Sfântul Ioan Gură de Aur – un arhipăstor model

Preoția creștină este o continuare a misiunii Domnului Hristos în lume, fără a fi o substituire, sau o slujire în locul lui Hristos. Dumnezeu este Cel care plineşte totul, dar prin preot.

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost unul dintre cei mai mari oratori ai Bisericii, un mare teolog, neîntrecut exeget al Sfintei Scripturi, cu o bogată cultură teologică, filosofică, enciclopedică am putea spune, un strălucit ierarh şi în aceeaşi măsură şi un foarte mare păstor de suflete. Încercăm în cele ce urmează, atât pe baza mărturiilor biografilor, a cercetătorilor români și străini, a specialiștilor în opera hrisostomică, a patrologilor, cât și pe baza operei marelui ierarh, să întocmim profilul de arhipăstor al Sfântului Ioan, care a devenit, ulterior, pentru toți clericii de vocație o adevărată paradigmă sau un adevărat îndrumar după care toți aceștia pot să-și ghideze viața și să-și organizeze pastorația credincioșilor încredințați spre mântuire.

Primele preocupări pastorale

Preocupările pastorale ale Sfântului Ioan au început odată cu hirotonirea lui întru diacon, în anul 381. Găsindu-l vrednic de mare cinste pentru întreaga sa dăruire și jertfelnicie, episcopul Flavian l-a hirotonit preot în anul 386 şi, datorită puterii cuvântului său, a primit misiunea de predicator. Geniul şi arta sa oratorică îi duc numele și renumele până departe. Timp de 12 ani, şi-a împlinit ascultarea cu mult zel, abilitate şi succes. Predica neîncetat: în fiecare duminică şi sărbătoare, precum şi în fiecare vineri, iar în timpul postului mare, în fiecare zi. A predicat în toate bisericile oraşului şi în cele din jurul oraşului. Temele predicii sale erau foarte variate: făcea teologie, meditând, explicând şi demonstrând cu inepuizabile dovezi scripturistice taina Sfintei Treimi. Cu predicile şi cuvântările lui, marele arhipăstor a câştigat sufletele ascultătorilor săi care erau de fapt cetăţenii frumoasei şi măreţei Antiohii.Faima talentului său de predicator şi a valorii sale personale au străbătut, așa cum am mai precizat, până departe.

Activitatea pastorală în timpul păstoririi la Antiohia

În timpul acestei păstoriri în Biserica din Antiohia, a desfăşurat o activitate pastorală cu totul uimitoare, şi nu numai prin puterea cuvântului. Această Biserică oferea la acea vreme casă, masă şi îmbrăcăminte unui număr mare de bolnavi şi străini adăpostiţi în acel oraş, se îngrijea de toţi deţinuţii din închisorile oraşului, dându-le şi lor hrană, îmbrăcăminte, consult și tratament medical şi mai ales tratament duhovnicesc. Ca un adevărat părinte, el a iubit în chip sincer pe toţi fiii săi duhovniceşti, pe toţi semenii săi şi, cu precădere, pe toţi cei care se găseau în lipsuri, în necazuri, în dureri şi suferinţe. Sfântul Ioan Gură de Aur n-a precupeţit nici o osteneală, n-a ocolit nici o jertfă, n-a pregetat nici o clipă, ci ziua şi noaptea se găsea mereu în slujba ajutorării păstoriţilor săi, în slujba alinării durerilor şi suferinţelor acestora, în slujba povăţuirii tuturor credincioşilor pe cărările mântuirii creştine. În timpul celor 12 ani de preoţie la Antiohia, Sfântul Ioan a desfăşurat o prodigioasă activitate misionară şi predicatorială. În această perioadă comentează, de pe amvon, Geneza, Evangheliile după Matei şi Ioan şi Epistolele Sfântului Apostol Pavel.

