Căderea, odată asumată ca modus vivendi, nu reprezintă un moment, ci o vastă porțiune din existență. Întru cădere, clipele se scurg imprevizibil, iar gândurile capătă turnuri altcândva nebănuite. Pasiunile înrămează momente a căror amintire ține tocmai până la finalul zilei. Se fac și se spun multe, cu frenezia indusă de patimă. Dar cuvintele cu adevărat importante rămân nerostite. Ascunse în subsidiar…

Cred că este un orgoliu uriaș – subliniat de o ambiție nemăsurată – cel care ne îndeamnă să ne asumăm căderea ca pe o acțiune dorită, ca pe un rezultat aparent firesc al ideilor ce ne călăuzesc în viață. Îmi aduc aminte de copilărie: câțiva colegi, la fotbal sau la un alt joc, se împiedicau, dădeau să cadă ori chiar cădeau, apoi făceau câteva tumbe și mișcări bizare, spunând că așa au avut intenția – să demonstreze cine știe ce schemă complicată și, desigur, improbabilă. Încă de pe atunci, împins de o discreție care avea să îmi prindă bine peste ani, mă prefăceam că îi cred pe cascadorii de nevoie. Iar astăzi, când văd oameni orgolioși și în picaj, mă prefac că le cred declarațiile încruntate prin care își asumă căderea ca pe un act voit. Deoarece consider foarte importantă ridicarea grabnică, voluntară, conștientă, nu protejarea până pe marginea absurdului a imaginii proiectate după modelul „cascadorilor” copilăriei mele, de ochii lumii.

De multe ori, însă, cel căzut, străduindu-se prea mult să fie convingător, ajunge să creadă el însuși că îndeplinește o acțiune dictată de propria dorință, chiar dacă aceasta constă în prăvălirea dincolo de limitele propice supraviețuirii în condiții optime. Încăpățânându-se nefiresc să mimeze o stare dictată de voința neîngrădită – o stare plăcută chiar –, rămâne doborât și își canalizează toate resursele disponibile pentru a își păstra imaginea cât mai puțin „șifonată”, ceea ce duce, în timp, la o existență maladivă, marcată de atitudini potrivnice, până la urmă, propriei persoane. Uneori, pare mai simplu să îți modelezi viața pentru a corespunde unei himere, decât să înfrunți inevitabila dezvăluire a sinelui, înaintea tuturor, cu bunele și relele sale.

Odată ajuns în stadiul încăpățânării, omul eșuat în cădere încearcă să își creeze, cumva, aliați. Își rostește crezul de împrumut și își flutură stindardul improvizat, inventează motivații complicate și prezintă căderea ca pe o stare frumoasă și dezirabilă, numai potrivită vieții și atracției gravitaționale. Orice, numai pentru a găsi adepți care să îi susțină în public inepțiile sau măcar să îi dea impresia că nu este singur. Și se vor găsi destule persoane care să își părăsească drumul în viață, captivate de culorile fistichii ale unui steag înfipt, fără sens, la răspântie. Până la urmă, așa iau naștere, adesea, marile vuiete: pornind de la nerozii argumentate frenetic, seducător, deși goale de conținut.

Ispita căderii, după ce este proptită ideatic, de bine, de rău, capătă o traiectorie bizară. Iar argumentul devine, din sofism sadea, un truism ce nici nu mai are rost să fie oferit în apărarea unei stări deja obișnuite pentru mulți. Căderea apare în jurul nostru, iar persoanele care îi devin pradă sunt cunoștințe și rude, oameni pe care îi știm și pe care nu îi judecăm. Căderea pare să existe prin ea însăși, strecurându-și tentaculele subtil, nu ca idee, ci în subsidiar – în acele anexe adăugate gândului pe care, oricum, nu îl privește nimeni din lipsă acută de timp, atenție, chef etc. Și dacă somnul rațiunii naște monștri, somnul percepției sănătoase naște aberații care își justifică existența prin amănunte rătăcite și prin camuflarea ideilor fără bază în adevăruri de la sine înțelese.

Pășind alături de argumentarea căderii în subsidiar, omul prăbușit tinde să se adreseze nu unui interlocutor, ci mulțimilor, cu ochii roată, „pescuind” nu neapărat adepți, de data aceasta, ci o adevărată majoritate zdrobitoare, care să susțină până la capăt picajul, admirând cascadoriile logice utilizate în acest scop. Iar aici apare mimetismul, acel instinct pe care îl au mulți dintre noi de a imita, până la dizolvarea definitivă a sinelui, comportamente moderne și atitudini care „dau bine” în ochii celor din jur. Astfel, adunați în urma unei fantoșe cu mădulare zdrențuite, prost cârpite și atitudini de vedetă, mulți oameni vor păși în urma cântărețului la flaut, precum șoarecii dintr-o poveste a copilăriei, nebănuind că sunt conduși, la propriu, către cădere.

Patima caută aprobarea celor din jur pozând, adesea, în victimă, acuzând discriminarea. Dar, odată adoptată de o mulțime suficient de mare, apare atitudinea disprețuitor-totalitară. Până acum a încercat să seducă, acum va obliga. Iar cei care au întors inițial spatele căderii, deslușind pe după mască un chip crispat al ispitei, vor fi împinși spre prăbușire, pășind, împleticit, prin împătimire, către patimă. Nimic mai simplu. Nimic mai crâncen.

Înainte de întrebarea legitimă: „ce rost a avut această demonstrație?”, vă adresez o rugăminte. Priviți în jur, la mai toate ideile noi, de sorginte incertă, adoptate cu frenezie de o parte a societății noastre. La mai toate raționamentele șchioape cu vocație de slogan care îi seduc pe tineri și îi uimesc până la șovăială pe bunici. La atitudinile glumeț-batjocoritoare care sunt canalizate amenințător către credință, morală, bunătate, adevăr. Și, dacă nu înțelegem cine și de ce ar vrea să ne îndepărteze de tot ceea ce a rânduit Dumnezeu frumos și curat, să facem un efort. Să privim atent în subsidiar, acolo unde își ascunde tentaculele ferfenițită, peticită, fără pic de farmec și noimă, argumentația căderii...