În lagăr (la Oranki) eram 23 preoți români ortodocși, circa 1200 catolici și circa 1000 de pastori protestanți. Noi ortodocșii am făcut față. Cel mai bun prieten al meu era un preot catolic, doctor în teologie și filosofie, profesor la Viena. Mai târziu a ajuns cardinal la Bonn. Neamțul plângea și spunea: „N-am știut ce cult frumos are Biserica Ortodoxă!”.

Într-un an la Paști, eu și cu cei 22 preoți români am împărtășit, cu un litru de vin și o căldare de apă, 10.000 de prizonieri ortodocși, toți ofițeri. Și toți erau ca un cor. Asistau la strana dreaptă catolicii, la strana stângă protestanții, iar noi ortodocșii slujeam. Ce ne împiedica? [...]

La început rușii ne persecutau. Pe urmă venea și comandantul rus și asista la slujbă împreună cu toți rușii.

Mi-aduc aminte la Paștile din 1948, colonelul ne-a făcut la toți câte un cozonăcel și câte un ou roș, ce nu văzuseră rușii de 30-40 de ani. La fiecare ne-a dat comandantul câte un ou roș. El avea bune amintiri din război, când fusese la Piatra Neamț, cu nemții și rămăsese fără un picior. Vorbea puțin românește, că stătuse în spitalele noastre. S-a îmbunătățit.

Atunci la Paști, pe platoul acela de la Oranki, s-a nimerit să fie și o lună plină, frumoasă, caldă. La începutul lui mai a fost Paștile. Am făcut lampadare pentru noaptea de Înviere. Un inginer român le-a instalat frumos. Le improvizase un motor la un curs de apă. Nemții erau foarte disciplinați. Noi eram și inventivi și opozanți. Noi am fost primii care am făcut grevă de vreo două ori și am reușit.

(Părintele Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinței – Viața unui preot martir, Hârlău, 2002, pp. 54-55; 57)