Pe măsură ce treci de Târgu Neamț și începi să urci spre mănăstiri, peisajul se schimbă radical. Semnalul la telefon începe să scadă. Am plecat din Iași cu mintea plină de liste de sarcini și am ajuns la Sihăstria renunțând la toate. Răsuflu ușurată. Nu mai sunt doar jurnalistul care merge să scrie, sunt și călătorul care caută o gură de aer curat pentru suflet.

„Fără iertare nu putem începe postul, nu ne putem ruga şi osteneala ne este fără folos” –  Sfântul Cleopa. 

Am ajuns odată cu înserarea. M-am oprit mai întâi la Sfinții Cleopa și Paisie, să le cer binecuvântare pentru zilele acestea. Așa am învățat de când vin la draga mea Sihăstrie. În această săptămână, aici e loc de găzduire pentru sute de credincioși care se jertfesc, asemenea călugărilor, în post negru, pocăință și metanii. Îi găsesc în biserică și-i observ cum își caută locul. Unii gustă deja din liniștea rugăciunii personale. Au psaltiri tocite, mâini îngălbenite și foi înnegrite. Sunt oameni drepți, demni, asumați, ca niște soldați gata de război… Războiul nevăzut. 

Ies în curte. Pe la colțuri se zăresc mici bălți de zăpadă topită, semn al unei primăveri ce stă să vină. Mă așez pe o bancă și privesc cum alți oameni sosesc în tăcere: câte unul, câte doi, din toate colțurile țării. București, Teleorman, Târgoviște, Giurgiu. Unii se opresc o clipă pe bănci, să-și adune gândurile împrăștiate de drum. Unii grăbesc pasul, alții parcă își fac curaj să intre, oprindu-se cu capul plecat în fața bisericii. E o duminică despre iertare – singura cheie care deschide ușa spre Înviere. E Vecernia Iertării.

Marele Post al Paștilor începe cu această slujbă numită și „Vecernia de umilință”. Prima slujbă a bisericii care se oficiază în acest post. Timp de 40 de zile, în afară de Săptămâna Pătimirilor, vom călători ca poporul evreu prin pustie, prin mijlocul acestei lumi, lăsând cele pământești și căutând mai mult pe Dumnezeu.

În curte, păsările ciripesc voios, ignorând greutatea grijilor noastre. Ne amintesc că natura nu se teme de post, ci se bucură de primenire. Să ierți înseamnă să arunci lopata cu care săpai șanțuri între tine și ceilalți și să începi să construiești punți. Punți între oameni și o punte către cer, spre Dumnezeu. Iertarea devine „biletul de intrare” în post. Fără ea, rămânem suflete care flămânzesc fără sens. Învățăm că nu poți singur. Singurătatea dispare, iar nevoința devine însoțitor în acest urcuș. 

Părintele bate toaca, iar curtea se golește instantaneu. E semnalul că așteptarea s-a sfârșit. Înăuntru, lumina e zgârcită, doar câteva lumânări aprinse tremură sub rugăciunile de început. Se mai aude câte un foșnet. Mă așez într-un colțișor al strănii. În spatele meu, o mare de oameni așezată în genunchi. Unii credincioși, retrași sub glugi, bat metanii. Îl întâlnesc pe Părintele Vichentie, coborât de la stâna din deal a Mănăstirii Secu, unde trăiește de 30 de ani. A fost frate la Mănăstirea Sihăstria.

Părinții primesc sutele de pomelnice pe care credincioșii le lasă cu nădejde. Fiecare părinte din strană ia câte un teanc. Le poți citi pe buze cum rostesc fiecare nume. Părintele Vichentie se oprește o clipă din pomenit și mă întreabă: „Cum te cheamă?”. Îi spun numele și se întoarce imediat la ruga lui.

Mireasma crinilor din fața icoanei Maicii Domnului se amestecă cu mirosul de tămâie. Nu este o Vecernie obișnuită. Este unul dintre acele momente în care te așezi în genunchi din nevoia de a lăsa în urmă tot ceea ce te-a apăsat. Cântările avertizează blând: „Să postim așa cum postim de bucate, așa să postim și de patimi”. Este vremea pocăinței care a hibernat în colțul inimii și care acum, sub căldura psalmilor și a metaniilor, se trezește.

Se cântă și Paraclisul Maicii Domnului. Pare că ne apropiem de final. Părinții mănăstirii se așază în rând, începând cu Părintele Stareț. Părinți bătrâni, albiți de ani de priveghere, și tineri frați abia intrați în obște își cer iertare unii de la alții.

Îi vezi cum se înclină până la pământ, cum își ating mâinile și își șoptesc: „Iartă-mă, frate!”, primind în schimb răspunsul: „Dumnezeu să te ierte și să te miluiască!”. Nu e nimic formal aici. Se simte în aer greutatea fiecărui cuvânt, o dorință sinceră de a intra în post fără niciun „spin” în inimă, fără nicio umbră care să întunece lumina Învierii ce va veni. Când părinții se apropie de final, oamenii se așază la rând pentru binecuvântare. Unii rămân să-și pună cu grijă anafură în pungi, ca merinde pentru suflet, pregătindu-se pentru zilele de ajunare ce vor urma. 

