Cărbuni încinși în mâna dreaptă, curaj până la capăt ‒ mucenicia Sfântului Varlaam

Au făcut foc pe altar, ca să aducă jertfă demonilor; chinuitorii stăteau lângă altar; a fost adus mucenicul; i-au poruncit să ţină mâna dreaptă deasupra altarului şi au făcut din palma mucenicului un fel de jertfelnic de aramă în care au pus cu viclenie tămâie aprinsă. Nădăjduiau ca mâna să-i fie biruită de tăria focului, spre a-l sili să dea îndată drumul tămâiei pe altar. Vai, cât este de felurită viclenia necredincioşilor! Îşi spuneau: „Dacă nu i-am încovoiat voinţa cu nenumăratele chinuri, să-i încovoiem prin foc măcar mâna acestui luptător dornic de luptă. Dacă nu i-am zguduit sufletul prin felurite uneltiri, să-i zguduim măcar mâna, punându-i-o în foc!”. Dar ticăloşii n-au reuşit nici cu această nădejde a lor. Flacăra a mâncat mâna, dar mâna a rămas, ţinând flacăra, ca pe cenuşă.

Om de la ţară, din Antiohia Siriei, era acest Varlaam. Biserica îi cinsteşte pomenirea pe 19 noiembrie. El vorbea ţărăneşte şi unii râdeau de el, neştiind că au în faţă un ostaş de neînvins al lui Hristos. Tot aşa a crezut şi stăpânitorul Antiohiei când a auzit de el că mărturiseşte credinţa în Înviere. Îl socotea ca pe un „vânat” uşor de prins pentru simplitatea vorbelor sale, dar s-a cutremurat foarte tare când l-a auzit grăind cu gura lui cuvinte îngereşti. Limba îi era de ţăran, dar nu şi sufletul. Şi, mâniindu-se prigonitorul, l-a dat pe sfinţitul Varlaam să fie bătut crunt de călăii săi. Aceştia atâta l-au bătut, până ce au obosit şi mâinile le-au amorţit, dar sufletul celui scrijelat nu s-a încovoiat.

Sfântul Vasile cel Mare, scriind o omilie despre dragostea apostolilor când primeau biciuiri de la iudei, face o frumoasă referire la răbdările acestui mucenic Varlaam:

„Un om ca acesta a fost şi ostaşul cântat de noi astăzi: socotea veselie chinurile; socotea că este atins cu trandafiri în loc de bice; fugea de atacurile necredinţei, ca de nişte săgeţi şi socotea mânia judecătorului umbră de fum; râdea de cetele sălbatice ale lăncierilor; se bucura de primejdii, ca de cununi; se bucura de răni, ca de nişte cinstiri; sălta de bucurie în faţa celor mai crunte pedepse, ca în faţa celor mai strălucite răsplăţi; scuipa pe ascuţişul săbiilor; socotea mâinile călăilor mai moi ca ceara; îmbrăţişa butucul chinuirii, ca pe un butuc al mântuirii; se bucura de zidurile temniţelor, ca de livezi înflorite; era încântat de născocirea de noi chinuri, ca de felurimea florilor” (Părinți și scriitori bisericești, volumul XVII, p. 521). Canonul mucenicului îl cinsteşte în repetate stihiri, dar mai ales îi cinsteşte „dreapta cea care ardea să fie pălmuite feţele demonilor”. Pentru că această dreaptă a Sfântului avea să-i aducă aureola muce­niciei.

Văzând tiranul că nu-l poate răpune cu toate aceste chinuri, a născocit unul de pomină. Unul pentru mâna dreaptă mucenicului. Sfinţitul mucenic a adus adesea jertfă Domnului, dar iată că acum i se rânduia să devină şi el miel de jertfă. Să-l lăsăm pe marele Vasile să ne povestească:

„Acesta a fost ultimul chin născocit pentru el de chinuitori. Au făcut foc pe altar, ca să aducă jertfă demonilor; chinuitorii stăteau lângă altar; a fost adus mucenicul; i-au poruncit să ţină mâna dreaptă deasupra altarului şi au făcut din palma mucenicului un fel de jertfelnic de aramă în care au pus, cu viclenie, tămâie aprinsă. Nădăjduiau ca mâna să-i fie biruită de tăria focului, spre a-l sili să dea îndată drumul tămâiei pe altar. Vai, cât este de felurită viclenia necredincioşilor! Îşi spuneau: «Dacă nu i-am încovoiat voinţa cu nenumăratele chinuri, să-i încovoiem prin foc măcar mâna acestui luptător dornic de luptă. Dacă nu i-am zguduit sufletul prin felurite uneltiri, să-i zguduim măcar mâna, punându-i-o în foc!». Dar ticăloşii n-au reuşit nici cu această nădejde a lor. Flacăra a mâncat mâna, dar mâna a rămas, ţinând flacăra, ca pe cenuşă. N-a întors spatele focului ce se războia cu el, ca fugarii, ci a rămas nemişcat, iar mâna lupta cu vitejie împotriva flăcării, dându-i mucenicului prilejul să spună cuvintele profetului: «Binecuvântat este Domnul Dumnezeul meu, Cel ce învaţă mâinile mele la oştire şi degetele mele la război!» (Psalm 143, 1). Focul se învălmăşea în luptă cu mâna, dar focul era cel biruit. Lupta se dădea între flacără şi mâna dreaptă a mucenicului, dar biruinţa mâinii drepte era o biruinţă necunoscută până atunci de nici o luptă. O, mână mai dornică de luptă decât focul! O, mână care nu ştii să te pleci în faţa focului! O, foc care ai cunoscut că poţi fi biruit de mână! Fierul se înmoaie în faţa iuţelii focului; arama se pleacă în faţa puterii focului; de foc este biruită şi tăria pietrelor; dar tăria focului, care încovoaie totul, n-a încovoiat, arzând, dreapta mucenicului”.

Sinaxarul din Minei ne povesteşte că mâna a ars de tot, până când a căzut cenuşa tămâiei singură pe altar. „Ca un preot ce ai fost, şi înaintea lui Dumnezeu stând şi către El apropiindu-te, fericite, nu prin sânge străin, ci mai vârtos cu sângele tău şi cu mână de mucenic, ai adus tămâie cu bun miros, nu la înşelăciunile demonilor, ci lui Hristos Mântuitorului şi Stăpânului, Celui ce pururea împărăţeşte“ (stihiră de la Doamne, strigat-am).

În acest chin şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu minunatul Varlaam. O luptă a mâinii cu focul. Binecuvântată fie dreapta sfinţitului mucenic care n-a slujit la două altare şi n-a vărsat tămâie în două jertfelnice. Ostaş al lui Hristos neînspăimântat, el trebuie să devină icoană a tuturor celor ce voiesc a purta acest mult-spunător nume. La tot pasul arde focul idolatru şi ni se îmbie tămâia mirositoare a plăcerilor de o clipă să o înmulţim în această vâlvătaie din anticamera iadului. A ţine mâna neîntoarsă în jos, să lupte cu acest foc, aceasta este lupta ostaşului lui Hristos. Şi va primi cununa mucenicului Varlaam.

(Pr. Petru RonceaMinunăţii aghiografice, Editura Filocalia, Roman, 2004, pp. 179-181)

De la același autor

Ultimele din categorie