Îl cunosc pe părintele Paisie din anul 1924, când pășteam oile cu frații aproape de Schitul Cozancea-Botoșani. Dumnezeu să-l odihnească în rai. El ne-a fost povățuitor duhovnicesc întregii noastre familii.

A venit la mănăstire în anul 1921, după ce s-a întors de pe frontul din Ungaria. Când era în război, s-a rugat lui Dumnezeu zicând: „Doamne, dacă mă scapi cu viață de pe front, călugăr mă fac!”. Și l-a scăpat Dumnezeu cu viață. Statul le-a dat celor ce au luptat în război câte cinci hectare de teren. Părintele Paisie a împărțit pământul celorlalți patru frați mai mari decât el, căci au fost cinci frați, și s-a dus la Schitul Cozancea. Aici era viață de sine.

La început a făcut trei ani ascultare la bucătărie, căci era foarte smerit, tăcut și ascultător. Apoi a fost paracliser multă vreme la biserică și a avut duhovnic un părinte blând și iscusit, pe ieromonahul Calinic Șușu, care l-a deprins cu nevoința călugărească.

La Cozancea, părintele Paisie avea o chilie cu câteva încăperi. Călugării îl iubeau mult pentru că pe toți cei bolnavi și bătrâni îi îngrijea cu toată dragostea, îi cerceta la chilie, le ducea de mâncare, aducea preotul să-i împărtășească și stătea lângă ei în ceasul morții. Apoi îi însoțea până la cimitir și le tămâia mormântul patruzeci de zile, după rânduială.

În Cozancea era un ieromonah pe care îl chema Gavril Apetri. Era duhovnic bun și citea molitfele Sfântului Vasile cel Mare. Venea lume multă la citit și nu mai încăpea în chilia lui. Atunci a venit la părintele Paisie și i-a zis: „Părinte Paisie, dă-mi și mie o chilie, că am oameni mulți și nu am unde îi primi”. După ce i-a dat o chilie, nu a trecut mult și iar i-a zis: „Părinte Paisie, mai dă-mi o chilie, că nu-mi ajunge una”. Și i-a dat-o și pe a doua. Mai târziu iarăși i-a zis: „Părinte Paisie, dă-mi și cealaltă chilie, că sfinția ta stai în paravan!”. La un timp îi zice: „Părinte Paisie, știi ce? Dă-mi și paravanul că sfinția ta îți găsești să stai undeva, că am lume la citit și dormit și nu am unde-i culca!”. Iar Părintele Paisie, fiind milostiv și liniștit, i-a dat toată chilia, iar el se culca într-o magazie de lemne, numai să împace pe fiecare. După o vreme, părintele Gavril Apetri s-a îmbolnăvit și l-a îngrijit până la moarte tot părintele Paisie, căci era plin de pace și de dragoste pentru Hristos.

Prin anul 1935 trăia în Schitul Cozancea un călugăr numit Ilarion Bolovan, care ducea cărți bisericești cu căruciorul prin sate și le dădea pe la biserici. Mai târziu și el s-a îmbolnăvit și l-a îngrijit până la moarte părintele Paisie. Îi zicea bătrânul: „Părinte Paisie, sfinția ta ești tata și mama mea!”.

Odată, pe când părintele Paisie se ruga într-o mică poieniță din marginea pădurii, la câteva sute de metri de mănăstire, a auzit un cor ceresc care cânta foarte frumos cântări bisericești. Era un semn că acolo trebuie să facă o mică biserică. A pus o cruce mare de stejar în locul acela, apoi s-a dus la mitropolitul Moldovei și a luat binecuvântare să facă acolo un mic paraclis de lemn, cu hramul Sfântul Mucenic Mina. După ce l-a făcut, l-a lipit, a pus în el icoane, a construit alături o casă cu câteva chilii și se nevoia acolo. În acea chilie a stat vreo nouă ani. Ziua făcea ascultare la biserică, la grădină, la vie, iar seara se liniștea cu câțiva ucenici la paraclisul din poiană.

