1. INTRODUCERE

Iubirea este Dumnezeu: „Dumnezeu este iubire“ ( 1 Ioan 4, 16 ). Crearea omului „ bărbat “ și „ femeie “ după : „ chipul și asemănarea Sa“ ( Facerea 1, 27 ), așează omul în starea de „ coroană a creației “ ( Psalmul 8, 5 ) fiind expresia iubirii lui Dumnezeu, iar familia este instituită de Dumnezeu înaintea căderii omului în păcatul neascultării. Potrivit moralei creștine, originea familiei stă în natura socială a omului și în voința divină, exprimată pozitiv de crearea omului. Teologia patristică, definește căsătoria, actul de întemeiere a familiei, ca unire a două persoane, bărbat și femeie într-o singură ființă, o singură substanță, adică unirea într-un trup și un suflet, rămânând totuși două persoane. Iubirea care unește cele două persoane căsătorite, reflectă taina unității divine. Sfântul Teofil al Antiohiei, afirmă că : „omul conjugal este chipul Dumnezeului Treime și dogma trinitară este Arhetipul divin, icoana comunității conjugale “, iar Sfinții Ioan Gură de Aur și Chiril al Alexandriei, văd în căsătorie o icoană vie a lui Dumnezeu, o teofanie. „Căsătoria este sfântă “, spune Sfântul Chiril al Alexandriei, pentru că ia parte la împărăție și constituie deja o mică împărăție, cum apare după restaurarea ei în Hristos la Sfântul Ioan Gură de Aur care numește familia creștină : „mica Biserica“
Noțiunea de căsătorie, în calitatea ei de Taină, presupune că omul nu este numai o ființă cu funcțiuni fiziologice, psihologice și sociale, ci mai înainte de toate, omul este fiu al împărăției lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că viața lui în întregime, pune în discuție valorile veșnice, și chiar pe Dumnezeu. „ Căsătoria nu este un contract sau o încercare, ci este confruntarea cu realitatea spiritului…ea este măsura comună a întâlnirii noastre cu Dumnezeu “ . Biserica Ortodoxă a acordat și acordă o importanță majoră căsătoriei și familiei creștine, deoarece de acestea depind nu numai destinul unei perechi, ci și al comunității umane în general, al unei națiuni și al unei Biserici locale care crește în orizontul eshatologic al Împărătiei lui Dumnezeu. Căsătoria cu roada ei firească, familia, se întemeiază nu numai pe necesitatea interioară de a trăi în comunitate, ci și pe comuniunea care există între Dumnezeu si omenirea pe care o iubește. Așadar, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa ( Facerea 1, 26-27 ) chemându-L la existență prin iubire, El l-a chemat în același timp la iubire. Căci Dumnezeu este iubire ( 1 Ioan 4, 8 ) și El este în El însuși taina iubirii și a comuniunii personale a iubirii. Creând pe om după chipul Său, Dumnezeu l-a adus la existență ca ființă personală în dualitatea neuniformă, ci complementară de bărbat și femeie: „ Și a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el, bărbat și femeie i-a făcut pe ei “ (Facerea 1, 27). Atunci când L-a creat pe om în această dualitate personală și complementară, Dumnezeu a înscris în el vocația și deci capacitatea și responsabilitatea corespunzătoare pentru iubire și comuniune.
Comuniunea între Dumnezeu și oameni își găsește împlinirea definitivă în Iisus
Prin crucea și învierea lui Hristos și harul Său izvorât din acestea, familia crestină și Biserica sunt legate indisolubil și se susțin reciproc. Harul lui Hristos le dă o inimă nouă și-I face pe bărbat și pe femeie capabili să se iubească așa cum Hristos ne-a iubit pe noi. Prin credință și prin har dragostea conjugală este transfigurată și devine filantropia conjugală. Conform planului lui Dumnezeu, căsătoria este fundamentul acestei comuniuni mai largi care este familia.
