Duhul slujirii și al jertfelniciei le-a moștenit din familie, unde a văzut cultivându-se virtuți creștine, precum și dragostea de neam și țară, virtuți și idealuri de la care nu va abdica, plătind cu propria sa viață și fiind jertfit pe altarul credinței neamului românesc.

Ajunge elev la Seminarul Teologic „Sf. Gheorghe” din Roman, unde a urmat cursul inferior, urmând la Iași și București și susținând examenul de absolvire în anul 1902.[3] Obține o bursă pentru a studia la Kiev în perioada 1902-1903, dar din cauza rătăcirii actelor, pierde această șansă.[4] Din cauza faptului că părinții săi nu aveau bani, este nevoit a se angaja cântăreț bisericesc la Biserica „Sf. Gheorghe” din Galați și funcționar la cancelaria protopopiatului. În 1904 se căsătorește cu Lucreția, fiica preotului Dimitrie Ganea și este hirotonit pe seama parohiei Oancea. După doar 6 ani rămâne văduv și pleacă la București unde își continuă și finalizează studiile teologice la Facultatea de Teologie București.

Un capitol aparte din viața lui îl constituie perioada primului razboi mondial, când și-a adus o remarcabilă contribuție prin activitatea de preot militar. „Preoți în lupta pentru Marea Unire 1916-1919”, realizat de Gheorghe Nicolescu, în care preotul Marius Guguci insistă să luăm aminte la aceste documente vii, atestă comportamentul preotului pe front: „Sunt exemple care pe mine m-au cutremurat. Despre un preot militar, comandantul său spunea așa: «Când a ajuns părintele la noi, tot regimentul era adventist. La sfârșitul frontului, toți erau creștin-ortodocși. Doar datorită purtării de grijă, prin propovăduirea și prin exemplul personal al preotului. Deci, fără să facă propagandă. Doar prin exemplul vieții sale. Despre părintele Gheorghe Leu, în Primul Război Mondial, spunea comandantul lui că este exemplu de preot desăvârșit, de care Mântuitorul Iisus Hristos ar fi mândru»”.[5] La tunderea în monahism, pe data de 18 decembrie 1924, primeste numele Grigorie.

Într-un astfel de context, a fost mobilizat, pe 14 august 1916, în calitate de confesor militar, la formațiile sanitare, apoi la Regimentul 53/63 Infanterie.[6] A luptat la Oituz, Turtucaia, Mărăști și Mărășești. A fost demobilizat la 1 martie 1918 și rechemat sub arme la 15 aprilie ca urmare a cererii sale, deservind în regimentul 32 Infanterie până în luna iulie, fiind demobilizat definitiv.[7] Demobilizarea și întoarcerea la „slujba Altarului” a însemnat reluarea muncii sale pastorale și didactice, având conștiința datoriei împlinite și a speranței că jertfele tuturor, soldați și preoți, vor contribui la întregirea neamului prin marele act național ce se prefigura. A fost un exemplu pentru alți preoți misionari, la înălțimea chemarii sale. Grija de mângâiere, întărirea și entuziasmarea sanitarilor și suferinzilor, îl preocupau. Nu a dat înapoi de la contactul cu cei bolnavi, chiar în fața pericolului de contaminare. Ca urmare a activității sale pe front, a fost decorat cu medalia „Coroana României în grad de cavaler”. A fost preotul care a răspuns așteptărilor timpului tragic pe care l-a trăit, fiind alături de ostași și sădind în conștiința lor nădejdea pentru viitorul neamului, asemenea învierii cu cea a poporului.[8] Datorită capacității sale organizatorice și pedagogice, a fost numit directorul Seminarului de la Ismail (1918-1924).[9]

Datorită vredniciei sale, a fost ales arhiereu în ședința Sf. Sinod din data de 19 noiembrie 1924, confirmat prin decretul regal nr. 4023 din 13 decembrie 1924 cu titlul de Grigorie Botoșeneanul, Arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei (1924-1936), unde își ia în serios misiunea, fiind un analist atent al problemelor sociale, afirmând că „Ignorarea bisericii din anumite sectoare ale activității caritabile face parte dintr-o politică vrăjmașă progresului românesc”.[10]  Timp de 12 ani, cât a fost Vicar la Mitropolie, trecând peste divergențele de ordin administrativ cu Mitropolitul Pimen Georgescu, a rămas statornic în convingerile sale, spre o mai profundă trăire duhovnicească și activitate filantropică, aprig luptător împotriva sectarismului.

