În 1992, Sfântul Sinod al Bisericii noastre l-a canonizat pe marele Voievod Constantin Brâncoveanu.

Acesta, împreună cu cei patru fii şi cu rudenia sa, Ianache, au zi de prăznuire la 16 august.

Numele copiilor sunt Constantin, Ștefan, Radu și Matei.

Constantin Brâncoveanu a fost un mărturisitor al credinţei ortodoxe, un susţinător al culturii şi al artei româneşti.

După aproape 25 de ani de domnie, în Săptămâna Patimilor din 1714, a fost trădat de boieri.

Acuzat pe nedrept că unelteşte împotriva turcilor, Constantin Vodă cu fiii şi ginerii săi au fost duși la Înalta Poartă.

La Constantinopol, turcii le cereau toate averile pe care le bănuiau foarte mari, deși nu găsiseră decât puține.

Creştinul voievod şi fiul său cel mare au fost chinuiţi vreme de patru luni prin amarnice munci, precum:

întinderea pe roată, legarea capului cu un cerc de fier, arderea cu fierul înroşit, înţeparea mâinilor şi a picioarelor…

La sfârşit, turcii au dat de ales: trecerea la mahomedanism sau moarte.

Toți au rămas neclintiţi în credinţa lor până pe 15 august, când domnitorul împlinea 60 de ani.

Atunci, de Adormirea Maicii Domnului, au fost scoși din temniţă și duși spre moarte.

Legați în lanțuri, au fost purtați pe străzile oraşului numai în cămăşi, desculţi, cu capetele descoperite.

La locul de tăiere aşteptau poporul, sultanul Ahmed al III-lea, vizirul său şi ambasadorii marilor puteri europene.

Constantin Brâncoveanu, îngenuncheat, și-a îmbărbătat continuu fiii.

Așa a văzut cum au căzut capetele vistiernicului Ianache Văcărescu și ale fiilor Constantin, Ștefan, Radu.

Copilul Mateiaş, care avea numai 12 ani, s-a înspăimântat și a dorit să renunțe la credință.

Dar tatăl său i-a amintit că mai bine mori de o mie de ori, decât să lepezi credința.

Atunci copilul s-a întărit şi, întinzându-şi liniştit gâtul pe tăietor, a zis călăului: „Vreau să mor creştin. Loveşte!”.

Trupurile mucenicilor au fost aruncate în mare, de unde au fost culese de creştini milostivi.

Aceștia le-au îngropat în taină în insula Halchi, în biserica Mănăstirii Maicii Domnului.

În același timp, doamna Marica a fost surghiunită cu fetele sale şi cu ginerii pentru mai mulţi ani.

În 1720, ea a reuşit să aducă în ţară sfintele moaşte ale domnitorului.

Le-a înmormântat în biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, de unde veghează până astăzi.