Pare lucru simplu să crezi în secolul al XXI-lea. Pentru mulți dintre noi, evidenţa existenţei lui Dumnezeu se impune în virtutea naşterii, iar credinţa o primim la Botez în virtutea Tradiţiei. Cel puțin la noi, la români, marea majoritate ne trezim la viaţă într-un spaţiu şi într-un timp care sunt pline de mărturiile credinţei apostolice întreţinute în valuri, peste timp, de adeziunea la ea a strămoşilor noştri.

Totuşi, cândva, actul credinţei comporta riscuri majore. Îndrăzneala de a crede altceva decât credinţele native, naive şi interesate ale Impreriului era un gest plin de responsabilitate care, în mai toate cazurile, conducea la pierderea vieţii. Primul căruia I s-au aplicat aceste chinuri şi moartea a fost Mântuitorul Hristos, „începătorul şi plinitorul credinţei noastre” (Evr. 12, 2). Asemenea lui, sfinţii Apostoli, în fiecare neam unde au predicat sămânţa credinţei şi Cuvântul Evangheliei au primit deodată cu ele martiriul, din cauza necredinţei primitorilor (vezi sinaxarul din 30 iunie).

Istoria neamului nostru nu are pe conştiinţă vina de a fi omorât vreun apostol. Dimpotrivă, ea se legitimează într-o plămadă paradoxală apostolică din care ne naştem în latinitate orientală şi ne renaştem prin Botez în credinţa Sfântului Andrei. Peste veacuri, sămânţa apostolică andreiană a dat nebănuite rodiri, care au împletit salba creştinismului românesc. Dar, credinţa apostolică nu-i doar memorie istorică sau jurnalistică. Nici simplă amintire despre ceea ce au crezut alţii. 

Credinţa apostolică este un fond dinamic, viu și contemporan cu fiecare creștin botezat, indiferent de timp și spațiu. Este un (bun) simţământ anume moştenit ca dar al neamului şi al strămoşilor, dar este şi o atitudine responsabilă a fiecăruia dintre cei care o primesc. Nici pe departe nu se participă la ea în virtutea inerției, sau în baza vreunui drept natural câștigat prin certificatul de botez, sau prin respectul față de obiceiurile populare imitate artificial din generație în generație. Dimpotrivă, apostolicitatea credinţei are câteva imperative evidente: Adevăr sută la sută; curaj nestrămutat față de orice tip de dictatură a minciunii; disponibilitate faţă de exigenţele Evangheliei, responsabilitate faţă de orice formă a viului, echilibru al lucrării în lume şi o jertfire a vieţii din dragoste de Adevărul întrupat. Altfel, credinţa devine obicei steril, adeziune formală şi acceptare la întâmplare, bună doar pentru recensământuri neconcludente din care să rezulte procente înşălătoare, din toate punctele de vedere.

Şi astăzi, după 2000 de ani de la încreştinare, ni se cere aceeaşi atitudine apostolică a credinţei. Adică, aceeaşi disponibilitate a jertfei şi a iubirii totale în Adevăr, întrucât credinţa nu cunoaşte grade de comparaţie. Ea este sau nu. Dacă este, se vede întrupată, întocmai ca la Apostoli, iar dacă nu se vede întrupată, nu este. De la Hristos și de la apostoli învățăm necontenit că în actul credinței Totul este Întrupare. În afara întrupării rămânem în iluziile credinței, mai bine zis în credulitate.

Societatea noastră, ca de altfel toate etapele sociale ale istoriei, are şi ea idolii ei, are propunerile ei pentru anumite genuri ale credinţei. Nu este mai puţin aspră cu cei care-şi permit să creadă apostolic şi să aibă apostolicitatea credinţei. Ba chiar, este dispusă să-i sacrifice pe aceştia pentru a-şi salva „idolii cu parfum de normalitate”. Şi astăzi asistăm la aceeaşi confruntare dintre „duhul lumii şi Duhul credinţei” (I Co. 2, 12, Ef. 2, 2). Alte personaje, acelaşi scenariu. Însă, şi Hristos, „ieri, azi şi în veci este Acelaşi” (Evr. 13, 8). El luptă cu cei ce cred, rabdă în cei ce se nevoiesc şi învinge în cei desăvârşiţi.

Apostolii stau pe scaune de judecată altături de Hristos primind de la fiecare neam roadele credinţei pe care le-au semănat în ogoarele lor spirituale, dar şi contribuţia fiecăruia dintre noi la talanţii încredinţaţi lui de Dumnezeu (Mt. 25, 14-30). Căci, după cum „mortea lui Hristos a morţilor viaţă a înflorit” (Octoih, gl.7, Sâmbătă la Utrenie, sedelna stih. 5), tot aşa martirul apostolilor pe altarele credinţei este sămânţa roditoare a fiecărui neam la judecată şi temeiul răspunsului nostru bun la întâlnirea cu ei.

Sfântul Andrei aşteaptă și el, în soborul apostolilor, rod din pământul românesc. Rod autentic crescut din asumarea conştientă a credinţei în Hristos așa cum el ne-a propovăduit-o, nicidecum „sărbători” zgomotoase, pretextate de numelui lui/lor.