Colegiul Electoral din 28-30 aprilie 1936 l- a ales pe Grigorie Leu ca Episcop al Argeșului (1936-1940).[11] Impresionant este cuvântul rostit la intronizare: „Această cârjă simbolizează pentru mine și stăpânirea pământească, dar mai ales sprijin în purtarea crucii, pusă pe umerii mei neputincioși, cu răspunderea dregătoriei bisericești ce mi s- a încredințat. Cu ea voi urca cărările munților, voi coborî culmile dealurilor și voi străbate intinsul șesurilor, căutând oaia cea pierdută din staulul Bisericii și al Patriei”.[12]

Problemele pe care le avea de rezolvat la Argeș erau multiple: disciplina preoților, misiunea contra sectelor, susținerea școlilor teologice, pastorația și administrația, naveta preoților, dezbinarea dintre preoți pe motive politice etc. Poziția sa fermă față de politică, politicieni și preoții implicați în asemenea jocuri, la care se adaugă disputa dintre Episcop și Regele Carol al II-lea, care a solicitat „scoaterea Catredalei din Curtea de Argeș din circuitul patrimonial al bisericii și numirea ei ca necropolă regală”, va duce la profunda nemulțumire a episcopului Grigorie Leu. Cei patru ani petrecuți la Argeș, au fost poate prea puțini pentru pentru a sprijini și îndrepta în bine situația eparhiei.

În fața celor două alternative de retragere la Mânăstirea Turnu și numirea ca episcop la Episcopia Hușilor, Episcopul Grigorie Leu a considerat că „Dumnezeu a hotărât să mă întorc de unde am plecat, mă supun despărțindu-mă cu durere de cei pe care i-am păstorit patru ani de zile”[13]. Starornic în credință, cuvânt și faptă, intră în conflict deschis cu autoritățile comnuiste. Desfășoară o amplă misiune pastoral misionară și filantropică în perioada celui de-al II-lea Război Mondial, după încercarea asaltului de eliberare a românilor din 1941, făcând următorul îndemn „Să nu așteptați să vedeți lacrimile curgând la poartă și ușa credincioșilor, ca să cercetați personal nevoile credincioșilor ce-i păstoriți. În primul rând să-i mângâiați, iar apoi să-i ajutați. Numai așa, uniți în suflet și simțire, păstor cu păstoriți vom face graniță și vom zice că pe aici nu se trece”.[14]  În 1941, în fruntea unui sobor de 12 preoți, cutreieră ținutul Basarabiei pânâ la Tiraspol, vizitând toate zonele românești, încurajând, ajutând, slujind și învățând, căutând refacerea morală a românilor basarabeni. Acțiunea este repetată în 1942, cu un număr de 16 preoți, până la Odessa. Schimbarea dramatică a cursului celui de-al II-lea Război Mondial cu data de 2 februarie 1943, când au capitulat armatele germane, începe o a doua evacuare a populației, peste Prut. Pune la dispoziția celor refugiați palatul episcopal cu chiliile aferente și Aziliul de bătrâni, neîncetând a crede în puterea trecătoare a comunismului. Când i s-a propus să evacueze zona episcopiei și să plece la Timișoara, a răspuns „numai dacă toți credincioșii pot fi evacuați, iar dacă nu, unde-i turma, acolo va fi și păstorul”. În pastoralele trimise parohiilor și toate cuvântările ocazionale, nu înceta să lupte împotriva comunismului și a ideologiei acestiua, ridicându-se împotriva cotelor și a colectivizării, defințării mănăstirilor și a scoaterii religiei din școli.

Și-a plămădit viața la sânul Bisericii Ortodoxe, iar greutățile prin care a trecut, l-au oțelit. Contextul în care a fost numit episcop de Huși era destul de ostil. Astfel, el se opune măcelului împotriva evreilor și deportării acestora”.[15] Nu a încetat a protesta împotriva conducerii comuniste, care căuta aducerea Bisericii sub ascultarea ei. Lupta episcopului și strădania acestuia privind păstrarea credinței stramoșești și a unității teritoriale, a găsit ecou în rândurile soldaților, preoților, a credincioșilor pe care i-a păstorit în cele trei eparhii, simbolic reprezentând unitatea de credință și neam, alcătuită de cele trei provincii unite. Devine un episcop incomod pentru regimul comunist, fiind aspru pedepsit. Prin decizia Ministrului Cultelor nr. 4594/1949, publicată în Monitorul Oficial nr.46/24 în februarie 1949, a fost desfințată Episcopia Hușilor, iar titularul ei a fost pus în retragere. Face un ultim drum la București, pentru a discuta și cu Petru Groza despre această decizie umilitoare și nedreaptă. La întoacere, suferă o hemoragie puternică (bănuindu-se că din cauza unei cafele otrăvite), trecând la cele veșnice la data de 1 martie 1949 și fiind îmormântat lângă Catredala Episcopală „Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Huși”.[16]

A lăsat un semn, o urmă peste tot pe unde a trecut, iar faptele sale vor rodi, viața și activitatea sa înscriidu-se la loc de cinste în capitolul „Ierarhi și martiri ai neamului românesc”.[17] (Pr. Petru IOAN - Fălciu II)