Părinții sunt « pietre vii » la temelia formării copiilor lor. Ei caută în părinți, în tot ceea ce aceștia fac, modele de viață. Iată de ce familia își pune amprenta asupra comportamentului și personalității fiilor. Dacă în familie copiii descoperă adevăratele valori religioase, etice, moral-creștine, cu siguranță, la rândul lor, vor trăi viața proprie în conformitate cu aceste valori. Călăuziți de “lumina" părinților, copiii nu vor umbla în întuneric, ci vor descoperi calea adevărului. Astfel Biserica zidește familia și familia zidește Biserica. „ Biserica găsește în familia născută prin Taină, leagănul său, locul si mediul în care se pregătesc noi generații de membri ai Bisericii iar familia, susținută și întărită de harul lui Dumnezeu își găsește împlinirea în Biserică și amândouă în Împărăția lui Dumnezeu.
Biserica se extinde în timp și spațiu prin familia crestină. Încă de la inceputul ei Biserica creștină s-a constituit după modelul familiei, ca o comunitate de dragoste. Cea dintâi formă de cult creștin, a fost cultul in familie. (F.A. 10) “ Familia creștină este mediul cel mai propice pentru transmiterea credinței și a vieții creștine. Vedem așadar că iubirea este temelia și fundamentul familiei creștine, ea stând la baza tuturor acțiunilor ce se desfășoară în familiile creștine, căci cu ajutorul ei se ajunge mai ușor la fericire. În lucrarea de față voi vorbi despre virtutea iubirii care poate fi privită sub mai multe aspecte între care cele menționate aici sunt următoarele: iubirea ca taină a vieții creștine, iubirea ca și culme a virtuțiilor și iubirea ca temelie a familiei creștine.

2. VIRTUTEA IUBIRII- TAINĂ A VIEȚII CREȘTINE

Ca de altfel întreaga viață creștină, iubirea este o taină. Părinții duhovnicești ai Filocaliei , adevărații cunoscători ai vieții și sufletului omenesc, îl împodobesc pe acesta cu însușirea sau calitatea de taină. Dumnezeu este taina deplină aflat într-o legătură tainică și iubitoare cu lumea. Omul este o taină teologică iar legătura sa cu Dumnezeu este una tainică. Universul virtuților este un orizont tainic, fără de sfârșit. Legătura de iubire dintre om și Dumnezeu se realizează prin intermediul sufletului, iar această legătură constă în taina negrăită a iubirii. Ca și viața și sufletul, și legătura iubirii, oricât am exprima-o rămâne o taină, care se îmbogățește pe măsura înaintării în universul ei. Taina iubirii constă în legătura inefabilă pe care o realizează între cei ce se iubesc. Sfântul Maxim Mărturisitorul o numește: „Binele cel dintâi,și prin excelență dintre toate cele bune“ pentru că ea unește prin sine pe Dumnezeu cu oamenii. Avva Dorotei, ucenic al Sfântului Ioan Scărarul, vorbind despre caracterul tainic și agapic al lumii, o aseamănă cu un cerc al cărui centru îl reprezintă Dumnezeu. Razele care duc de la periferie către centru sunt căile sau viețuirile omenești. Pe măsura apropierii de centru, de Dumnezeu, oamenii se apropie și între ei. În mod contrar atunci când încep să se despartă mai mult de Dumnezeu și se întorc la cele din afară, cu atât se depărtează mai mult unii de alții. Apropierea de semeni înseamnă descoperire și apropiere de Dumnezeu, în timp ce îndepărtarea de aproapele înseamnă tăgăduire și lipsă de sensibilitate față de prezența lui Dumnezeu în persoana acestuia: „ Așa este firea iubirii “ spune Avva Dorotei. În experiența duhovnicească filocalică, lumea se justifică în calitate de operă a iubirii lui Dumnezeu și de mediu transparent prin care străbate iubirea lui față de lume și oameni, și a oamenilor față de Creatorul lor și de ei înșiși. Viața se justifică și se împlinește ca răspuns la iubirea lui Dumnezeu și a semenilor. Cercul existenței umane este cercul iubirii, căci așa cum spune Sfântul Isaac Sirul: „ Dragostea este mai dulce decât moartea. “ Viața își atinge ținta sa, unirea cu Dumnezeu Iubire, în măsura în care există o experiere tot mai accentuată a iubirii de semeni, o înaintare tot mai accentuată în lepădarea de iubirea pătimașă de sine și în iubirea și dăruirea de sin
