Despre Părintele Profesor și Academician Dumitru Stăniloae, oricâte s-ar scrie sau s-ar spune, tot ar fi înșiruite prea puține în raport cu ilustra sa personalitate și opera sa uriașă ca dimensiune și de o importanță majoră în ceea ce privește conținutul teologic profund, încât covârșirea celor ce nu se pot spune în cuvinte biruie pe cele ce le-am putea rosti sau concatena în mai puține sau mai multe rânduri. Nici mintea nu-i îndestulătoare, nici cuvântul nu poate enumera pe deplin măreția personalității și a operei marelui teolog român.

În secolul al XX-lea, în toată lumea creștină, cea mai înaltă teologie s-a vorbit și s-a scris în limba română, prin părintele Stăniloae. La dânsul, teologia era deja harismă; ultima dintre harisme, cea mai importantă și cel mai greu de atins. De aceea, unii teologi ortodocși din Occident precum profesorul Olivier Clément din Franța, episcopul Kallistos Ware de Diokleia (din Anglia), profesorul Stylianos Papadopoulos (Grecia) și alții, spun despre părintele Dumitru Stăniloae că este cel mai mare teolog sau gânditor creștin al secolului XX. Fiica sa, doamna Lidia Ionescu Stăniloae scrie, printre multe altele, în cartea Lumina faptei din lumina cuvântului. Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae (Ed. Humanitas, București, 2000, p. 364) că se bucura să constate cât de multă lume „se apropia de tata, îi căuta sfatul, ajutorul în clipe de nesiguranță și amărăciune. Sau că erau din ce în ce mai interesați de problemele spirituale pe care, prin forța împrejurărilor, nu avuseseră niciodată posibilitatea să le cunoască. … Am fost foarte impresionată să constat că unii îl considerau un sfânt al zilelor noastre!”. 

Scrierile sau spusele părintelui sunt normative pentru creștinii ortodocși și nu numai. Se observă lesne cum, în nenumărate lucrări de teologie, când un autor nutrește dorința de a întări ideile sau convingerile sale și de a le conferi o mai mare autoritate, acesta aduce în sprijinul său un text sau un cuvânt cu putere multă de-al părintelui Stăniloae. Astfel, autorul aduce un plus de valoare și certitudine cuvintelor sale prin însăși citarea din lucrările marelui teolog român.

Părintele a rămas, până la sfârșitul vieții, credincios convingerilor sale ortodoxe. „Niciodată, nici în cele mai dificile situații nu s-au abătut (părintele și doamna preoteasă Maria - n.n.) cu o iotă de la un anume mod de comportare nu din formalism, nu din fanatism sau intoleranță, ci din convingerea fermă că omul interior și cel exterior nu sunt două lucruri diferite, ci un tot. Că, mai presus de orice, trebuie să-ți fii credincios ție însuți. Ție însuți, credinței, convingerilor tale și, înainte de orice, lui Dumnezeu…”. (Lidia Ionescu Stăniloae, op. cit., p. 396).

Părintele profesor, animat de dragostea de a-L face cunoscut pe Hristos și Biserica Sa și altora, a participat, după cum se știe, la dialogul creștin cu celelalte confesiuni, unde cuvântul său era deopotrivă așteptat, ascultat și respectat. Era, fără îndoială, printre cele mai puternice și mai reprezentative voci ale Ortodoxiei. De partea ortodoxă era primit cu negrăită bucurie, de partea cealaltă cu înfrigurare și teamă, căci nu făcea niciun fel de concesii când era vorba de adevărul de credință. Dialogul nu presupune concesie de la adevăr, dar presupune dragoste.

Lecturând scrierile sale, constatăm că marele teolog folosește termenul de „Biserică” atunci când se referă, firește, la adevărata Biserică, cea Ortodoxă, dar uzează de acest termen și când face referire la alte confesiuni creștine. Astfel, părintele Stăniloae folosește termenii de: Biserica Catolică sau Biserica Romano-catolică, Biserica Luterană, Biserica Anglicană, Bisericile Vechi-catolice, Necalcedoniene, Orientale, Biserica Coptă, Etiopiană, Siriană din Malabar, Bisericile protestante, Biserica greco-catolică (uniată). (vezi textele extrase din opera sa, la finalul acestui articol).

