Suntem în punctul de ritm liturgic în care se unește Taina Învierii cu aceea a Înălțării Domnului pentru a „lumina” tainicul Pogorârii Sfântului Duh. O catapeteasmă de icoane își află lumina din adânc în acest minunat loc de prăznuire, Duminica a VII-a după Rusalii. Faptul că Biserica așază prăznuirea Sinodului I Ecumenic (Niceea, 325 d.Hr) între Înălțare și Pogorârea Duhului Sfânt poartă adâncimea peceții dogmatice și înțelepte a Părinților Bisericii. În dorința de a vindeca de arianism – și ereziile aferente acestuia – Trupul Cel tainic al Bisericii, Părinții sinodali au lămurit aspecte fundamentale legate de Dumnezeirea Domnului Iisus Hristos și au fundamentat o serie de dogme dintre care Dogma Întrupării este desăvârșit luminată de lucrarea și gândirea lor. În fapt, Crezul nostru – ce-l rostim Liturghie de Liturghie, dar și ca giranți ai Botezului pruncilor ori catehumenilor care îl cer – are o primă parte „editată” în Duhul Sfânt sub purtarea de grijă a celor 318 Părinți ai acestui Sinod. Ea devine importantă pentru a înțelege Învierea și Înălțarea Fiului lui Dumnezeu, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut”, și a relației de har dintre Înălțarea Domnului și Pogorârea Duhului Sfânt.

Pentru a marca greutatea unei astfel de duminici au fost alese două texte: Faptele Apostolilor (20, 16-18, 28- 36) și Ioan (17, 1-13). Cel dintâi text este legat de Sinodul din Efes al Sfântului Apostol Pavel. Valoarea lui în acest context este legată de modul în care Apostolul neamurilor atenționează despre riscul ereziilor, inevitabile parcă într-un organism viu precum Biserica – paralele totuși cu o viață socială plină de diversitate de opinii și idei – arătându-le și responsabilitatea păstoririi unor astfel de constructuri comunitare: „Drept aceea, luați aminte de voi înșivă și de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său. Căci eu știu aceasta, că după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruța turma. Și dintre voi înșivă se vor ridica bărbați grăind învățături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei” (Fapte 20, 28-29). Nu găsim o mai bună descriere – profetică am spune, cu toată greutatea cuvântului – a sensului întru care se constituie Sinoadele ce aveau să se numească ecumenice – adică a toată lumea creștină a vremii și problematicii de atunci. Să recitim. Episcopii sunt numiți drept păstorii turmei, având responsabilitatea așezării lor în Duhul Sfânt peste Biserica lui Dumnezeu, câștigată de Iisus Hristos cu însuși sângele Său. Părinții Primului Sinod în această descriere văd deja un argument al dumnezeirii Fiului, dar și asupra unei norme de logică a credinței: Episcopii sunt păstori, deci responsabili de curăția din mărturisirea de credință. Apoi Sfântul Pavel identifică ereticii cu lupii arătând viteza răspândirii atacului împotriva Bisericii – ereticii atacă în haită, marginea turmei și cu viteza răutății, avea să spună Asterie al Amasiei –, dar și ispita că se vor ridica din chiar mijlocul bisericii unii care vor învăța răstălmăciri. Și aceasta numai pentru a face ucenici. Prin aceasta asigurându-se că erezia lor crește, merge mai departe. Soluția Sfântului Pavel? Privegherea, trezvia, asceza cuvântului harului lui Dumnezeu.

