, dorind să moară pentru Hristos. Dar cuptorul cel înfocat nu numai că nu i-a ars pe ei, ci s-a răcorit cu puterea lui Hristos, pentru că pogorându-se o ploaie mare, focul s-a stins şi cuptorul s-a răcorit. După ce sfinţii au ieşit din cuptor nevătămaţi, iarăşi au fost duşi în temniţă unde cântau lui Dumnezeu ca într-o biserică.

     Judecătorul, neştiind ce să mai facă, se ruşina, fiind biruit. Apoi a pronunţat asupra lor hotărârea cea mai de pe urmă, adică să li se taie capetele. Sfinţii, fiind duşi împreună cu Agatonica la locul de ucidere, se bucurau şi, ridicând ochii şi mâinile lor spre cer, făceau rugăciuni nu numai pentru dânşii, ci şi pentru cei ce îi ucideau pe ei. Şi aşa şi-au sfârşit nevoinţa lor, murind cu ucidere de sabie. Iar sfintele lor trupuri, cele fără de cinste aruncate şi nebăgate în seamă, le-au luat credincioşii în taină şi cu cinste le-au îngropat, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.