3. IUBIREA- CULME A VIRTUȚILOR

Vorbind despre șirul dumnezeiesc al tuturor virtuților sau despre scara virtuților dumnezeiești, Părinții filocalici arată că acesta are un început de jos și un sfârșit de sus. Acestea sunt smerenia și iubirea, căci: „ Smerenia și iubirea sunt începutul și capătul ultim al celor două părți ale șirului dumnezeiesc al tuturor virtuților. “ Smerenia pune începutul urcușului scării, iar iubirea, fiind sfârșitul treptelor virtuții și al urcușului scării spre înălțime, scoate pe cel ce își sprijinește pașii pe ea la pășunile pururea vii și nepătate ale firii dumnezeiești. Smerenia și iubirea sunt, prin urmare începutul și sfârșitul urcușului spre Dumnezeu și spre Împărăția Lui. Dacă smerenia duce la paza minții și nepătimirea, iubirea conduce de acolo la Împărăția lui Dumnezeu și la unirea cu El, în „pășunile veșnice și preacurate ale îngerilor“ . Sfântul Ioan Scărarul subliniază această legătură, spunând că inceputul iubirii este „mărirea smereniei“. Smerenia adevărată este o roadă a dragostei adevarată, „căci sufletul cu adevărat iubitor de Dumnezeu, chiar dacă ar săvârși nenumărate fapte de dreptate, chiar dacă și-ar topi trupul cu posturile, privegherile cele mai aspre, chiar s-ar învrednici de daruri felurite ale Duhului, de descoperiri și taine, este așa de smerit, ca și ucm n-ar fi început petrecerea cea după Dumnezeu, și nici n-ar fi dobândit vreun dar mai de seamă, căutând cu ardoare și cu sete neastâmpărată spre dragostea dumnezeiască a lui Hristos“ . Aflată în legărută cu smerita cugetare, adevărata iubire este și semn al adevăratei nepătimiri a sufletului, întrucât există o strânsă legătură între dragoste și nepătimire. Dragostea presupune nepătimire și o întărește, la rândul ei, pentru că faptul că e opusul patimilor, care reprezintă egoismul. Unde sunt patimi, acolo nu poate fi dragoste. De aceea iubirea vine în suflet în toată amploarea ei, după ce am ajuns la nepătimire, după ce ne-am eliberat de patimi. Patimile sunt expresii ale egoismului, ale iubirii pătimașe de sine, în timp ce dragostea de Dumnezeu este semn al nepătimirii, și înseamnă întoarcerea noastră cu totul spre Dumnezeu și spre semeni, și lansarea în dialogul iubirii cu ei, o uitare a sinelui păcătos și o experiere a vieții de comuniune. Dintre toate virtuțile, cea care ajută cel mai mult la dobândirea dragostei dumnzeiești este rugăciunea curată. Între dragoste și rugăciune este o legătură duhovnicească profundă. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Cel ce iubește cu adevărat pe Dumnzeu, acela se și roagă cu totul neîmprăștiat, și cel ce se roagă cu totul neîmprăștiat, iubește cu adevărat pe Dumnezeu.“ Dragostea este rodul rugăciunii, dar o întrece pe aceasta, iubirea este mai mare decât rugăciunea, și e cuprinzătoare a tuturor. Sfântul Simeon Noul Teolog și ucenicul său Cuviosul Nichita Stithatul ne învață că slujirea aproapelui este mai mare decât rugăciunea și fapta dragostei este mai mare decât fapta și darul rugăciunii. De aceea el ne dă următorul sfat: „De cânți rugăciune lui Dumnezeu și un frate stă la ușa chiliei tale și bate, să nu pui mai presus fapta rugăciunii decât fapta dragostei, și să treci cu vederea pe fratele tău. Căci acest lucru nu este plăcut lui Dumnezeu. El vrea untdelemnul iubirii și nu jertfa rugăciunii. Lăsând deci