„Arta artelor este echilibrul, înfrânarea”
„Ființa umană, trup și suflet, ca ființă dihotomică, trebuie să vibreze pentru cer. Când vibrează mai mult pentru pământ, atunci nu mai este viață duhovnicească. Fie că vrea, fie că nu vrea, omul este o ființă biologică și e datul lui ca să vibreze pentru cer. Cei care n-o fac, n-o fac datorită misterului libertății pe care l-a sădit Dumnezeu în om. Și datorită acestui mister, Dumnezeu este Dumnezeu. Ce mister este liberul arbitru!” Despre bucuriile călugărului, despre rostul jertfei trupului și despre arta artelor în monahism ne-a împărtășit câteva gânduri părintele Luca, starețul Mănăstirii Bistrița:
Bucuriile cele mai mari le trăiește monahul în chilie și la biserică. Dacă în chilie și-a făcut pravila cu studiu duhovnicesc, în biserică este în cer, în altă lume; trăiește cu mai multă intensitate fiecare cuvânt. Te întrebi câteodată: „Dar n-am mai ascultat eu cuvintele acestea? De câte ori le-am ascultat...” Dar atunci le trăiești foarte profund. Se deschide un orizont de trăire fără capăt.
Când monahul le îmbină pe toate acestea cu un pic de suferință, atunci ajunge la lucrul acesta. Suferința, dacă o are, trebuie să mulțumească lui Dumnezeu pentru ea. Dacă n-o are, trebuie să și-o provoace. E vorba de suferință trupească. Dacă nu ești bolnav cu ceva, nu ți-a dat Dumnezeu să te doară ceva, un picior, stomacul, atunci trebuie să te nevoiești tu, să jertfești un pic trupul, că monahul, cum spune Sfântul Ioan Scărarul, este o permanentă silire a firii. Nu-i dai trupului ce vrea el. El este ascultătorul; sufletul este conducătorul. Și sufletul spune așa: acum faci 500 de metanii; acum atât mănânci. Atâta ți-e de folos. Nici să te saturi, nici să te îmbolnăvești.
Și toate acestea le faci tu, din libertatea ta. Când trupul e bine ținut, nu e viață duhovnicească. Arta artelor este echilibrul, înfrânarea. Înfrânarea nu doar de la mâncare, ci în toate. Înfrânarea este arta artelor în monahism. Când monahii n-au mai cunoscut această artă, viața duhovnicească s-a diluat încetul cu încetul și ei au decăzut. Atunci când ești înfrânat, sufletul este puternic. Și doar atunci ajungi la bucuriile acestea. Când trupul este puternic, atunci ți se potrivesc cuvintele: Pământ ești și în pământ vei merge.
„În Ortodoxie, trupul trebuie condus și îngrijit ca templu al Duhului Sfânt”
Însă, să avem grijă: extremele nu sunt bune. Echilibrul, calea de mijloc – aceasta este adevărata cale. De exemplu, în ochii Sfinților Părinți, nu postul de multe zile este cel mai important – să postești trei zile, să nu mănânci nimic. Ci postul cel mai lăudat este să mănânci o dată-n zi sau chiar de două ori pe zi, dar să nu te saturi. Și doar atât.
Dacă mănânci de două ori pe săptămână, este un post exagerat, ești expus la o mândrie subtilă, aproape nesesizabilă, care te duce la încrederea că ești cineva. Te atacă Satana prin duhul mândriei. Apoi te îmbolnăvești și ai altă pierdere: se deteriorează templul duhului, care este trupul. Trupul este templul Duhului Sfânt. Teologia trupului este extrem de importantă în Ortodoxie și de aceea trebuie condus, îngrijit, ca templul lui Dumnezeu.
Iar ființa umană, trup și suflet, ca ființă dihotomică, trebuie să vibreze pentru cer. Când vibrează mai mult pentru pământ, atunci nu mai este viață duhovnicească. Fie că vrea, fie că nu vrea, omul este o ființă biologică având sădit în ea un dat ontologic de a vibra pentru cer. Cei care n-o fac, n-o fac datorită misterului libertății, pe care de asemenea l-a sădit Dumnezeu în om. Și datorită acestui mister, Dumnezeu este Dumnezeu. Ce mister este liberul arbitru? Într-adevăr, libertatea stă în centrul moralei creștine. Căci, dacă faci un bine forțat nu-ți aparține și dacă faci un păcat fără voie, iarăși – nu-ți aparține.