Este motivul pentru care avem drept text de bază al Duminicii acesteia prima parte din ceea ce numim a fi Rugăciunea lui Iisus pentru Sine, pentru apostoli și toți credincioșii (Ioan 17, 1-13). Este textul cel mai important în preamărirea dumnezeirii Mântuitorului Hristos. Numai orbirea sufletească te face să nu înțelegi ceea ce explică atât de simplu și complex deopotrivă textul ioaneic. Printre multele argumente din textul evanghelic, trei versete aveau să fie folosite de Părinți pentru a arăta dumnezeirea Fiului și unitatea cu Tatăl, evidențiind firea divino-umană a lui Iisus Hristos: „Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe Pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit: Și acum, preaslăvește-mă Tu, Părinte la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17, 3-5). Apoi continuând mărturia Sa: „Arătat-am Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat și cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit și au crezut că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 6-8). Această înțelegere a misiunii Fiului aflat în lume prin voia Tatălui rămâne cheia duhovnicească a înțelegerii Vieții Mântuitorului – Întrupare, Patimă, Înviere, Înălțare – care sunt asumate de Mântuitorul astfel: „Și toate ale Mele sunt ale tale, și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei” (Ioan 17, 10).

Personal cred că este textul din Evanghelie care ar trebui citit în fiecare dimineață ca o rugăciune care ne-ar ritma altfel viețile cotidiene. În fața Mântuitorului se deschide hăul trădării umane. Din locul unde grăiește Tatălui aceste zbateri pline de înțelesuri Domnul Hristos vede trădarea lui Iuda, comportamentul funcționăresc al romanului și trădarea ritualiștilor fără suflet. De pe pragul trădării umane Iisus insistă: „Eu pentru aceștia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt” (Ioan 17, 9). Arătând desăvârșit unitatea cu voia Tatălui, dar și cu nevoia omului. Caută să lase „deplină bucuria Mea în ei” (Ioan 17, 13) prin aceea că le descoperă la vremea potrivită cum Duhul Sfânt conferă firii umane doritoare de mântuire Harul înțelegerii și adâncirii voii Tatălui exprimată prin lucrarea Fiului (Sf. Atanasie). Unitatea aceasta o transmite Trupului Său tainic care este Biserica.

Recunosc că întregul capitol 17 din Evanghelia lui Ioan mă emoționează, îmi readuce aminte de ce Îl iubesc pe Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, Care „pe cruce ține partea omului” (Pr. Stăniloae). Această grijă la curăția conservării cuvintelor Sale prin împreună-lucrare dintre oameni și Duhul Sfânt îmi pare fundamentul sărbătorilor legate de amintirea Sinoadelor Ecumenice, șapte sărbători care ne aduc aminte jertfa de cunoaștere la care suntem chemați în păstrarea credinței celei adevărate. Dar ceea ce mă emoționează este nevoia Domnului Iisus Hristos de a insista asupra păstrării în deplinătate a bucuriei Lui în noi, în aceia care ne numim creștini. O bucurie din care decurge obligativitatea păstrării credinței curate, dar nu lipsite de nădejde și dragoste. Pentru că nicio credință nu se împlinește prin sine, ci prin roada în iubire din care crește și în care își află desăvârșirea. Între Înălțare și Rusalii, Biserica face pomenire de Sinodul care ne-a învățat nu numai despre Dumnezeirea Fiului, ci și despre faptul că Întruparea L-a apropiat de noi, ridicând păcatele noastre. Ori această cunoaștere este aceea care ne apropie și apoi ne așază în Împărăția Cerurilor, în viața veșnică. Arătând că fără Înviere nu este viață și fără Duh Sfânt nu înțelegem veșnicia și nici darul Tatălui care se află în fiecare dintre aceste lucrări ale divino-umanului în viețile noastre de oameni ce căutăm împlinirea în dumnezeire.

Citind în fiecare zi textul acesta ne face să înțelegem de ce nu orice părere e teologie și orice șugubăț Părinte al Bisericii. E darul lui Dumnezeu alegerea mărturisitorilor și bucuria deplină a Fiului se măsoară dese ori în suferință și răstignire. Prin cuvântul lor credem astăzi în Iisus Hristos, ținând vie unitatea care să vădească lumii că Domnul Hristos tatăl L-a trimis (Ioan 17, 20-21). Pentru ca iubirea cu care Tatăl a iubit pe Fiul să fie în noi și Domnul Hristos, Dumnezeu-Fiul, să fie în noi (Ioan 17, 26).  Bucurie, unitate și Iubire. Roadele cunoașterii lui Dumnezeu. Sincerul nostru Dumnezeu!