Stingerea conflictului dintre familia imperială și credincioșii Antiohiei

Dragostea ilustrului arhiepiscop faţă de credincioşii săi şi faţă de toţi locuitorii din Antiohia s-a dovedit într-un mod cu totul neaşteptat şi cu prilejul conflictului dintre împăratul Teodosie şi a întregii familii imperiale şi cetăţenii Antiohiei. Cuantumul insolit al obligaţiilor fiscale din acel timp au pornit pe antiohieni spre revoltă împotriva conducerii statului, şi în anul 387 ei au dărâmat toate statuile împăratului şi ale membrilor familiei imperiale. Faptul acesta i-a întărâtat pe aceștia şi a adus locuitorilor din Antiohia ameninţarea cu exterminarea totală. Starea locuitorilor era jalnică: păgânii fugeau din oraş, iar creştinii aşteptau moartea îngroziţi. În astfel de împrejurări, arhipăstorul iubitor și jertfelnic al Antiohiei n-a dezertat de la datoria și responsabilitatea lui de păstor de suflete „care-și pune sufletul pentru oile sale” (In. 10, 11), n-a părăsit oraşul, aşa cum au făcut toţi filosofii păgâni, ci a rămas pe loc. În faţa pildei şi a exortațiilor sale, masele de credincioşi i-au urmat exemplul. În prima săptămână a Postului mare, episcopul Flavian a plecat la Constantinopol spre a cere clemenţă împăratului, iar Sfântul Ioan a rostit, de-a lungul întregului post, 21 de omilii, numite Omiliile despre statui,în care consolează şi încurajează pe credincioşii îngroziţi, dar face şi operă morală, combătând plăcerile şi relevând vanitatea și deșertăciunea lucrurilor de aici. Memoriul în care se cerea clemenţa împăratului a fost alcătuit de însuşi Hrisostom. Desigur, acest memoriu de o frumuseţe clasică, precum şi cuvântările sale celebre au avut darul să potolească mânia împăratului, determinându-l să îmbrățișeze milostivirea și să acorde graţierea solicitată. Omilia a 21-a, finală, anunţă rezultatul fericit al intervenţiei lui Flavian care aducea iertarea celor vinovaţi. Fără de margini a fost atunci şi gratitudinea credincioşilor din Antiohia faţă de preotul lor, Ioan, ca şi faţă de episcopul lor, Flavian, care au colaborat atât de creştineşte şi au lucrat cu atâta inimă pentru salvarea oraşului şi a tuturor locuitorilor lui. Succesul pe lângă Teodosie era socotit şi succesul Sfântului Ioan. De aceea numele lui era pe buzele tuturor.

Lucrarea în plan social a arhiepiscopului Ioan

La moartea arhiepiscopului Nectarie al Constantinopolului, în septembrie 397, Ioan a fost ales arhiepiscop al capitalei. Ajuns pe scaunul de Constantinopol, el a început prin a stârpi neregulile şi abuzurile mediului clerical al capitalei. A reorganizat spitalele şi ospiciile oraşului; a vândut bunuri bisericeşti, folosind banii în scopuri filantropice; a organizat distrugerea unui grup de temple, şi, chiar şi în exil, a răscumpărat captivi pe care i-a redat familiilor. De asemenea, pe văduvele care dădeau o importanţă exagerată trupului și, în general, vieții de lux le-a îndemnat să postească şi să se abţină a mai merge la băile publice. În privinţa cheltuielilor pentru episcop, Ioan a considerat că se face risipă şi a poruncit ca banii care erau de prisos să fie transferaţi la spital.

Sfântul Ioan Gură de Aur este, prin excelenţă, și apostolul milosteniei. El a condamnat cu duritate avariţia (mai ales în omiliile despre Lazăr şi bogatul rău) şi s-a făcut panegiristul milosteniei. Lucrarea milosteniei capătă dimensiuni noi atunci când cel lipsit este identificat cu Hristos (Mt. 25).