Însă, atunci când scrie despre aceste „Biserici”, în mod cert Părintele se referă la ele doar ca la simple adunări sau comunități creștine care s-au desprins din corpul unitar al Bisericii celei una, și nu prezintă pe niciuna dintre acestea ca trup tainic al lui Hristos, neatribuindu-le acestora însușirile Bisericii - una, a lui Hristos care este Biserica Ortodoxă: unitatea, sfințenia, sobornicitatea și apostolicitatea. Părintele profesor nu creează confuzii nici pe linie dogmatică, morală, canonică, sau liturgică, ci dimpotrivă, în discursul său, pune în paralelă învățătura ortodoxă cu erorile dogmatice ale confesiunilor creștine pentru a atrage la (A)adevăr, așa cum Domnul Hristos Însuși a dorit și dorește să atragă pe toți la Sine. (Acestea reies și din cele câteva texte culese din opera sa și atașate la sfârșitul acestui scurt articol). Cine cunoaște măcar parțial personalitatea sau scrierile Părintelui Stăniloae a cărui viață s-a centrat pe mărturisirea și apologia adevăratei credințe, nu-l poate nici măcar bănui de relativizarea adevărului, de trădarea sau vânzarea credinței ortodoxe, ecumenism rău înțeles, sincretism religios, compromis dogmatic sau de orice fel, unire și unitate împotriva și în afara A(a)devărului și a dreptății etc.

În gândirea Părintelui Stăniloae, Biserica este una, aceasta în înțelesul de unică și în înțelesul de unitară. În primul înțeles, există o unică Biserică (cea Ortodoxă), pentru că Unul este Dumnezeu și Unul este Iisus Hristos: „Există un singur Domn, o credință, un Botez, un singur Dumnezeu, Tată al tuturor” (Efeseni 4, 6). Astfel, „… dintre diferitele Biserici creștine, care prezintă adevărul revelat schimbat în diferite feluri, numai una poate fi cea adevărată căci Dumnezeu nu se poate contrazice pe Sine Însuși. Și anume Biserica cea unică este aceea în care s-a păstrat adevărul revelat neschimbat (Ortodoxia) … Celelalte confesiuni creștine care se pretind și ele adevărata Biserică, nu reprezintă nici una deplinătatea Bisericii, ci au păstrat ceva din ființa Bisericii, numai în măsura în care a rămas fiecare într-un real contact cu profunzimile Bisericii celei una (n.n. – și aici Părintele Stăniloae îl citează pe Bulgakov, Ortodoxia), au păstrat ceva din adevărul revelat”. (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Sinteză eclesiologică”, în rev. Studii Teologice, Anul 1955, Nr. 5-6, p. 231).

Referitor la etimologia cuvântului „biserică”, în studiul său intitulat „Biserica în sensul de locaș și de largă comuniune în Hristos” (publicat în rev. Ortodoxia, Anul 1982, Nr. 3, p. 336), părintele D. Stăniloae scrie că „toate popoarele creștine au același nume pentru locașul de închinare și pentru larga comuniune a celor ce cred în Hristos, exprimând prin aceasta legătura indisolubilă între ele. Noi românii folosim același nume de biserică. Grecii foloseau pentru amândouă numele de ecclisia, împrumutat și de popoarele latine din Occident. Popoarele germanice au pentru amândouă numele de Kirche, Church și cele asemănătoare la alte popoare germanice, care derivă de la grecescul Kyriaki, iar acesta de la Kyrios = Domnul. Ele exprimă prin acest nume în mod direct că faptul că atât locașul bisericesc cât și larga comuniune bisericească au ca temelie pe Domnul Hristos. Popoarele slave au ca temelie cuvântul Țerkov, Țerkva, care se pare că e o prescurtare a cuvântului românesc Biserică, arătând că au primit creștinismul în ambianța poporului român … Deci toate aceste numiri arată legătura bisericii cu Domnul Hristos atât în sensul de locaș, cât și în cel de largă comuniune a celor ce cred în El ….. cuvântul Biserică, forma românească a lui basilica, implică în el gândul la Domnul Hristos, ca Împărat, în sensul eminent al cuvântului. Căci cuvântul înseamnă ca locaș, casa împăratului, iar ca comuniune Împărăția lui Hristos și implicit a Sfintei Treimi…”.

