M-am luptat câteva zile cu o boală sufletească. Să ajung să îi văd rădăcinile, să pricep până unde s-a extins și ce anume subjugă, ce caută, de fapt, și cum felul în care caută nu face decât să distrugă rezultatul. Ca orice patimă – o putere sufletească bună, dar îndreptată (spre) rău. Riscul, atunci când analizăm (prea) amănunțit, când întoarcem pe toate părțile și săpăm adânc, despicând firul în șaisprezece, este că greu mai scoatem capul la suprafață, dacă ne bizuim doar pe puterea noastră de a reveni. Putem nega sau ne putem lăsa copleșiți de felul în care sufletul ne-a fost cotropit de câte o sugestie sau un obicei rău. Și, agitându-ne să ne vindecăm noi pe noi înșine, ca să ne apropiem de Domnul, nu facem decât să ne îndepărtăm.

Este minunat tot ce a fost lăsat pe pământ ca instrument de lucru care să ne ajute să ne vedem structurile interioare. Însă odată înțelese – pe cât ni se poate –, nu ne rămâne decât să alergăm la Domnul să ne vindece rana. Eu, ca om, pot să mă învârt trei zile în jurul bolii, să mă critic, să mă învinovățesc, să mă scuz sau să acuz sau poate doar să mă uit, gândindu-mă cum să o scot din inima mea. Dar la final nu voi rămâne decât cu câteva kilograme în minus și cu o boală agravată.

Singurul vindecător este Dumnezeu. Să nu ne amăgim, dragilor, Domnul lucrează prin oameni, dar nici un om nu ne poate salva doar prin lucrarea lui omenească, așa cum nici noi nu o putem face pentru noi înșine sau pentru alții. Numai prin harul Domnului devenim sănătoși. Și nu, nu ne facem „bine”, ci ne facem noi. Ca un împărat, Domnul nu ne oferă o soluție de moment, ci ni Se oferă El, cu totul, murind și înviind pentru noi, în fiecare clipă. Și, așa cum spunea un om iubitor de Dumnezeu și de oameni, El moare și înviază pentru noi chiar și atunci când noi nu suntem conștienți, fără să ne anunțe cât Îl doare... Căci în marea Lui dragoste, Dumnezeu ne lasă liberi, așteptând să ne întoarcem la sănătate, la integritate,  la bucuria de a fi – să ne întoarcem la El.