darul rugaciunii, să dai cuvânt de iubire fratelui și să-l slujești pe el. Apoi, întorcându-te, să aduci darul tău Tatălui duhurilor cu lacrimi și cu inimă zdrobită și duh drept se va înnoi întru cele dinlăuntru ale Tale“ Prin urmare iubirea este mai înaltă și decât darul rugăciunii sau, altfel spus, rugăciunea, până la treptele ei cele mai înalte și duhovnicești, rugăciunea extatică, crește și primește putere în iubire. Iubirea este sinteza poruncilor și culmea virtuților creștine, cea mai generală dintre virtuți. Sfântul Simeon Noul Teolog o numește pe aceasta prima împărăteasă și doamnă a tuturor virtuților, ea este capul tuturor și veșmântul și slava. Deci, virtuțile fără iubire sunt veștede și nefolositoare, și cel ce nu are iubire este gol de slava dumnezeiască. Orice asceză, fie ea oricât de aspră, fiind lipsită de iubire, ea nu apropie de Dumnzeu, ci dimpotrivă îndepărtează de El și de semeni. Iubirea creștină sădește în sufletul credincios darurile Duhului Sfânt. Prin aceasta se vădește că ea este sfârșitul tuturor bunătăților și cauza a tot binele. Ea este însăși credincioasă și nu cade, ci rămâne. Calea cea preaslăvită a iubirii este cu adevărat dumnezeiască și îndumnezeitoare și călăuzitoare spre Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul definește iubirea a fi „o dispoziție bună și afectuoasă a sufletului, datorită căreia el nu cinstește nici unul dintre lucruri mai mult cunștința lui Dumnezeu“ . Aceasta este adevărata iubire creștină. Sfântul Apostol Pavel în epistola întâi către Corinteni spune: „De-aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor și Dragoste nu am, m-am făcut aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de-aș avea darul proorociei, și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de-aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt, și de-aș împărți toată avuția mea și de-aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește. Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește, dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu gândește răul, nu se aprinde de mânie. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă, Dragostea nu cade niciodată.“ (I Corinteni, 13).


4. VIRTUTEA IUBIRII CA TEMELIE A FAMILIEI CREȘTINE

Dintre toate virtuțile dragostea este cea care constituie temelia familiei creștine. În actul iubirii se dezvăluie taina chipului celui iubit. Cel care iubește întrevede chipul iubitului prin învelișul lumii naturale, iar iubirea este calea care dezvăluie tainei chipul. Cel care iubește știe despre chipul iubitului ceea ce nimeni în lume nu știe. Numai cel care iubește îi cunoaște în mod autentic personalitatea, îi ghicește genialitatea. Prin iubire natura feminină înstrăinată se reunește cu natura masculină, și, astfel, se restaurează imaginea deplină a omului. Referindu-se la iubirea care trebuie să existe între bărbat și femeie în cadrul familiei, și făcând analogie cu relația dintre Hristos și Biserică, Sfântul Apostol Pavel spune:
„Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica, și S-a dat pe Sine pentru ea. Ca s-o sfințească, curățindu-o cu baia apei prin cuvânt. Așadar, bărbații sunt datori să-și iubească femeile, ca pe înseși trupurile lor, cel ce-și iubește femeia, pe sine se iubește, căci nimeni vreodata nu și-a urât trupul său, ci fiecare îl hrănește și-l încălzește precum și Hristos Biserica, pentru că suntem mădulare ale trupului lui Hristos, din carnea Lui și din oasele Lui. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va alipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup. Astfel și voi, fiecare așa să-și iubească femeia ca pe sine însuși...“ (Efeseni 5, 26-33).