„Biserica” nu este o dogmă în sensul strict, ca în cazul lui homoousios, care nu poate avea alte înțelesuri, decât pe cel „de o ființă”; termenul de „biserică” are interval semantic mult mai extins. Aici, terminologia este bogată, variată și comportă un conținut extrem de vast și de complex. În opera sa, părintele Stăniloae preia de la Sfântul Maxim Mărturisitorul, cu precădere din lucrarea acestuia Mistagogia, comparații variate ale cuvântului „biserică”, pe care îl aplică și întregului cosmos, constând din ființe văzute și nevăzute, lumii sensibile, omului sau sufletului însuși. Le redăm, concis, în continuare din opera amintită mai sus. Sfânta Biserică este, după un prim înţeles spiritual, chip şi icoană a lui Dumnezeu, ca una ce are aceeaşi lucrare ca El, prin imitare şi închipuire. Este icoană a lui Dumnezeu, ca una ce înfăptuieşte aceeaşi unire ca Dumnezeu între cei credincioşi, chiar dacă cei unificaţi în ea prin credinţă sunt deosebiţi după însuşirile lor şi sunt din diferite locuri şi feluri. Este aceeaşi unire pe care o înfăptuieşte şi Dumnezeu însuşi în chip neamestecat între fiinţele lucrurilor, îndulcind şi aducând la identitate deosebirea dintre ele, precum s-a arătat, prin raportarea lor la El şi prin unirea cu El, ca pricină, început şi scop”. (vezi capitolul I, în traducerea Părintelui prof. D. Stăniloae)

După un al doilea înţeles spiritual, Sfânta Biserică a lui Dumnezeu este chip şi icoană a întregului cosmos, constând din fiinţe văzute şi nevăzute, având aceeaşi unitate şi distincţie ca şi el. Ca edificiu, biserica - fiind un singur locaş - se deosebeşte totuşi după forma ei spaţială, împărţindu-se în locul destinat numai preoţilor şi liturghisitorilor, pe care îl numim ieration  şi în cel lăsat pe seama întregului popor credincios, pe care îl numim naos. Tot aşa şi totalitatea lucrurilor aduse de Dumnezeu la existenţă prin creaţie, se împarte în cosmos inteligibil, constând din fiinţe spirituale şi netrupeşti şi în cosmosul acesta sensibil şi corporal, ţesut grandios, din multe forme şi naturi. Prin aceasta e ca un fel de altă biserică a lui Dumnezeu, nefăcută de mâini, indicată cu înţelepciune de aceasta, care e făcută de mâini. Această totalitate are ca ieration cosmosul de sus, destinat puterilor de sus, iar ca naos pe cel de jos, la îndemâna celor sortiţi să trăiască o viață legată de simţuri (capitolul al II-lea).

În capitolul al III-lea, Sfânta Biserică a lui Dumnezeu este icoană şi numai a lumii sensibile în sine. Ea are drept cer dumnezeiescul ieration, iar ca pământ frumuseţea naosului. De asemenea şi lumea este biserică, având cerul ca ieration, iar podoaba pământului ca naos.

În capitolul al IV-lea, după un alt înţeles spiritual, că Sfânta Biserică a lui Dumnezeu este om, având ca suflet ierationul, ca minte, dumnezeiescul altar şi ca trup, naosul.

Astfel ea este chip şi asemănare a omului făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Prin naos scoate la înfăţişare, ca prin trup, înţelepciunea practică; prin ieration, ca prin suflet, tălmăceşte cunoaşterea naturală; iar prin altar, ca prin minte, străbate la cunoaşterea tainică de Dumnezeu, la teologia mistică.

Aflăm din capitolul al V-lea că Sfânta Biserică a lui Dumnezeu nu este numai icoana întregului om, adică a celui ce constă din suflet şi trup prin compoziţie, ci şi a sufletului însuşi, privit în sine cu ajutorul cugetării.