La început a avut ucenic de chilie pe fratele meu Gheorghe. Era foarte nevoitor. Dar într-o seară a lăsat un bilet pe masă, pe care scria: „Părinte Paisie, iartă-mă că mă duc pentru cinci zile să mă pocăiesc în pădure!” Și-a luat Ceaslovul și câteva lumânări și s-a așezat la rugăciune într-o groapă din pădure. Pe la miezul nopții, când se ruga și citea la Psaltire cu lumânarea aprinsă, a venit vrăjmașul la el în chip de arap negru uriaș și i-a zis cu glas înfricoșător: „Ce faci aici? Nu știi că ai venit fără blagoslovenie?”. Cuprins de mare frică, fratele Gheorghe a luat Ceaslovul și a fugit la chilie. Apoi, bătând în geam, a zis:

– Binecuvântează, părinte Paisie, și mă iartă pe mine păcătosul!
– Dar cine ești, frate?
– Sunt fratele Gheorghe, păcătosul!
– Fratele Gheorghe este plecat în pădure să se pocăiască...
– Iartă-mă, părinte Paisie, că am plecat fără blagoslovenie!...

A mai avut un ucenic bun, pe monahul Ghenadie Flămânzanu, fost multă vreme cioban. Era necăsătorit, purta barbă și avea o viață foarte curată. Părintele Paisie, când l-a văzut că vine la Cozancea iarna, desculț și se roagă așa de mult cu metanii și cu lacrimi, l-a luat ucenic la chilia lui din poiană. Toată ziua și noaptea se ruga bătrânul și făcea mii de metanii, iar când se închina la icoana Maicii Domnului curgeau multe lacrimi din ochii lui. Apoi s-a îmbolnăvit și l-a îngrijit părintele Paisie până s-a dus la Domnul.

Mai târziu s-a îmbolnăvit la Cozancea și ierodiaconul Nicon Drăguleanul, care cânta foarte frumos și avea viață deosebită. Și pe el l-a îngrijit părintele cu multă dragoste. Seara, înainte de a muri, l-a vizitat părintele Paisie, iar ierodiaconul Nicon i-a zis: „Părinte Paisie, să vii dimineața la ora opt la mine să cântăm împreună «Aliluia!»”. Când s-a dus dimineață, i-a spus: „De acum mă duc la Domnul să cânt împreună cu îngerii «Aliluia!»”. Și și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.

Îmi aduc aminte că împreună cu părintele Paisie am făcut un legământ amândoi. Era în primăvara anului 1935. Eu venisem din armată într-o permisie pe acasă. Apoi am trecut și pe la părintele Paisie la Schitul Cozancea. La întoarcere m-a petrecut părintele până într-o poiană din marginea pădurii. Era o zi de primăvară cu soare, cântau cucii și câmpul era înflorit.

– Frate Costică, – m-a întrebat părintele Paisie, – nu ai vrea să vii la Cozancea, după ce te liberezi de armată?
– Nu, preacuvioase părinte, – i-am răspuns. – Eu aș vrea să rămân la Sihăstria. Acolo m-am dus de la început, acolo au murit frații mei Vasile și Gherasim, acolo este munte și-i mai multă liniște...
– Atunci, hai să facem un legământ, – a spus părintele, și după ce am făcut amândoi trei închinăciuni, am stat în genunchi, iar părintele Paisie a spus această rugăciune: „Doamne, dacă este voia Ta, vreau, dacă moare fratele acesta înaintea mea, să fiu eu la capul lui; iar dacă mor eu, să fie el la capul meu!”.
– Amin!

Apoi, sărutându-i mâna, am luat blagoslovenie și așa ne-am despărțit. Părintele s-a întors, iar eu m-am dus la Sihăstria și apoi la regiment.

Mi-aduc aminte că tot cu sfatul părintelui Paisie am primit să fiu stareț la Mănăstirea Sihăstria. Și iată cum a fost. Era în vara anului 1942. Mănăstirea noastră era arsă după incendiul din 1940, o mare parte din părinți s-a dus la Mănăstirea Neamț, că aici nu mai erau chilii, iar starețul nostru Ioanichie Moroi era bătrân și bolnav în pat și nu mai putea conduce mănăstirea. Atunci părinții din consiliu au luat aprobare de la Mănăstirea Neamț să aleagă alt stareț. Starețul nostru, Ioanichie, le-a zis: „Puneți egumen în locul meu pe Cleopa de la oi, că este băiat bun și ascultător!”. Ei însă nu mi-au spus nimic. Într-o zi, pe când eu tundeam oile pe muntele Tăciunele, am văzut că vin la mine toți părinții din consiliu, în frunte cu duhovnicii Casian Cojoc și Calistrat Bobu. Unul dintre părinți mi-a zis:

„Părinte Cleopa, a venit vremea ca pe timpul lui David, să lași oile cele necuvântătoare și să păstorești pe cele cuvântătoare! Iată, mănăstirea este arsă, starețul nostru este orb și bolnav, călugării se risipesc... Vino și ajută la refacerea mănăstirii. Te vrem toți, te cheamă și părintele stareț Ioanichie, care ne-a crescut pe toți, că el nu mai poate”.