Părinții invită pelerinii la masă, o ultimă agapă împreună înainte de asprimea postului. La finalul cinei, Părintele Stareț își cere iertare de la toți cei prezenți, în numele întregii obști. Mic, mare, dar iată că nu ai cum să uiți că iertarea este gestul prin care accepți că și celălalt e la fel de neputincios ca tine.

Îl văd pe Părintele Vichentie pregătindu-se să urce înapoi pe deal, la animalele lui. El duce liniștea mai departe. Majoritatea pelerinilor nu merg direct spre mașini, ci urcă spre Grădina cu Sfinți,  în timp ce alții se îndreaptă tăcuți spre chilii. Ieșind de la masă, pașii mă poartă și pe mine, din nou, spre dealul cu 150 de candele. Eu urc, iar doi domni coboară discutând despre voia lui Dumnezeu. Mă opresc pentru câteva clipe în tăcerea nopții și sub cerul înstelat al Neamțului. Postul a început. Ne culcăm oameni vechi și nădăjduim să ne trezim, prin post, căutători ai înnoirii. 

Prima zi de reportaj se încheie aici, pe o bancă, printre cruci și candele aprinse. În locul care arată că „aștept Învierea morților” e o stare permanentă. Dar mănăstirea nu doarme niciodată. Undeva, într-o chilie sau într-un paraclis, cineva priveghează pentru noi toți. E prima noapte de post. 

Luni, primul popas din cele 40

8.00 dimineața. Aleile și curtea mănăstirii sunt cam goale, liniștea e la ea acasă. Biserica e plină de oameni. E un amestec izbitor de chipuri: de la țărani simpli la tineri cu haine de firmă veniți din marile orașe. Toți stau umăr la umăr. Unii îngenunchează direct pe piatra rece, alții stau drepți ca niște lumânări, cu privirea pironită spre altar, în timp ce câțiva, atinși de oboseala drumului sau de slujba de aseară, mai ațipesc cu fruntea sprijinită de strană sau de stâlpi. În mâinile multora, metanierele lungi se mișcă neîncetat, iar degetele caută nod după nod Rugăciunea inimii: „Doamne, Iisuse...”.

S-au retras aici nu ca să fugă de lume, ci ca să se regăsească. Aleg de bunăvoie asprimea mănăstirii, pentru că simt că aceasta nu îi strivește, ci îi „repară”. Vin din familii și cu familiile, de la joburi stresante, lăsând în urmă telefoanele și termenele-limită pentru un program care nu lasă timp de altceva. „Oboseala” programului liturgic pare că face bine sufletului. 

Rugăciunea nu se oprește. Se citește Acatistul Mântuitorului și Pavecernița Mare. Printre cântări și ectenii se citesc cuvinte de folos de la Sfinții Părinți. La finalul slujbei, se face pomenirea ctitorilor și a celor care au ajutat mănăstirea. Se păstrează pomelnicul ctitorilor. Este o rânduială de zeci de ani. 

Pe prima pagină a acestui pomelnic se găsește „testamentul” încredințat în nădejdea rânduielii: „Acest pomelnic se va pomeni în Postul Mare la litia mică pentru că mulți din acești părinți ce sunt scriși aici sunt ctitori la Mănăstirea Neamț și la acest schit (Sihăstria).” Semnat, Protosinghel Cleopa Ilie – egumenul schitului Sihăstria.

După slujbă, oamenii merg la raclele Cuvioșilor, spre închinare. Între racle și străni s-a format un rând tăcut. Câteva bunici își continuă rugăciunile. Acatiste, psaltire sau cărți duhovnicești. O echipă de câteva femei a rămas la curățenie. La ușa bisericii întâlnesc o doamnă în vârstă care vine des la Sihăstria, de pe vremea în care trăia Sfântul Cleopa. Cu ochii mari, cu un zâmbet ascuns, nu vrea să spună mai multe. Își pleacă repede capul spre pământ. 

Pe scări, o altă doamnă venită tocmai de la București cu soțul, îmi spune: „Nu e timp de pierdut. După slujba de la ora 12.00, urmează puțină odihnă la cazare, unde se continuă rugăciunile personale, iar la 16.00 începe deja Canonul cel Mare. Seara, la 23.00, o luăm de la capăt”.

La trapeză, mesele sunt mai sărace, dar nu vezi scrâșnire de dinți, ci liniște și seninătate. Fiecare face cum poate. Dar rânduiala pentru prima săptămână este postul negru, cu dezlegare de a gusta ceva o dată în zi, miercuri și vineri. Post și rugăciune! 