Activitatea misionară a Sfântului Ioan Gură de Aur

Lucrarea sa în plan social este dublată de una misionară la fel de puternică. În acest sens, amintim : convertirea goţilor la ortodoxie (le-a dat o biserică şi le-a hirotonit preoţi dintre ei) şi trimiterea unor călugări pentru răspândirea creştinismului în Sciţia, Persia şi Fenicia. Deci pe sciţii care locuiau împrejurul Dunării i-a luminat (adică populaţiile care locuiau pe teritoriul ţării noastre, pe strămoşii noştri).

Aflând că în Fenicia încă se mai aduceau jertfe idolilor, dărâmă templele zeilor păgâni, trimiţând monahi înflăcăraţi de râvnă dumnezeiască, înarmându-i cu legile împărăteşti. A combătut pe ereticii arieni, marcioniţi, iar pe unii dintre ereticii macedonieni i-a convertit la ortodoxie. Datorită Sfântului Ioan Gură de Aur, Bisericile din întreg imperiul, oarecum separate din cauza problemei lui Paulin, au reluat comuniunea unele cu altele.Tot în calitate de arhiepiscop al Constantinopolului, el a aplanat unele conflicte între împărat şi oficialii săi, în special în probleme foarte importante; a intervenit în probleme disciplinare, convocând sinoade, destituind episcopi, închizând biserici non-niceene; de asemenea, a vizitat deseori mănăstirile pentru maici din vecinătate pentru a instrui membrii comunităţii.

Sfântul Ioan Hrisostom – un păstor de vocație și model pentru toți clericii din lume

Sfântul Ioan este un neobosit entuziast, un iluminat ce îşi trăieşte deplin chemarea, simţind în adâncul fiinţei sale că scopul suprem al vieţii şi al strădaniilor proprii sunt unul şi acelaşi: Dumnezeu. Se simte chemat de Dumnezeu să lucreze în ogorul Bisericii Sale ca un colaborator şi trimis al Lui. Munca îi este totdeauna inspirată de sus şi se săvârşeşte neîntrerupt ca o rugăciune, în duhul rugăciunii, cu inima înflăcărată şi cu patos deosebit. Limbajul accesibil, inteligent manipulat, ca şi grija deosebită pentru sufletele ascultătorilor, evidenţiază dorinţa lui Ioan de a-şi sensibiliza ascultătorii săi şi de a-i determina să-şi schimbe modul de viaţă.

Are conştiinţa clară, profundă, că nu-şi aparţine, că nu mai este al său, ci al lui Iisus Hristos. Sufletul curat al lui Hrisostom se oglindeşte în scrierile sale, în activităţile sale, peste tot, mărturisind o dragoste neţărmuită pentru cei trudiţi şi împovăraţi de greutăţile vieţii şi vădind deseori o nestăvilită sete pentru înfăptuirea unei lumi noi, întemeiată pe cea mai profundă trăire a sentimentului religios. A slujit Biserica lui Hristos cu toată râvna, cu dragoste şi cu devotament dus până la abnegaţie. El a dorit ca Biserica, Mireasa lui Hristos, să fie pururea frumoasă şi fără pată, prin grija, oboseala, credinţa şi dragostea lui, căruia Dumnezeu i-a încredinţat această chemare şi slujire sfântă.

