Zis-a un stareţ: „La începutul le­pădării călugărilor, diavolii nu sunt sloboziţi a bântui silniceşte pe om, ca nu, speriindu-se şi spăimântându-se de lucru, îndată să se în­toarcă în lume; iar când prin vreme şi lucru va spori călugărul, atunci sunt lăsate asupra lui războaiele trupeştilor pofte şi ale celor­lalte îndulciri, încă poate şi ale mâniei şi ale urii şi ale altor patimi. Iar atunci, nevoie are omul de a se smeri şi a plânge: pe sine însuşi osândindu-se şi prihănindu-se, şi aşa prin ispite se învaţă îndelunga-răbdare, iscusinţa şi dreapta-socoteală, iar de aici aleargă către Dumnezeu cu lacrimi. Iar unii, tulburându-se din pricina lucrului şi de nesuferită mâhniciune îngreuindu-se cu totul, s-au pogorât întru adâncul deznădăjduirii, şi cu inima iarăşi în lume s-a întors, iar alţii şi cu tru­pul. Iar noi, fraţilor, niciodată să nu ne deznădăjduim sau să ne împuţinăm, ci vitejeşte şi cu îndelungă-răbdare să răbdăm ispitele, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate cele ce ni se întâmplă nouă. Căci mulţumirea cea către Dumnezeu dezleagă toate măiestriile vrăjmaşului.

(Everghetinosul, vol. 1-2, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 156)