Îmi era cumplit de dor să scriu, să îmi revărs respirarea lăuntrică în slove, precum o naștere, să mă redescopăr iară și iară în această lucrare de taină – a scriiturii. De ce? Pentru că scrisul este pentru mine o formă aparte de rugăciune, este un anumit a fi. O comuniune între Harul Părintesc și adâncul cel mai personal al alcătuirii mele. Consider cuvântul lăcaș de taină în care cu smerenie invit pe Domnul a Se odihni, a grăi, a lucra Harul Său în inima celui ce îl  primește. Este un mod de „întrupare” a Harului, bătaie de inimă și dor. Chemarea de a fi după chipul și asemănarea Logosului.

... încă aducem Ție această jertfă cuvântătoare ... rostește preotul la Sfânta Liturghie... Și aceasta devine și definirea mea, închinarea mea înaintea Celui Ce este, al Însuși Logosului, „prin care toate s-au făcut”... Slujirea prin cuvânt. 

Îmi era dor să scriu tocmai pentru că prin scris îl trăiesc mult pe a fi. Și, de fapt, însetam să fiu. Cred că dincolo de toate, cu toții purtăm în noi o sete și o foame să fim, să trăim pur și simplu, să simțim că viem. Uneori fără forme, fără expresii, ci pur și simplu. Și cum putem via? Cum putem noi, cei trecători și puși mereu pe fapte, cei superficiali și fără viață în sine, să fim? Numai prin Cel Ce Este. Prin unirea cu Însuși Viața. De am putea înțelege că nu sunt vorbe, ci adevărul lucrurilor. Noi, cei ce am fost trași din neființă, cei făcuți din humă și aduși la viață doar prin suflarea Duhului Sfânt, nu putem fi în afara Celui Ce Este. Însă, gravitând mereu în afara noastră prin risipirea în felurite voi și fapte, fie ele și bune, nu ne vom putea odihni lăuntric, nu ne vom putea conecta cu noi înșine și nicidecum cu Domnul, care întru noi petrece prin Duhul Sfânt – căci Împărăția Cerurilor este înlăuntrul nostru.

Îmi amintesc și acum atât de clar ziua aceea... Acoperământul Maicii lui Dumnezeu. Eram la sfânta Liturghie, cu micuțul Gheorghe, ceilalți la școală... Îmi propusesem atâtea lucrări când voi avea timp și liniște. Dar înlăuntrul citirii Sfintei Evanghelii cuvântul Domnului a grăit altfel în inima mea: un singur lucru trebuiește....

Desigur, cu toții cunoaștem cuvintele: Marto, Marto, te silești și te îngrijești de multe, dar un singur lucru trebuiește, iar Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea... .Vine, însă, o vreme când un cuvânt, fie el ușor uzual, capătă o greutate anume, o gravitate fermă, esențială pentru tine. Se desprinde ca un mesaj adânc, de Sus, care trebuie să îți cutremure viața, să te așeze pe calea ta, unică, personală, cu Cel Preaînalt. Și, din astfel de cuvinte ivite din Ceruri prin felurite contexte smerite, se clădește alcătuirea ta ca identitate personală, dacă le urmezi, desigur. Caută pacea și o urmează pe ea, căci pace e cuvântul Domnului, pace ai în suflet când simți chemarea Lui și acesta este „indicatorul” care ne ghidează către El, către adâncul nostru – o nespusă pace. Știm atunci că Domnul este, că pe aici e calea către a fi-ul nostru, oricât ar părea uneori de greu să călătorim pe ea.