Mă opresc la biserica veche. Aici îl găsesc pe Părintele Ioasaf, care îmi spune: „Să faci fapte bune de câte ori poți, dar multe! Ține-te de cel ce vrea binele. Dacă faci cu inimă bună, postul merge ușor. Fără Mine nu puteți face nimic, căci fără El doar risipiți”. Mi-a explicat că nu e nevoie de teologie mare, ci de voință. „Spune Tatăl nostru și Psalmul 50 pentru umilință. Asta întărește inima. Și Rugăciunea inimii, mereu, făcută cu tot sufletul”. 

Apoi urc la Părintele Gavriil, la chilia lui de pe deal. Mă întâmpină cu zâmbetul pe buze și cu ochii senini. Are crucea în mână și e smerit în cuvânt. „Ce să vă spun eu?” Se așază pe patul lui de lemn și-l aud: „Să aveți multă răbdare și rugăciune, prin ea învingem toate. Cum spunea și Sfântul Cleopa, nu trebuie să stai toată ziua în genunchi sau să postești peste măsură, până nu mai poți. Toate să fie cu socoteală! Te rogi cât poți, mai stai și în genunchi, mai stai în picioare, mai stai și culcat când ești bolnav. Spun Sfintele Scripturi: omul și când e bolnav se roagă în patul de suferință. Sănătate să vă dea Dumnezeu și iertare de păcate! Și… iertați-mă și pe mine!”.

Se uită spre geam și îmi spune: „Du cuvântul la lume, că face mult. Într-adevăr, cum spun Părinții, dacă nu ai cu ce să scoți un om de la necaz, ajută-l măcar cu un cuvânt. N-ai ce să-i dai? Dar poate îl îndrumi spre bine. Și pe mine m-au îndrumat părinții, m-am uitat ce au mai făcut Sfinții Părinți și am încercat să merg pe urmele lor. Încet, încet… Îi dau slavă lui Dumnezeu că m-a adus până aici”.

Canonul cel Mare: Deșteaptă-te, suflete al meu!

Ora 16.00. Ploaia a început să bată ușor în geamurile bisericii. Atmosfera e întreținută de flăcările candelelor și lumânărilor din sfeșnice. Părintele Stareț citește Canonul, iar ecoul cântării „Doamne, strigat-am către Tine” ți se strecoară în inimă. Credincioșii fac metanii lungi. Trupurile participă la eforturile minții și ale inimii. 

Seara aceasta pare și mai tainică. Cântările „Cu noi este Dumnezeu” și „Sfetnic minunat” răsună prin vocile grave ale părinților din strană, amintindu-ne de cele 40 de zile de post ale Mântuitorului în pustie.

Canonul nu e doar o lectură biblică, ci o oglindă nemiloasă și totodată vindecătoare. Parcurge toată istoria biblică, dar simți că parcurge propria ta istorie. Te regăsești în greșelile lui Adam, dar și în dorința de ridicare a vameșului. Canonul ne întreabă: ai urmat lui Cain prin invidie, ai căzut ca David, dar te-ai pocăit ca el? Ai plâns ca Petru? La fiecare strofă răsună rugăciunea: „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”

E rândul lui la citit. Vocea Părintelui Teodosie, cel mai vechi de zile de aici, tremură sub greutatea cuvintelor: „Deșteaptă-te, suflete al meu, pentru ce dormi? Sfârșitul se apropie...”. Iar vocile grave și pline ale părinților de la strană se adună la unison.

Urmează momentul cel mai așteptat. Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Toată biserica îngenunchează. Metanii și plecăciuni. O sincronizare a tuturor și „Dumnezeul celor ce se pocăiesc”. Pocăința este la îndemână. Zi de zi. Noapte de noapte. Lasă inima să suspine, ochii să lăcrimeze și trupul să-și plece genunchii. După prima săptămână, se va săvârși zi de zi Sfânta Liturghie, cu ajutorul lui Dumnezeu. 

Acum, cu liniștea Canonului încă vibrând în minte, înțeleg în sfârșit de ce zeci de oameni aleg să își înceapă Postul Mare aici, în asprimea binecuvântată a Neamțului. Oamenii nu se retrag la Sihăstria sau la alte mănăstiri doar pentru a asista la niște slujbe frumoase, ci vin pentru a aduce un pic de umilință în inimă, un pic de nevoință. Să te eliberezi cât poți de „tine” și să faci loc Învierii lui Hristos.  

Indiferent unde petrecem fiecare începutul postului, important e să „faci cu toată inima”, pentru că „Dumnezeu te întărește”. Eu pornesc spre Iași, după ce am stat retrasă vreo două zile. Nu putem fi toți în mănăstire la începutul postului. Dar… putem să încercăm să-L aducem mai aproape pe Dumnezeu și să-L ținem alături în zgomotul orașului, al străzii noastre și, mai ales, în  zgomotul inimii.

Un post cu folos și cu rost, dragă cititorule! Notează în inimă ceea ce spunea adesea Sfântul Cleopa Ilie: „Niciodată nu este prea târziu pentru a pune început bun”. Început bun în acest Post, cu nădejde în Înviere!