Eu, văzând că nu este altă scăpare, le-am zis: „Vă rog, părinților, mai lăsați-mă să mă rog lui Dumnezeu și să mă gândesc o lună de zile, că sunt tânăr și nu știu ce să fac”. Părinții m-au lăsat o lună de zile să mă mai gândesc. Dar eu îndată i-am scris părintelui Paisie de la Cozancea, bunul meu sfetnic din tinerețe, și l-am întrebat:

– Ce să fac, părinte Paisie, că sunt la o mare și grea încercare în viață? Să primesc stăreția Sihăstriei sau să rămân în continuare la oi?

După vreo zece zile îmi scrie părintele Paisie aceste cuvinte, pe care nu le uit toată viața:

– Dragul tatei, de la mine păcătosul să fii ca cum n-ai da și ca cum n-ai lua! Nu te bucura când te-or pune stareț și nu te supăra când te-or scoate din stăreție! Atunci eu, lăsând oile, mi-am luat cojocul, am coborât în mănăstire și am fost numit locțiitor de stareț.

În anul 1947, părintele Paisie a fost hirotonit diacon și preot. Apoi a fost egumen la Cozancea șase luni. Dar ivindu-se unele neînțelegeri în obște, părintele a cerut să fie primit în obștea Mănăstirii Sihăstria, după douăzeci și șapte de ani cât s-a nevoit la Schitul Cozancea. Eu m-am dus la Iași cu cererea lui și i-am prezentat-o episcopului-vicar Valeriu Moglan. Mi-a aprobat-o imediat, căci ținea mult la Sihăstria. Pe urmă a venit și părintele Paisie. I-am dat o chilie aproape de biserică și l-am numit duhovnicul întregii obști. Spovedea zi și noapte și călugări, și mireni. Lumea îi zicea „Pustnicul”; „Unde este pustnicul?”; „Mergem la pustnicul de la Sihăstria!”. Nu avea timp nici să mănânce.

Pe 30 august 1949, eu am fost transferat de la Sihăstria cu treizeci de călugări la Mănăstirea Slatina, cu ordinul patriarhului Justinian să reorganizăm această vestită ctitorie a lui Alexandru Lăpușneanu, pe care autoritățile voiau s-o transforme în spital, cum mai fusese în timpul Primului Război Mondial. Atunci l-am luat cu noi și pe părintele Paisie Olaru. A stat la Slatina cam patru ani. Se ocupa numai cu duhovnicia. Permanent spovedea călugări și mireni. I-am dat două chilii lângă paraclisul mitropolitului Veniamin Costachi. Nu avea timp nici să mănânce. De acolo s-a dus câteva luni și la Schitul Rarău, care depindea tot de Slatina.

Aceasta era viața și nevoința părintelui Paisie. Mânca și se ostenea pe ascuns. Nimeni nu știa cât și cum se roagă, cât și cum postește, ce lucrează și ce taină are. Era plin de smerenie, de blândețe și de dragoste. Plângea cu cel care plânge și se bucura cu cel care se bucură. Nu ținea la haine bune, la bani, la nimic și fugea de cinste, de laudă, de multa vorbire, de clevetire și de oameni mari.

Părintele Paisie ne-a crescut și ne-a fost sfetnic și părinte duhovnicesc în Cozancea celor cinci frați care am plecat în mănăstire. Fără Sfinția Sa noi poate nu mergeam nici unul la călugărie. Iar după ce am venit la Sihăstria și cât am stat împreună la Slatina, părintele Paisie mi-a fost duhovnic. Eu mă spovedeam la el și el la mine și tot ce aveam mai de taină mă sfătuiam cu dânsul și eram foarte mulțumit că l-a adus Maica Domnului la Sihăstria.

În anul 1951, mi-aduc aminte că patriarhul Justinian a hotărât să mă duc stareț la Mănăstirea Neamț, cu o sută de călugări, șaptezeci de la Slatina și treizeci de la Sihăstria, ca să înnoiască viața duhovnicească de acolo. Atunci eu m-am tulburat de aceasta și nu știam ce să fac. Dar mi-am adus aminte de sfatul marelui părinte Vichentie Măluț de la Agapia, pe care l-am avut un timp și duhovnic, când eram în armată, că îmi spunea așa: „Măi băiete, când vei da de necazuri mari, să postești trei zile și să te rogi cu lacrimi și Dumnezeu te va învăța ce să faci!”.

