Acolo va fi și inima ta (Matei 6, 14-21)

Scriu aceste gânduri încercând să înțeleg de unde răutatea care izvorăște din textele și atitudinile noastre. De unde această lipsă de onestitate în raport cu inima aproapelui nostru? Oare din faptul că ne maimuțărim mereu rugăciunile și postirea și încercăm mereu să facem totul cu gălăgie și tonus paralizat de aroganță? Dacă e așa, să ne ierte Dumnezeu și să ne ajute să ne recăpătăm inima.

Parcă niciodată ca acum nu e nevoie de un text ca acesta, rostit de Domnul Hristos îndată după ce-i învață pe Apostoli să se roage. Pentru că deschiderea Evangheliei acesteia, rostite în Duminica numită a alungării lui Adam din rai, este rugăciunea pe care noi o știm sub numele „Tatăl nostru” (Matei 6, 9-13). Rugăciunea care ne scoate din rostirea păgână a nevoilor noastre – din care am făcut rugăciuni. Ne spune atât de simplu Domnul: „Când vă rugați, nu spuneți multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate” (Matei 6, 7). La vremea vorbăriei de acum, transferate în tot soiul de proiecte la care ne lăudăm că-l luăm părtaș pe Dumnezeu – deși știm că lumina nu are părtășie cu întunericul – descoperim că nu simpla rostire este temei de rugăciune. Așa cum nu ne-mâncarea este rostul de preț al postirii. A te ruga și a posti – la prezentul absolut – rămân legate de alte „verbe” ale mântuirii. Pe acestea ne ajută Mântuitorul să le identificăm și să le trăim, ca daruri și ca semne ale omeniei noastre. De aceea, în fapt, cuvintele Evangheliei din această Duminică sunt legate de cuvintele rugăciunii pe care le rostim în fiecare zi și care în ritualul Bisericii sunt rostite în fiecare ceas ori context. Nu există, în fond, rugăciune particulară ori de cult fără ca în ea să nu audă tonul rugăciunii dăruite de Domnul nouă, Rugăciunea Domnească – Tatăl nostru. Și cuvântul cheie rămâne legat de iertare. De iertarea aproapelui ca fundament al iertării noastre. De iertarea aproapelui drept iertare a noastră propriu-zisă.

Sunt atât de grele de Har cuvintele Rugăciunii ce tocmai îi învățase pe Ucenicii Săi Domnul, încât Acesta simte nevoia să le explice. Pentru omul Legământului nu exista iertare. Nu exista o teologie a iertării în Vechiul Legământ. Existau conflicte, bătălii, ruperi ale lumii iudaice în partide și interese. Existau boli incurabile și morți. Exista nădejdea venirii unui Mesia. Și promisiunea unui Rai pierdut, tot mai în urma istoriei poporului ales. Și exista această teologie a lui Israel ca popor ales, care poartă în măduva sa spirituală Legământul dintre Dumnezeu și Avraam. Semn în carne. De aceea, multe ale cărnii erau ținute cu strictețe strașnică (Edmond Fleg, Anthologie Juive des origines au Moyen Age, Paris, 1923, 330 pg.).

Dacă aveți curiozitatea să citiți poruncile legate de viața comunitară ori de viața spirituală a poporului ales, veți identifica multe restricții crescute din nevoia mediului de viață propriu-zis, din nevoia ca poporul să fie organizat și protejat sanitar. De bază însă rămâneau cele cuprinse în Decalog. Din ele decurgând – în funcție de orientarea religioasă pe care o dobândeai, de „partidul” religios căruia te afiliai în timp, un soi de confesiuni de astăzi ori fracțiuni confesionale – legi și comportamente (puteți afla amănunte citind Eduard Lohse, Mediul Noului Testament, Sapientia, Iași, 2010, 380 pg.). Domnul Iisus Hristos știe bine cui vorbește. De aceea aduce toate preocupările la un numitor comun: Dumnezeu-Tatăl! Îl reașeză pe Dumnezeu-Tatăl în centrul adorării, închinării. De aceea afirmă în mod repetat că a venit să plinească voia Tatălui. Iar voia Tatălui vădită în aceste versete este iertarea, una dintre trăsăturile de caracter comunitar care – remarcăm cu fiecare clipă – nu ne prea înnobilează nici pe noi azi.

