Cuvântul vocaţie (vocare în limba latină), înseamnă chemare. Dar cine cheamă?  Întotdeauna Domnul este Cel care are iniţiativa: fie în mod direct, atunci când e vorba despre chemarea la viaţa monahală, fie indirect, prin unul sau mai mulţi intermediari, atunci când este vorba despre invitaţia la viaţa de familie prin intermediul persoanei pe care am ales-o pentru a construi un cămin care va deveni terenul întâlnirii noastre cu Dumnezeu.  Poate exista, de asemenea, invitaţia de a sluji în Biserică, şi în acest caz, ea este cea care cheamă prin intermediul credincioşilor, preoţilor şi episcopilor şi astfel se îndeplinesc slujirile de diacon, preot, epicop, dar de asemenea şi cele de dirijor, catehet, iconar, etc.

Alţii sunt chemaţi să rămână celibatari, în mijlocul lumii; şi aceasta este încă o formă de chemare particulară care poate genera o reală deşertare de sine în slujba Bisericii. Oricare ar fi forma chemării, este necesar să subliniem două lucrui esenţiale: Nicio vocaţie nu antrenează de facto şi sfinţirea automată a celui care este chemat. Toate vocaţiile sunt complementare şi necesare, şi pentru fiecare, important este să se caute să se facă voia lui Dumnezeu, aşa cum El vrea şi acolo unde vrea. La fel ca în parabola cu talanţii, noi trebuie să fim la dispoziţia lui Dumnezeu şi la dispoziţia Bisericii pentru ca aceşti talanţi să fie utili. Noi nu impunem darurile noastre lui Dumnezeu şi Bisericii, dar dacă Dumnezeu şi Biserica ne cer să se folosească de ele, noi avem datoria de a răspunde cu generozitate şi necondiţionat. Toţi cei botezaţi, toţi membrii Trupului lui Hristos, noi toţi suntem chemaţi să îndeplinim un anumit rol în viaţa Bisericii. Fiecare persoană este suficient de responsabilă pentru a răspunde chemării la slujirea pe care Dumnezeu i-o propune spre îndeplinire. (Cuvânt al părintelui Symeon, egumenul mănăstirii Sfântul Siluan Athonitul din Saint Mars de Locquenay, Franţa.)