Calitățile preotului în viziunea marelui ierarh

În viziunea Sfântului Ioan, activitatea preotului este sublimă şi complexă.Se cere ca păstorul de suflete să fie înzestrat cu calităţi deosebite, pregătire temeinică atât intelectuală cât şi duhovnicească, suflet ales, perseverenţă, răbdare, spirit de sacrificiu, zel pastoral, dar mai ales dragoste de Dumnezeu şi de oameni. „Nimic nu ne poate face imitatori ai lui Hristos, remarcă Sfântul IoanGură de Aur, ca zelul pentru binele semenului. Poţi să posteşti şi să te culci pe pământ, să te mortifici, dacă nu ai grijă de aproapele n-ai realizat nimic ... Dacă nu aduci un folos semenului n-ai făcut nimic” (Cuvântarea  XXV-a la Epistola I către Corinteni, 3). În alt loc spune: „Mare este cu adevărat, şi mai cu seamă mult contribuie spre edificarea Bisericii de a fi preoţii didactici, sau învăţători ai credincioşilor; iar dacă aceasta nu este, multe din cele ale Bisericii se pierd sau se răstoarnă pe dos” (Omilia 11 la II Corinteni, 4).Bunul păstor are grijă să nu piardă pe nimeni din turma sa cuvântătoare, să nu năpădească lupii, bolile de sau altă întâmplare nefastă peste ele.

Îl interesa doar mântuirea credincioșilor

Așa cum subliniază și biografii săi mai vechi sau mai noi, arhiepiscopului Ioan îi era milă de turma ce i s-a încredinţat; suferea cu cerşetorii, cu cei fără de lucru, cu săracii, cu năpăstuiţii, cu toţi cei în lipsă şi în suferinţă. Bunătatea însă nu l-a oprit să fie necruţător cu păcatele celor cărora mustrarea le era binevenită şi tămăduitoare, arătând astfel că urăște păcatul dar iubește pe păcătos. Pe aceştia nu i-a scutit de critici şi admonestări, nu a trecut cu vederea abaterile lor de la legea dumnezeiască, nu i-a măgulit din interes personal, dar, ca un părinte ce era, se arăta compătimitor cu toate nevoile şi durerile, înţelegător şi bun cu firea omenească. Se manifesta astfel pentru că le era cu adevărat prieten și le dorea  mântuirea, neînscriindu-se în lista lingușitorilor vremii, care, urmărindu-și doar interesele personale sau de grup, elogiau pe cei puternici, fără nici un motiv, deci fără a avea aceștia din urmă vreo faptă, vreun gest sau vreun cuvânt demn de laudă. Hrisostom ştia că are nevoie de multă iscusință duhovnicească pentru ca, privind boala sufletului din toate unghiurile, să ofere leacul cel mai potrivit pentru tămăduire, ca bolnavul nici să nu ajungă indolent faţă de căderea sa în păcat, nici să nu o înţeleagă ca fiind cu neputință de vindecat. Lauda sau dojana lui atingea pe toţi după meritele ori căderile lor vinovate. A elogiat pe Eudoxia când pe bună dreptate a avut motive s-o facă, a fost prietenos cu demnitarii şi afabil cu toţi oamenii, chiar cu potrivnicii săi, dar n-a făcut-o din interes sau vanitate ori pentru a-şi câştiga susținători sau partizani. Pe el îl interesa doar mântuirea lor şi se bucura nespus atunci când vedea că Evanghelia lucrează şi credincioşii tind să realizeze idealul desăvârșirii creștinești. El este considerat unul dintre cei mai eminenți psihologi, care a cunoscut toate mişcările inimii omeneşti.

La tratatul Despre preoție au meditat îndelung generații de clerici

Tratatul său Despre preoţie,scris pe timpul când era încă diacon în Antiohia, este o adevărată capodoperă literară. La acest tratat au meditat, secole de-a rândul, nenumăraţi preoţi, care găsesc în el sfaturi, îndrumări, recomandări şi consolări admirabile, căci Sfântul Părinte a avut atitudini, învăţături, tâlcuiri, îndrumări şi explicaţii care sunt valabile şi astăzi. Această scriere a inspirat şi inspiră mereu miile de preoţi să-şi îndeplinească cu vrednicie slujba lor de păstori ai turmei cuvântătoare. Marele arhipăstor subliniază greutăţile şi responsabilităţile înfricoşătoare ale preoţiei, însă, nu vrea să-i înfricoșeze, ci să-i responsabilizeze pe cei cărora li s-a încredințat conducerea credincioșilor pe drumul mântuirii. Firul roșu care străbate lucrarea este acela că dragostea preotului trebuie să fie asemenea dragostei cu care Dumnezeu a îmbrăţişat şi îmbrăţişează lumea. S-a mai menționat despre această lucrare că este şi un imn de proslăvire a demnităţii, a frumuseţii, a sublimităţii preoţiei. Fiind extrem de valoroasă, a şi fost tradusă în cursul veacurilor în mai multe limbi.