Exercițiul de teologie a iertării pe care ni-l propune Hristos este simplu. Iertarea e legată de Tatăl nostru cel Ceresc și de forța noastră de a identifica și ierta greșelile aproapelui. Pentru că nu poți face pe iertătorul, nu-i așa, dacă inventezi greșeli pe care să le ierți. Ci, mai întâi trebuie să ai discernământul atent al identificării greșelii care trebuie iertate. Nu. Domnul Hristos nu ne cere să iertăm oameni ci greșeli. De unde minunata spusă a Sfântului Ioan Gură de Aur: „urăsc păcatul dar iubesc pe păcătos”. De departe cea mai grea misiune a inimii unui om credincios. Domnul Hristos leagă iertarea de postire și identifică modul în care ea rodește. Postul omului iertător este plin de bucurie, de sens, de lumină. Fățăria nu ține loc de față așa cum surogaturile sincretiste nu țin loc de Dumnezeu. Postul în tainița inimii – pe care-l recomandă Domnul – nu înlocuiește postul cu reflecție publică. Îl adâncește în rădăcina de Rai a ascultării: a nu mânca din pomul cunoașterii pentru a păstra roada nemuririi, vieții veșnice. Pentru că Dumnezeu refuză să fie altfel sfințit Numele Său, în lipsa acestui angajament al sufletului pentru mântuire. Nu te poți angaja întru mântuire decât în linia acestei postiri de carnea aproapelui tău pe care, altfel, l-ai sfâșia pentru greșelile reale ori închipuite în care îți poți scălda uneori propria răutate. De aici importanța Duminicii acesteia: vindecarea de cunoașterea binelui și răului în funcție de toanele tale de neiertător.

Pentru aceasta insistă Mântuitorul pe adevărata comoară a postirii: vederea în ascuns de către Tatăl nostru cel Ceresc a nevoinței noastre în postire. În îndepărtarea de ispitirea din mâncarea roadei binelui și răului și apropierea de săturarea cu rodul veșniciei. Această nădejde este comoara pe care nici furii și nici molia și nici rugina nu le pot fura, săpa ori strica. Pentru că ea este mereu în Lumina privirii tainice a Tatălui. Care străbate până în inima noastră. De aici și îndemnul: Unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta! (Matei 6, 21). Că exercițiul postirii este fundamental curățirii de ispita judecării aproapelui ne-o arată în continuarea Capitolului 6 din Evanghelia după Matei Domnul Însuși: „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care este în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!” (Matei 6, 22-23). Exercițiul dintâi al postului este să ne curățim de suficiența judecării aproapelui, de condamnarea lumii în care trăim pentru că noi, perfecții, nu ne simțim bine în ea. Problema furtunii de vorbărie din zilele acestea se vădește a fi nu necurăția inimii ori toxicitatea cuvintelor înveninate aruncate pe piața de non-valori a vieții noastre publice. Ci lipsa de inimă. Nebunia unei comori care se ia rapid de la noi: ratingul! Care chiar nu mai contează în mai puțin de 24 de ore. Uneori nici câteva minute.

Scriu aceste gânduri încercând să înțeleg de unde răutatea care izvorăște din textele și atitudinile noastre. De unde această lipsă de onestitate în raport cu inima aproapelui nostru? Oare din faptul că ne maimuțărim mereu rugăciunile și postirea și încercăm mereu să facem totul cu gălăgie și tonus paralizat de aroganță? Dacă e așa, să ne ierte Dumnezeu și să ne ajute să ne recăpătăm inima. Locul în care Dumnezeu privește în taină postirea noastră. Duminică seara, în chinoniile creștine se cere iertare. Unii de la alții, oamenii se binecuvântează, iertându-se. Încercăm? Putem, oare, să iertăm înainte de a ne duce și de a nu mai fi decât ceea ce... am iertat?

De la același autor

Ultimele din categorie