Evanghelia spune că femeia trebuie să se teamă de bărbatul ei, adică să-l respecte, iar bărbatul să-și iubească femeia. În dragoste există respect, și respectul se află în dragoste. Așadar în familie se realizează legătura indisolubilă a iubirii. Iubirea dintre cei doi soți se împlinește atunci când apare copilul, care întregește și totodată îî unește pe cei doi, aducându-le bucuria deplină. Vedem cum în familie se realizează aceeași comuniune de iubire care este întâlnită și în sânul Sfintei Treimi, pentru că modelul desăvârșit de iubire este cel din sânul Sfintei Treimi. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dragostea dintre cei doi are ca suport dragostea pentru același Dumnezeu, și o egalitae ontologică venită tot de la el. Egalitatea poate să aibă loc doar în Hristos după ce firea este restaurată. Căsătoria, dacă o privim cu adevărat creștinește, este o șansă de îndumnezeire a omului fără nici cea mai mică scădere, iar acest lucru implică curăție, demnitate, sinceritate.“ Se pare că Sfântul Ioan leagă căsătoria de o tină a firii, dar cu împreună-lucrarea lui Dumnezeu, și nu de ceea ce noi numin în sen juridic taina căsătoriei. E drept că doar în biserică ea poate fi pe deplin trăita, că plenitudinea ei este legată de împărtășirea cu Hristos. Taina este legată și de întruparea Mântuitorului și de realitatea căsătoriei. Prin urmare, singura șansă de a înțelege pe deplin este comuniunea cu Hristos Mirele prin Biserică-Mireasa, adică de a intra prin experiență în taina legăturii dintre Hristos și Biserică. Cei doi sunt părtași aceleiași viețuiri, care este viața în Hristos. După cum se observă, Sfântul Ioan prezintă sfera de acțiune a bărbatului în paralel strict cu cea a femeii, referindu-se la aceeași capacitate naturală. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dragostea adevărată se naște din întreaga înțelepciune, iar din aceasta vin mii de bunătăți. Pe celelalte femei să le socotești ca pe niște pietre, știind că după ce te-ai căsători, chiar numai să privești cu ochii neînfrânați la o altă femeie măritată, te faci vinovat de osânda adulterului. Nu este nimic mai de rușine decât un om desfrânat după căsătorie“ . Nu este atât de strânsă legătura între părinți și copii, cum este între creștini și Hristos. Taina căsătoriei este legată de taina Sfintei Treimi, nunta este o prefigurare a tainei întrupării lui Hristos, asta nu inseamnă că dragostea dintre soți nu este tot o taină. Faptul alegoric nu disturge sensul literal, care presupune angajamentul concret de-al iubi pe celălalt. La priceperea tainei întrupării ne ajută trăirea concretă a iubirii aproapelui sub toate aspectele ei, de soție sau soț până la sărac. Conlucrarea și unirea dintre femeie și bărbat ar trebui să fie tot atât de tare și armonioasă ca aceea dintre cap și trup. Femeia, prin dragoste, își depășește statutul de supusă și îl înglobează pe bărbat în sine. Adevărata viață de familie nu se poate trăi dacă nu există o experiență eclesială ca a primilor creștini. Suntem atât de familiști pe cât suntem de liturgici, întrucât Taina Cununiei este nedespărțită de Liturghie și implicit de Euharistie. Ca dovadă, în vechime, Taina Cununiei se săvârșea ca și botezul și hirotonia în cadrul Sfintei Liturghii. Abia starea de nepregătire a mirilor în fața Sfântului Potir a dus la separarea Cununiei de Liturghie. Ca să înțelegem căsătoria trebuie să ne raportăm la dimensiunea ei eclesiologică. Legătura dintre bărbat și femeie are drept model cea dintre Hristos și Biserică.


5. CONCLUZII


Din cele expuse în această lucrare reiese faptul că virtutea iubirii este culmea virtuților și constituie temelia relației dintre bărbat și femeie din cadrul familiei și vedem de aici că prin intermediul ei se realizează comuniunea între membri familiei care se aseamănă celei dintre Hristos și Biserică, respectiv dintre Persoanele Sfintei Treimi, al cărei chip îl poartă omul de la creație. „Iubindu-se unul pe celălalt, soții Îl iubesc pe Dumnezeu. Fiecare moment al vieții lor culminează într-o doxologie împărătească, slujirea lor este o neîncetată cântare liturgică“ . Sfântul Ioan Gură de Aur vine cu această concluzie magnifică: „Căsătoria este tainică icoană a Bisericii“, întrucât soții devin una în Hristos și în Biserică, fiind mădulare ale Trupului lui Hristos – Biserica.