Tot astfel a răsunat înlăuntrul meu un Singur Lucru trebuie, care nu se va lua... Care este acest singur lucru? Harul. Rugăciunea. Acel ceva care dăinuie veșnic, dincolo de barierele lumii și ale trecerii noastre pământești. Acel ceva cu care vom merge înaintea Lui. Care va rămâne întru noi în chip duhovnicesc, când cele ale trupului toate vor pieri. Acel singur ceva pentru care se merită să ne „zbatem” în clătinarea vieții, căci toate vor trece, numai cele ale Domnului nu vor trece, căci numai El Este și toate celelalte nu sunt. Ci doar există și trec... În orice am săvârși pe pământ să ne cercetăm: veșnic este ceea ce fac acum? În ce măsură trebuie să mă implic aici, cât să mă dedic sau în cel fel să săvârșesc acest lucru încât veșnic să dăinuie? Căci datori suntem a lucra, însă în orice lucrare să strecurăm nelucrarea despre care vorbea Sfântul Grigorie Teologul. Cum să îl transformăm pe a face în a fi? Iată, aceasta este întrebarea și meșteșugul care ni se cere. Să însămânțăm fiecare faptă cu așezarea și smerenia Harului, să fim selectivi pe cât se poate în contextul vieții noastre, să esențializăm cât mai mult și mai adânc către acel Singur lucru care trebuie... Greu este în vâltoarea lumii, greu... Însă dacă Domnul ne cheamă astfel, cu siguranță se poate. Noi doar să găsim felul specific nouă. Să ne cercetăm pururea lucrarea de este întru ea acel ceva veșnic, harul cel dinlăuntru, lucrarea tainică a Duhului Sfânt. Și în funcție de acestea să o săvârșim.

Unirea cu El este singura care aduce sufletului nostru pacea și plinirea, pentru aceea contemplarea Mariei era cea de dorit. Draga Marta, tot pentru Domnul se silea și se îngrijea de multe, iar El știa aceasta, însă îi dorea altă cale. Nu pentru că o judeca sau îi respingea dragostea, ci pentru că nu se căuta pe Sine, nu căuta îngrijirile de multe pentru El, ci binele și pacea noastră. Și știa că aceea aduce nouă pace: unirea în iubire, cu El. Nu spune că nu primește gestul Martei, dragă și ea Domnului, ci că nu de el este atâta nevoie cât credem noi oamenii, și ne ajută arătându-ne ce anume ne este nouă de folos.

Ceea ce a rămas însă cât se poate de personal înlăuntrul meu, a fost că în cadrul acelei dumnezeiești Sfinte Liturghii, sub Acoperământul Maicii Domnului, acel Singur Lucru Care trebuiește a sunat în inima mea ca fiind Însuși Domnul. El, Singurul Carele este. Cel Singur după Care inima tânjește de fapt. El, întruparea Iubirii, Însuși Iubirea. Nu doar Harul Lui, ci chiar El, personal, clar.  Nu pot rosti în cuvinte pecetea clară pe care Cuvântul Lui evanghelic și dătător de Viață a așezat-o atunci în cele din adânc ale ființei mele: Un Singur Lucru trebuiește... 

Și statornic El, El era acel Singur care se cuvine a stăpâni inima și viața, de care inima și mintea se alipesc nesfârșit și ipostatic... Trăiam în această clipă cum toate ca o pleavă trec în praf... Doar El rămânea desăvârșit înaintea mea, pentru că doar El este! Și este Iubirea. Chipul la care sunt chemat, Cel Singur Carele trebuiește... Nu doar Harul așadar, ci El, Cel una cu mine, cu tine. Era ceva intim și personal, desăvârșit de iubitor. 

Lumea toată se restrângea, se decanta, convergea într-un Unic Punct – Piatra cea din capul unghiului. Astfel, El devenea Singurul esențial, Singura chemare, dorire și plinire deopotrivă. Realizam cât trebuie să selectez, câtă chirurgie în grija de multe și în gânduri, în modul de raportare la viața aceasta. 

Era ca și cum mie personal spunea: înțelegi, Maria? Un Singur Lucru trebuiește... Eu sunt Acela, pentru că doar Eu rămân, pentru că doar Eu sunt și doar Eu te iubesc cu adevărat. Doar întru Mine și tu ești, doar întru Mine dăinui...

Fie nouă după Cuvântul Tău, Doamne!