Având în vedere cele de mai sus, considerăm că și astăzi, când teologii ortodocși, aidoma Părintelui Stăniloae, atribuie termenul de „biserică” și altor confesiuni creștine, aceasta nu înseamnă că, automat, ei le recunosc pe acestea ca adevărata Biserică a Domnului Hristos sau le atribuie cele patru însușiri ale adevăratei Biserici, care este cea Ortodoxă. Cei ce iubesc Sfânta Ortodoxie sunt pătrunși atât de Duhul dar și de înțelegerea atotcuprinzătoare în materie de teologie a părintelui Stăniloae, iubind unitatea Bisericii, făcând cunoscut tuturor adevărurile ei și apărând-o pe aceasta cu forța argumentului și iubire.

Considerăm că lucru de mare preț pentru Dumnezeu și pentru mântuirea sufletelor noastre este rămânerea noastră, a tuturor creștinilor ortodocși, în aceeași unitate de credință și trăire, pentru care s-a rugat și Mântuitorul și Domnul nostru: „Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi” (Ioan 17, 11), ferindu-ne de orice fel de tulburare și dezbinare, lepădând totodată robia „înțelesurilor celor slabe ale lumii” (Gal. 4,3). În acest sens, Sfântul Ciprian al Cartaginei subliniază următoarele: „Mari sunt dragostea şi bunăvoinţa lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, dacă nu s-a mulţumit că ne-a răscumpărat cu sângele Său; ci se şi roagă pentru noi. Vedeţi, însă, cum a fost dragostea Celui ce s-a rugat pentru noi, pentru ca, precum Tatăl şi Fiul una sunt, aşa să rămânem şi noi în aceeaşi unitate, ca de aici să se poată înţelege cât de mult greşeşte cel ce strică unitatea şi pacea, căci pentru aceasta s-a rugat şi Domnul, voind desigur ca poporul Său să trăiască, fiindcă ştia că dezbinarea nu duce la împărăţia lui Dumnezeu.” (Sf. Ciprian, Despre unitatea Bisericii ecumenice, XXIX, în col. Părinți și Scriitori bisericești, vol. 3, p. 481-482). Redăm în continuare și minunata țintă a vieții Sfântului Împărat Constantin cel Mare, cel care a organizat primul Sinod Ecumenic, pentru apărarea dreptei credințe: „Constantin Biruitorul, Măritul şi Augustul, către Biserici … socotit-am că cea mai frumoasă ţintă pe care mi-aş putea-o pune în viaţă ar fi să fac aşa încât fericitele mulţimi intrate în Biserica universală să poarte în ele o singură credinţă, o dragoste neîntinată precum şi cuvioşia cea într-un singur gând în faţa lui Dumnezeu, stăpânul nostru, al tuturor.” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, Cartea III, 17.1., în col. Părinți și Scriitori bisericești, vol. 14, p. 132)

Fericitul Augustin (354-430) considera că modul cel mai potrivit de a-i cinsti pe sfinți este acela de a-i imita. Într-un mod asemănător, în ceea ce-l privește pe părintele profesor D. Stăniloae, „… omagiul cel mai mare pe care cei ce spun că l-au iubit și admirat … i l-ar putea aduce ar fi să încerce a fi la fel de cinstiți, de bună-credință ca el, de a lua în serios nu numai ce spun, dar și ceea ce fac”. (Lidia Ionescu Stăniloae, op. cit., p. 395).

TEXTELE alese din opera Părintelui Prof. D. Stăniloae:

Pr. Prof. Dr. DUMITRU STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă pentru Institutele teologice, vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978

