Zice şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Aceasta este pricina tuturor bunătăţilor, să rămână în noi harul Duhului, căci el ne călăuzeşte spre toate, după cum, atunci când zboară departe de noi, ne face săraci şi pierduţi". Şi iarăşi: „Avem nevoie de multă râvnă, astfel încât Duhul să fie păstrat la noi şi să rânduiască toate lucrările noastre, ca să le facem în siguranţă şi în mare pace. Căci aşa cum o corabie care pluteşte pe mare, împinsă de un vânt prielnic, nu este nici împiedicată, nici scufundată, atâta timp cât se bucură de un vânt potrivit şi neîncetat, ci le dă multă cinste marinarilor şi călătorilor, pe unii odihnindu-i şi nelăsându-i să se ostenească la vâsle, iar pe ceilalţi slobozindu-i din orice frică şi dăruindu-le o privelişte plăcută pe timpul călătoriei, tot așa și sufletul, întărit de dumnezeiescul Duh, este mai înalt decât toate întreitele valuri ale vieţii şi înaintează pe calea care duce la cer mai repede decât corabia aceea, fiindcă este împins înainte nu de vreun vânt, ci având pânzele umflate de Însuşi Mângâietorul, aruncă din mintea noastră orice uşurătate şi împrăştiere". Şi marele Vasile zice: „Se sfinţesc făpturile cele raţionale prin unirea Duhului Sfânt cu ele, dar se strică de îndată ce Acesta Se depărtează de ele şi le părăseşte".

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Trei tratate isihaste, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 160)