Aspecte contextuale

Episodul la care suntem chemați să medităm astăzi e parte a unei construcții narative formată dintr-o succesiune de episoade foarte interesante. După ce Hristos Se schimbă la față și un număr limitat de ucenici sunt invitați să se convingă într-o manieră mai profundă decât de obicei de divinitatea  Lui, coboară de pe Tabor spre a propovădui din nou mulțimilor. Observat de acestea este, ca de obicei, asaltat de curioșii ce vor să-L audă, să-L vadă sau să se împărtășească de binecuvântarea Sa. Ce bine că pe vremea aceea tehnologia nu exista încă! Vi-L puteți imagina pe Hristos întrupat într-o epocă a selfie-ului? Eu unul, nu!

Fiul bolnav și „duhul”

Între cei ieșiți în întâmpinarea Lui, Învățătorul îi zărește pe cărturarii care se ceartă între ei. E discutabil dacă cel care Îi răspunde e unul din ceata lor sau nu. Din informațiile pe care Scriptura ni le oferă, știm doar că este părintele unui copil suferind. Profitând cel mai probabil de liniștea ce se crease în momentul în care Rabbi s-a adresat certăreților pe un ton mai ridicat, omul își spune of-ul: „Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Și oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut”.

Referirea la ceata învățăceilor ar fi putut părea, în alte situații, răutăcioasă. Dat fiind contextul, e greu de crezut că omul și-a dorit să îi pună în dificultate. Cel mai probabil, a apelat la ei în disperare de cauză. Iar acum, ca un pacient conștiincios, ține să-și încunoștiințeze doctorul în legătură cu simptomele și evoluția bolii.

„Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”

Fraza din încheiere Îl provoacă pe Hristos la o replică acidă: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi”? Anumite voci din spațiul exegetic au încercat să-i vadă pe Apostoli în postura celor apostrofați. Altele, pe toți cei care stăteau gură cască. În mod cert, părintele în cauză se simte și el prins în întreaga ecuație. Așa se explică replica lui de mai târziu.

Adus în fața lui Hristos, duhul ce chinuia copilul a început să se manifeste. Se simțea, în sfârșit, important. Avea prilejul unei întâlniri de gradul trei. Concerta în fața unui VIP și nu voia să dezamăgească. Dar Fiul lui Dumnezeu nu se sinchisește prea tare de decor și de efectele exterioare. Își continuă, pentru moment, dialogul cu tatăl. Află mai multe în legătură cu suferința pruncului și probabil că își dă seama cu ce duh are de-a face. Apoi, îl întreabă pe părintele celui suferind dacă crede în capacitățile tămăduitoare ale Celui ce-i stă înainte. Răspunsul lui e cutremurător de sincer. Printre lacrimi, omul îngaimă sfios: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”.

Dialogul atât de profund este, din nefericire, întrerupt brutal de mulțimea ce voia să vadă tranziția dinspre dialog și narațiune înspre acțiune. Astfel, Iisus ceartă duhul necurat, care iese, iar apoi deșteaptă copilul la o nouă viață. Povestea nu se încheie însă aici. Nici pentru cel de curând restituit societății, nici pentru Tămăduitor. Minunea este urmată de întrebări ce vin, de această dată, din partea ucenicilor. Ca niște copii curioși, ei vor să afle de ce metodele lor au fost ineficiente. Răspunsul e scurt și la obiect: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post”.

În loc de concluzii

Lumea de astăzi este și ea bântuită de multe duhuri. Efectele lucrării lor sunt adesea mai puternice decât cele ale celui ce a avut prilejul întâlnirii cu Exorcistul Suprem. Din păcate, dacă tânărul de atunci era chinuit de duhul muțeniei și al surzeniei, majoritatea spiritelor posesoare de astăzi mai au în dotare doar ultima calitate. Surzenia la aspectele de natură spirituală. În rest, au fost înzestrate de o limbariță pe care o folosesc îndeobște în lupta împotriva Bisericii și a slujitorilor ei sau în efortul de răsturnare a valorilor și axiologiei. Și duhurile de acum ies tot cu rugăciune și cu post. Aidoma celor de altădată. Doar caroseria lor s-a mai schimbat pe alocuri. Mecanismele le-au rămas aceleași.

De aceea, în perioade precum cea de față, suntem chemați să ne folosim de aceste instrumente utile. După sfatul și modelul lui Hristos. Tot El ne învață, prin gura Apostolului, să „cercetăm duhurile”. Adică să dezvoltăm utila virtute a discernământului. În viața duhovnicească, ea e o unealtă indispensabilă. Ne ferește de multe pericole și ne transformă în faruri ce luminează în adâncul întunericului veacului acestuia și călăuzesc înspre Împărăție. Îndrăzniți!