• La paginile 304-305 (capitolul: Starea sufletelor între judecata particulară și cea universală): „Al doilea element care, după învățătura ortodoxă, deosebește starea sufletelor după judecata particulară de cea de după judecata universală, este că atât fericirea cât și chinurile vor fi purtate după judecata din urmă nu numai de suflete, ci și de trupurile înviate. Aceasta înseamnă iarăși o completare a fericirii și a chinurilor. E de menționat importanța ce se acordă prin aceasta trupului, adică persoanei totale. … Nota abstractă a teologie catolice în acest punct se arată și în faptul că în Occident, începând cu scolastica, fericirea drepților a fost văzută în contemplarea esenței divine. În această contemplare, persoana însăși se șterge într-o oarecare măsură, ceea ce înseamnă și un anumit neinteres pentru comuniune. (p. 304)… Biserica romano-catolică manifestă prin această învățătură mai mult o încredere în deplina cognoscibilitate a esenței lui Dumnezeu, deci un catafatism vecin cu raționalismul natural și cu tratarea lui Dumnezeu ca un obiect supus rațiunii naturale; ….” –
• La pagina 307 (capitolul: Starea sufletelor între judecata particulară și cea universală): „Învățătura ortodoxă că după învierea cu trupurile fericirea din rai și nefericirea din iad vor fi mai mari, implică o înțelegere a fericirii și a nefericirii ca comuniune sau ca necomuniune, care sunt trăite de persoana totală constând din suflet și trup. Aceasta face ca sufletele din iad să sufere și din cauză că sunt legate de trupurile lor neînduhovnicite. În învățătura Bisericii romano-catolice relația între om și Dumnezeu încetează de a mai fi o relație de comuniune sau de necomuniune, adică o relație proprie persoanelor. Dumnezeu e contemplat de unele suflete ca o esență printr-o rațiune personală, «transcendentală» …” –

Articolul „Dumnezeiasca Euharistie în cele trei confesiuni”, în revista Ortodoxia, Anul V (1953), Nr. 1;

• La pagina 46 – chiar prima frază: „Spre deosebire de Sociniani și de diferite secte, care nu văd în Euharistie decât o comemorare a Cinei sau a morții Domnului, și de Reformați care declară că prin ea primesc numai o putere (virtus) ce vine de la Domnul din Cer, Bisericile Ortodoxe, Catolică și Luterană admit că în Euharistie se află prezent, spre a se comunica credincioșilor Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, Izvorul și Vistiernicul tuturor darurilor, nu numai vreunul din harurile Sale, ca în celelalte taine…”.
• La pagina 47: „Biserica Ortodoxă și Catolică și confesiunea luterană învață că în Euharistie este prezent real însuși Domnul nostru Iisus Hristos cu Trupul și Sângele Său …”
• La pagina 49: „A doua deosebire a lui Calvin de Luther e că, după el, puterea aceasta (e vorba de puterea din trupul lui Hristos înviat – n.n.) nu se varsă în pâinea și vinul însuși, ci vine direct din cer, dându-se celor ce au credință, împreună cu ele ca simboale sau chezășii ale ei… Această învățătură a lui Calvin a devenit – cu excepția mărturisirilor Zwingliene; cea tetrapolitană și prima elvetică – învățătura tuturor Mărturisirilor reformate: a celei galicane, a celei de a doua helvetice, a catehismului de Heidelberg, a Bisericii Anglicane, care în art. 28 și 39 (cele 39 de articole) stabilește că «trupul Domnului se dă, se primește, și se mănâncă în Cină numai într-un oarecare mod ceresc și spiritual iar mijlocul prin care se primește și mănâncă … este credința … cei lipsiți de pietate și de credință vie nu mănâncă trupul și sângele Domnului, ci mănâncă numai semnul, spre osânda lor, în loc de taina acestui lucru[1].  »…E de observat că Anglicanii și unele secte ieșite din protestantism (Anabaptiștii, Menoniții etc.), permit și celor ce nu aparțin confesiunii lor să se împărtășească în comunitatea lor, pe când în celelalte Biserici împărtășirea, ca Sacramentum unitatis, se acordă numai membrilor Bisericii[2]”.
• La pagina 57: „Sfinții Părinți afirmă toți că prezența reală (a lui Hristos în Sf. Euharistie – n.n.) e o urmare a prefacerii elementelor … Prefacerea aceasta o mărturisește atât Biserica Ortodoxă cât și cea Catolică, în continuarea Tradiției Bisericii celei una din vechime. Biserica Catolică și-a însușit, pentru precizarea felului de prezență reală a Domnului în Euharistie termenul transsubstantiatio  …”.
• La pagina 73: „Bisericile Ortodoxă și Catolică învață că Euharistia e nu numai Taină, ci și jertfă, sau e însăși Jertfa de pe Golgota …”
• La pagina 79: „Un alt reproș pe care-l făcea Luther Bisericii Catolice, pentru care a respins Euharistia ca jertfă, e că se socotește exterioară credincioșilor în aducerea jertfei euharistice, deci că-i produce ei un merit exterior credincioșilor, distribuit apoi lor”.
• La pagina 84: „Această deosebire între Ortodoxie și Catolicism în concepția mântuirii, se resimte și în modul cum teologii celor două Biserici încearcă să definească ființa jertfei euharistice”.
• La pagina 85: „Atât Biserica Ortodoxă și cea Catolică socotesc că jertfa euharistică este o jertfă reală, dar nu o jertfă dezlegată de Jertfa de pe Golgota, nici o repetare sau o prelungire a Jertfei de pe Golgota în forma ei de atunci, ci o reprezentare reală a Jertfei de pe Golgota…”
• La pagina 103: „Biserica Romano-Catolică va explica efectele jertfei euharistice în același sens juridic ca și ale Jertfei de pe Golgota, la care se va adăuga și un sens moral…”
• La pagina 109: „Biserica Ortodoxă întrebuințează pâine dospită și vin de struguri amestecat cu apă. Biserica Catolică, începând din v. IX și cu ea Protestanții, Armenii și Maroniții, folosesc azima”
• La pagina 111: „Biserica Catolică împărtășește pe laici numai cu azimă, rezervând exclusiv clericilor împărtășirea sub ambele forme”.
• La pagina 112: „Biserica Catolică susține că (prefacerea darurilor) se săvârșește când preotul amintește cuvintele Domnului: Luați, mâncați … Beți dintru acesta toți”
• La pagina 113: „Biserica Ortodoxă împărtășește Euharistia și pruncilor …pe baza lui Ioan 6, 54, o făcea aceasta și Biserica Catolică până în veacul al XII-lea”
• La pagina 115: „Din doctrina complicat construită din practica Bisericii Romano-Catolice cu privire la Euharistie, apar destul de străvezii obișnuitele tendințe ale papalității și ale factorilor pe care se sprijină de a-și crea o situație avantajată din toate punctele de vedere: obișnuitele tendințe de dominație”.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Sinteză eclesiologică”, în Studii Teologice, Anul 1955, Nr. 5-6.

