Al doilea temei al vieţii duhovniceşti este osândirea de sine. Cel ce a iubit şi a urmat nefăţarnic smerenia se cunoaşte cel mai bine după osândirea de sine. Cel mândru nu se osândeşte niciodată pe sine. El se socoteşte întotdeauna a fi drept. Numai cel smerit este pregătit să recunoască înaintea sa, înaintea semenilor şi înaintea lui Dumnezeu toate greşelile sale. Cel ce se osândeşte pe sine, numai pentru aceasta, se află într-un război binecuvântat cu duhurile rele, căci a rupt legătura cu mândria care îi era insuflată de acestea.

Osândirea de sine se arată în lucrare prin părerea de rău pentru păcatele săvârşite, care, însă, îşi află chip văzut în mărturisirea lor prin Sfânta Taină a Pocăinţei. Pentru a putea să-ţi mărturiseşti sincer păcatele, e nevoie ca mai întâi să le vezi, să te îngreţoşezi de ele şi să te osândeşti pe sineţi pentru ele. Cel care în inima sa plină de patimi izvodeşte îndreptăţiri întru păcate, zice Psalmul 140:4, aceluia nu îi este cu putinţă să-şi îndrepteze nici măcar păcatele sale cele mărunte, cu atât mai puţin să pornească pe calea vieţii duhovniceşti statornice şi orânduite.

 

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București, 2010, p. 18)