Sfântul cugură de aur dorea să-i conștientizeze pe preoți că ei au fost chemați de Dumnezeu la această slujire sfântă: „Dumnezeu te-a ales pe tine. El ți-a încredințat acest har (al preoției) și nu ai fost ales cu vot obștesc. Deci să nu batjocorești și să nu necinstești votul lui Dumnezeu” (Omilii la Epistola către Timotei, cap. V). El a subliniat și faptul că preoţia este cea mai înaltă demnitate din univers. Ea, prin originea ei dumnezeiască, e mai presus de regalitate și de orice împărăție pământească, mai presus de orişice închipuire de slavă omenească, mai presus chiar decât slujirea îngerilor, căci aceștia din urmă nu pot dezlega, în numele Mântuitorului, cu mandatul și cu puterea Lui, păcatele oamenilor și nu pot aduce jertfa cea nesângeroasă, în timpul Sfintei Liturghii. Pe când preotul poate.

În slujbe, toate le săvârșește Hristos folosind mâna și gura preotului

Preoția creștină este o continuare a misiunii Domnului Hristos în lume, fără a fi o substituire, sau o slujire în locul lui Hristos. Dumnezeu este Cel care plineşte totul, dar prin preot. Acest lucru îl menţionează Sfântul Ioan Gură de Aur, când spune că, atunci când preotul săvârşeşte Taina (a Sfântului Botez, să zicem – n.n.), nu zice „eu botez, ci se botează … în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, adică în numele nedespărţitei Treimi care plineşte totul: „nu preotul singur atinge capul botezatului, ci şi dreapta lui Hristos. Şi acest fapt se vădeşte din înseşi cuvintele celui ce botează. Căci nu zice: «eu botez pe cutare», ci «se botează cutare», arătând că el este doar slujitor al harului şi oferă doar mâna sa, fiindcă pentru aceasta a fost orânduit de către Duhul. Căci Cel Ce plineşte toate este Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, Treimea Cea nedespărţită” (Omilia aceluiaşi către cei ce urmează a fi luminaţi). În alt loc spune: „Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt fac totul; preotul, slujitorul numai împrumută limba Sa şi mâna Sa”. (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia LXXXVI, 4).

Preoția – dovada iubirii de Dumnezeu

Preoţia este dovada iubirii lui Dumnezeu, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, reamintind conversaţia purtată de Mântuitorul cu Petru : Mă iubeşti Petre? În dialogul care urmează acestei întrebări(In. 21, 15-17), Mântuitorul îi încredinţează una dintre cele mai dificile sarcini şi anume aceea de a îngriji de turma Sa cuvântătoare, de mulţimea celor ce au trebuinţă de sprijin şi de îndreptare, de dragoste şi de călăuzire spirituală. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind acest text, spune că Învăţătorul întreabă pe ucenic dacă este iubit de el, nu ca să afle acest lucru, fiindcă El, Care pătrunde în toate inimile, ştia aceasta, ci pentru a ne învăţa pe noi cât de mult îi place Lui conducerea unei astfel de turme, bazată pe iubirea faţă de ea. Dragostea pe care o propune Mântuitorul nu este una egoistă, ci ea cere dăruire şi jertfă de sine. Grija cea mare pe care o manifestă preotul faţă de turma lui duhovnicească este dovada cea mai bună pentru iubirea sa faţă de Domnul. Deci, „pe bună dreptate, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, a spus Domnul că grija de turma Lui este un semn al iubirii de El”(Tratatul despre preoţie,cartea a doua, cap. 4).  

