Cazul Sfintei Maria Egipteanca este – ca şi de altfel al Sfântului Antonie cel Mare, având şi el, tot egiptean, de înfruntat mari ispite – este elocvent. Desfrânată din pasiune, nu din interes, a petrecut după miraculoasa ei convertire patruzeci şi şapte de ani în pustie. Când, din întâmplare, după trecerea acelor ani, a întâlnit-o, i s-a părut preotului Zosima că nu are în faţă o fiinţă omenească. După identificare, spovedind-o, i-a pus întrebarea: Te mai frământă ispitele trupeşti? Răspunsul, neaşteptat, a fost: Se luptă cu mine ca nişte fiare sălbatice.

Da, duhul e osârduitor iar trupul e neputincios. Duhul, totuşi, în cazul ei, a învins.

Relatarea aceasta, crudă şi realistă, îmi place tocmai prin caracterul ei cu totul nepilduitor – ne-„edificant” (barbarismul mi se arată mai clar), lipsit de acel nesuferit iz de moralism facil şi fals de care dăm în multe hagiografii. Adevărata minune nu-i vindecarea bruscă de patimi, ci puterea de a duce lupta vreme de patruzeci şi şapte de ani, biruinţa aceasta atât de amarnic şi de înfiorător de greu obţinută.

Virtutea nu i-a picat Mariei Egipteanca cu hârzobul din cer. Ar fi fost, procedeul, nevrednic şi de Hristos şi de muceniţa Sa.

Iată creştinul adevărat, pentru adulţi, altul decât al povestioarelor bune pentru cei care nu pot bea decât lapte şi auzi numai dulcegării. Pătimaşii dăruiţi cu harul căinţei ar face bine să citească viaţa Mariei, scrisă de Patriarhul Sofronie al Ierusalimului, să ştie pe ce cale îngustă şi pietroasă le îngăduie Hristos să păşească. Dar şi creştinii toţi. Să le fie limpede ce înseamnă cu adevărat înfrângerea, războiul nevăzut, mucenicia.

(Nicolae Steinhardt, Monahul Nicolae De la Rohia, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, 1997, pp. 148-149)