Deci m-am închis într-o chilie la stăreție și nu știa nimeni de mine, numai ucenicul meu, Serapion. Toți părinții din mănăstire știau că sunt dus la Patriarhie. Am postit șapte zile, de luni până duminică. După câteva zile de post, noaptea, cum stăteam pe scaun și parcă ațipisem, am văzut o lumină cerească în jurul icoanei Maicii Domnului din perete. Apoi, Maica Domnului mi-a grăit din icoană și mi-a zis: „Nu te întrista pentru tulburările de la Mănăstirea Neamț, că le voi liniști! Dar să nu fii întru digamie”, adică să nu fiu în îndoială. Că un gând îmi spunea să mă duc la Neamț și alt gând îmi spunea să mă duc în pustie. Că veneau unii călugări de la Neamț și-mi spuneau: „Vină, părinte Cleopa, la noi că te ajutăm să îndreptezi viața duhovnicească de aici!”. Iar alții îmi spuneau: „Nu te duce la Mănăstirea Neamț, că acolo este greu și nu vei putea pune rânduială ca la Slatina”.

Atunci, m-am dus îndată la părintele Paisie și, după ce m-am spovedit, i-am spus tot ce am auzit și am văzut la icoana Maicii Domnului din chilie, iar el mi-a zis: „Poate este un semn dumnezeiesc. Dar nu mai spune deocamdată nimănui vedenia aceasta. Acum pregătește-te și mâine să te împărtășești, și de-o fi de la Dumnezeu să vă ducă la Mănăstirea Neamț, Maica Domnului o să vă ajute; iar de nu va fi voia Lui, o să rămâneți pe loc”. A doua zi, după ce m-am împărtășit, am primit veste din București că patriarhul s-a sfătuit cu mai mulți și a hotărât să rămână lucrurile pe loc. Așa, cu rugăciunile Maicii Domnului și cu binecuvântarea duhovnicului, s-au liniștit toate.

Părintele Paisie a stat la Mănăstirea Slatina din anul 1949 până în primăvara anului 1953, când s-a retras din nou la Sihăstria, unde avea mai multă liniște sufletească. El a vrut să vină la Sihăstria încă înainte de a intra eu în mănăstire, că îi plăcea locul acesta retras de lume, mai ales la Sihla, unde s-a nevoit Sfânta Teodora.

Părintele Paisie a fost sfetnicul meu cel mai bun în viață de când eram copil și până când s-a dus la Domnul, în toamna anului 1990. Oricând aveam câte un necaz sau eram la o grea încercare în viață, mă duceam la chilia lui și îi ceream sfatul, sau în scris îl întrebam ce să fac și el îmi trimitea câteva rânduri și urmam cuvântul lui. Că cine nu ascultă de duhovnic nu ascultă nici de Dumnezeu.

Așa era Părintele Paisie: smerit, tăcut, blând, înțelept la cuvânt, foarte milostiv și iubitor de aproapele. Întotdeauna căuta pacea cu toți și iubea liniștea. Nu-i plăcea să trăiască între mulți și își ascundea viața și nevoința. Nimeni nu știa cum se roagă în chilie, ce lucrare are mintea și inima lui, cât stă la masă și cât se odihnește. Pe lângă liniște, îi iubea mult și pe fiii săi duhovnicești, pe care îi primea la spovedanie la orice oră din zi și din noapte și purta mare grijă de mântuirea lor. El nu era prea aspru la canoane, că ținea cont de așezarea sufletească a fiecăruia, și era blând cu toți, precum spune Sfântul Efrem Sirul: „Chipul aducerii la pocăință este numai al blândeții”. Cu iertarea, cu răbdarea și cu blândețea lui, a câștigat multe mii de suflete, jertfindu-se pe sine pentru alții.

Uneori, bătrânul dădea și acest sfat, cum ne învață Însuși Domnul nostru Iisus Hristos: „Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui”. Or, Părintele Paisie a răbdat toate ispitele și necazurile vieții pământești până la sfârșit, mai ales ultimii cinci ani de orbire, de surzire și suferință la pat până când și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos.

Noi, ca fii duhovnicești ai Părintelui Paisie, care ne-a crescut și ne-a format în școala fricii și a iubirii de Dumnezeu, suntem datori să ne rugăm pentru sufletul lui, ca să-l odihnească în ceata drepților din ceruri, și să nu uităm că și noi mâine ne vom duce dincolo, să dăm socoteală pentru ce am făcut bun sau rău pe pământ.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie duhovnicul, ediția a III-a, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 83-91)