Marile responsabilități ale preoției

Marele arhipăstor al Constantinopolului menţionează şi evidenţiază faptul că preoţia nu este doar o simplă slujbă, ci o responsabilitate în faţa lui Dumnezeu, şi, preotul, mai mult decât toţi, plăteşte orice greşeală. „Voi n-aveţi grijă decât de voi înşivă, remarcă Sfântul Ioan, şi dacă vă purtaţi bine, voi n-aveţi de dat seamă pentru alţii. Dar un preot, un păstor, dacă se mulţumeşte să trăiască numai el bine, dacă n-are o grijă destul de mare de voi şi de toţi cei ce-i sunt încredinţaţi lui, el va merge în iad cu cei răi; adesea el piere, nu pentru greşelile sale proprii şi pentru păcatele lui, ci pentru ale altora, dacă n-a făcut tot ceea ce-i stă în puterea sa ca să-i îndrepte. Văzând deci la ce pericole sunt expuşi păstorii voştri, să aveţi pentru ei iubire plină de sfială şi respectuoasă; Sfântul Pavel vă arată ce le datoraţi lor, zicând că ei priveghează pentru sufletele voastre şi ei nu priveghează simplu, ci ca având să dea seamă, pentru aceasta trebuie cinstiţi foarte mult şi respectaţi” (Comentar la Evanghelia de la Ioan,omilia LXXXVI, 4). Preotul are în vedere mântuirea unei mulţimi de oameni, de aceea puterile sale trebuie să fie sporite : „Pentru toţi pe care îi stăpâneşti: femei, copii, bărbaţi, tu vei da seamă; atâta foc ţi-ai pus singur pe cap de bună voie! M-aş mira dacă este cineva dintre stăpânitori, care să scape de osândă, faţă de o aşa ameninţare şi faţă de lenevirea şi trândăvirea prezentă, văzând mai cu seamă pe unii alergând după aceste demnităţi, şi aruncându-se singuri într-o aşa de mare greutate a stăpânirii. Că dacă cei ce de nevoie atraşi la astfel de demnităţi, nu au nici o scuză şi nici o îndreptare, dacă neglijează şi conduc rău afacerile, – fiindcă şi Aaron de nevoie a fost atras, şi s-a primejduit, şi Moise iarăşi s-a primejduit, de multe ori lepădându-se, apoi cu atât mai mult cei ce se grăbesc de a lua astfel de demnităţi, expunându-se şi aruncându-se în primejdii, şi desigur că unul ca acesta este lipsit de orice iertare. Trebuia ca el să se teamă şi să se cutremure, atât pentru conştiinţă, cât şi pentru greutatea stăpânirii, şi nici atras fiind să nu se lepede, nici neatras, să nu alerge şi să se arunce pe sine în primejdii, ci mai bine să fugă prevăzând greutatea cea mare a demnităţii. Odată însă ce ai intrat, trebuie a arăta cea mai mare evlavie. Nimic fără măsură. Simţind aceasta mai înainte de a se împlini, pleacă, crezându-te nevrednic de aceasta, iar dacă vei fi luat cu sila, iarăşi fii bărbătos şi temător de Dumnezeu, pretutindeni arătând recunoştinţă”(Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei,omilia XXXIV).

Din cele arătate până acum, se poate conchide că Sfântul Ioan a fost atât prin viaţa sa exemplară, prin activitatea sa neobosită, prin îndrăzneala şi curajul său, prin tot ceea ce a înfăptuit în misiunile sale de diacon, preot şi arhiepiscop, cât şi prin ceea ce a scris el despre preoţie, unul dintre cei mai mari păstori de suflete, pe care i-a avut Biserica lui Iisus Hristos şi a cărui pildă trebuie urmată de către toţi slujitorii altarelor creştine.

Citește alte articole despre: Sfântul Ioan Gură de Aur, preoție, Hristos

De la același autor

Ultimele din categorie