Amintiri cu oameni, cu lacrimi și emoții – mersul unui preot cu Ajunul

În toți acești ani, deloc puțini, umblatul cu Crucea a rămas furtună și cutremur. E tulburător, ca un val care te răstoarnă din bărcuța în care picoteai la soare, cu ochii întredeschiși, și te scufundă în ape reci. După deceniile astea de tocit trotuare și praguri cu bocancii mei de munte, am învățat un prim adevăr: nu eu umblu cu Crucea. Ea umblă cu mine, eu sunt doar extensia, vehiculul, cioplitorul uluit de ce iese de sub dalta lui măruntă și știrbă-n colțuri.

Aici, casa de lemn unde, odinioară, m-a așteptat Ioan. Stătea la masă cu țigara în gură, am intrat țanțoș, cu Hristos atârnat la gât, recognoscibil într-un patrafir vechi și decolorat (și care a rămas preferatul meu), s-a uitat uluit la mine și a zis „Vai de zilele mele!”; mă apropii confuz, sărută crucea cu pioșenie bătrânească, întreb de unde reacția asta, „părinte, pe toți popii dinaintea dumitale, pe toți i-am păcălit. Ei au plecat și eu am rămas. Dar dumneata ești tânăr și presimt că plec eu întâi și rămâi dumneata!” – Așa a fost.

Am văzut, în anii ăștia, creșterea și descreșterea omului. Case cu două etaje rămase pustiite, duhul morții alergând prin camere, cu sabia însângerată în mână, secerând vieți una după alta, supraviețuitorii refugiindu-se în tăceri fără de orizont, dezbrăcați de orice speranță. Am văzut urcușuri și coborâri. Copii născându-se, crescând și plecând, să devină cetățenii altor cetăți, cu ziduri mai înalte și cu PIB-ul tot așa. Am văzut părinți așteptându-și copiii, așteptându-i degeaba, căci ochii care nu se văd se uită și, după ură, geografia este cel mai caustic dușman al familiei.

Nimic nu mă emoționează mai mult, în zilele astea răvășitoare, ca momentul în care mi se spune „părinte, scrie-mi copiii la călători, să-i pomenești tot anul, să le fie drumul bun și ferit de necazuri”. Îmi înghit cu greu cuvintele, „mai bine-i scriu la spanioli și la irlandezi, nu la călători, că de întors nu o să se mai întoarcă, nu în evul ăsta geologic”, și-i trec la călători, după liste scrise cu creionul chimic, cu mâna tremurândă, copiii lor plecați de-o viață în Străinezia, ai căror copii poartă nume autohtone, transcrise fonetic de bunici pe lista călătorilor fără de întoarcere.

Aici, bunica Lodovica. Casa ei miroase mereu a nuci uscate și a lemn verde. Nu-i lipsește busuiocul de la grindă, una de stejar și bătrână cel puțin ca unirea. Ochii ei sunt două lacuri fierbinți care dau în clocot de fiecare dată când îmi sărută crucea din mână și mâna de pe cruce. „E ultima dată, părinte, e ultima dată!” O încurajez tembel: „bunică, așa mi-ai spus și anul trecut, și acum doi ani, și acum trei, eu zic să avem încredere, da?”. Și mint cumva, înfiorat că mint. Moartea e un dar dumnezeiesc și cui nu-i stă gândul la ea e doar un porc inconștient care-și trăiește, în extaz, căldura paielor și generozitatea troacei. Mereu îmi vine să-i spun același lucru, „poate la anul nu mai vin eu, bunică, poate eu voi fi plecatul, cel dintâi, spre aialaltă emisferă a veșniciei”, dar tac, după uzanțe. Tac.

Iar aici, sub bocancii mei învățați cu munții, plajele și peșterile, se afla, cândva, o casă din lemn. În ea trăia o bătrânică tăcută ca noaptea, curată ca dimineața, înțeleaptă ca serile de vară. Ani la rând am intrat în casa ei, ducându-l pe Hristos în cârcă, botezându-L în casa ei, într-un remember aproape cineatic. Și mereu, la ieșirea din casă, ochii mei se agățau de o farfurie de lut, deasupra grinzii cioplite primitiv, din bardă de haiduc. Și într-un an, când să ies, farfuria dispăruse de la locul ei. Și m-am întors mirat spre bunicuță, și ea, cu privirea ei dreaptă, ținea farfuria în mâini, cum țin eu agnețul duminica-n palmele încrucișate, „vă rog să o primiți în pomenirea mea, părinte. Am văzut că vi-i dragă...” Și-am plâns. Bunica nu-i, e dincolo de gardul cimitirului, sub o cruce de tablă neagră.

La cât de înalt i-a fost sufletul, trebuie să fii nebun să crezi că toate se termină cu o amărâtă de moarte. (Căci Hristos a înviat, de aia!)

Și casa lui Doru. Mereu zâmbesc aici, toți ai casei, trei generații, mă așteaptă aliniați, ca la apelul de dimineață pe platoul militar, sărută crucea cea sfântă cu încetineală, aproape cu pedanterie; bătrâna are ochii senini, de om înțelepțit de vremuri, soția duce un oftat mare în suflet, iar el, Doamne, el, el e șugubăț și găsește ceva demn de râs în orice tristețe.

Eram la o înmormântare, Doru făcea parte din mulțimea aia neagră care umple curtea mortului, era seară rău, puțin târziu, mă grăbeam să evanghelie și să apostol și să dezlegarea cea din urmă, dau mâna conștiincios cu bărbații din curte, ajung la el, zic „Dumnezeu să-l ierte!” și el îmi răspunde, cu o naivitate bine jucată, „asemenea, părinte, asemenea!”.

Râdem în unele case, copii îmi sar în față, Izabela zâmbește din brațele înalte și-mi amintesc, deodată, cum mama ei, acum 22 de ani, când m-a văzut intrând în casă, s-a aruncat cu urlete pe burtă și s-a strecurat sub patul mare din dormitor; mi-am scos patrafirul, reverenda și m-am băgat sub pat după ea și după frățiorul ei, cu două bomboane în mână, și-am stat acolo până ne-am făcut prieteni pentru totdeauna. Azi ea e femeie și-n brațele ei o pruncă gângurește senină; pe capul meu a crescut o pădure ninsă.

Și la urmă, după ce-am tocit trotuare și praguri și mi-am văzut în ochi toate sufletele de care, vai de inima mea, voi răspunde în fața Marelui Contabil, acasă, sub jetul fierbinte al dușului, în cap mi se învălmășesc toate bucuriile și tristețile zilei, chipurile trecute ale creștinilor, părinții și bunicii lor pe care i-am îngropat; Trebuie să fii nebun să crezi că o amărâtă de moarte poate pune capăt unor asemenea oameni. (Căci Hristos a înviat, de aia!)

De la același autor

Ultimele din categorie