Mulți creștini nu au alte păcate în afara vorbei goale. Aparent un păcat mic, nefiind nici opritor de la primirea Sfintei Împărtășanii. Totuși, dacă se repetă, păcatul vorbei deșarte, nefolositoare, devine o patimă ce are putere ea singură să ne devieze de la cursul mântuirii, spre porțile întunecate ale iadului. Vorba nefolositoare sau goală nu este, de fapt, neutră din punct de vedere moral. Nu există vorbă goală, orice vorbire are un înțeles, chiar și onomatopeele, strigătele, toate au o intenție, trimit către un înțeles. Clevetirea, vorbirea de rău a semenilor, a propriei familii, divulgarea tainelor încredințate, încălcarea promisiunilor, minciuna, bârfa, învățarea de rău a altora, hula, blestemele și înjurăturile sunt toate păcate ale limbii.

Sfântul Simeon Noul Teolog se întreba: „ce vom face, bunii mei frați, dacă, fiind noi așa, dintr-o dată va veni Judecătorul, și Dumnezeu a toate, Care în ziua judecății va cere socoteală de la noi pentru orice cuvânt deșert (Matei 12, 36)?”. Sfântul îi arată ca exemple morale pe niște călugări care petreceau 40 de zile ale Postului Mare în pustie, iar când se întorceau în mănăstire „nimeni, precum spune, nu-l întreba pe celălalt ce a văzut sau ce a făcut în pustie, ci toți trăiau și viețuiau ca niște străini și trecători (Evrei 11, 13) și ca și cum ar fi vorbit limbi străine; și negreșit nu făceau acest lucru pentru nimic altceva, pe cât socot, decât fiind cu cea mai mare luare-aminte să nu rostească un cuvânt deșert din gura lor (Matei 12, 36; Efeseni 4, 29)”.

Acești monahi nu doar că nu rosteau vorbe rele, dar nici nu aveau plăcerea de a pierde timpul iscodindu-l pe celălalt și sporovăind diverse. Dacă acești monahi aveau tăria să își stăpânească limba zeci de zile și chiar ani, oare noi, cei din lume nu vom reuși, cum spune Sfântul Simeon, măcar o oră să ne stăpânim? - „Spune-mi, dezvoltă sfântul, ce patimă este mai ușoară decât aceasta dintre toate celelalte patimi? Trupul, care are pofta și aprinderea lui naturală, se ridică împotriva duhului (Galateni 5, 17) și războiește cu tărie sufletul, pântecele vrea să se sature de mâncăruri, fiindcă a fost făcut pentru aceasta; deci, dacă nu ne stăpânim obiceiul limbii, lucru care este ușor pentru noi, cum vom putea să ne înfrânăm vreodată de la lucrurile cele grele și mari ale poftei și plăcerii, care au o mare putere ce vine din însăși firea noastră?”.

Un om care este stăpân peste ceea ce vrea să transmită celorlalți, și care alege conștient când să tacă, și când să vorbească, este un adevărat creștin. Scopul vorbirii cu celălalt nu trebuie să fie simpla dorință lumească de socializare, plictiseala sau curiozitatea, ci dorința smerită de a învăța de la celălalt și de a-l îndemna să aleagă binele și mântuirea. Nu numai preotul, ci și credincioșii pot și trebuie să fie prezențe mărturisitoare și lumini ale acestei lumi! (Pr. Nistor Mihalache)