• La pagina 231: „Unitatea (Bisericii). Biserica este una. Aceasta în înțelesul de unică și în înțelesul de unitară. În primul înțeles există o unică Biserică, pentru că unic este Dumnezeu și unic este Iisus Hristos. .. Dintre diferitele Biserici creștine, care prezintă adevărul revelat schimbat în diferite feluri, numai una poate fi cea adevărată căci Dumnezeu nu se poate contrazice cu Sine Însuși. Și anume Biserica cea unică este aceea în care s-a păstrat adevărul revelat neschimbat …  ”
• La pagina 232: „Aceasta Biserică unică (Ortodoxia) este unitară în interiorul ei. Unitatea aceasta este în primul rând o unitate de viață, în baza căruia fiecare membru se simte una cu toți ceilalți, ca trăind în același Trup tainic al Domnului, având aceeași credință, aceleași tradiții, aceleași bunuri spirituale. În baza acestei unități de viață, Biserica este una și în organizarea ei. Biserica ortodoxă nu merge în această privință până la uniformitatea absolută și până la centralizarea întregii puteri administrative în mâinile unui singur cap văzut, ca Biserica Catolică”.
• La pagina 233: „Biserica ortodoxă, spre deosebire de raporturile externe juridice înființate de Biserica Catolică și de individualismul promovat de protestantism, realizează comuniunea perfectă între membrii ei. Membrii nu stau ca persoane singulare în Biserică, ci într-o pluralitate organică, legați prin iubire”.
• La pagina 234: Vorbind despre catolicitatea Bisericii, Pr. Stăniloae scrie: „Biserica noastră n-a introdus înnoiri ca cea catolică, ea e păstrătoarea adevărului”.

Pr. Prof. D. Stăniloae, „În problema intercomuniunii”, în Ortodoxia, Anul 1971, Nr. 4.

• La pagina 561: „Mișcarea ecumenistă are meritul incontestabil că a adus în viața Bisericilor preocuparea accentuată față de problema unității lor și le-a îndemnat să intre în dialog în vederea acestui scop. Dar în multele idei și expresii pe care le-a provocat, sunt unele de natură să producă confuzii și să relativizeze certitudini de credință, uneori din cele mai fundamentale. Voința de unitate a dat naștere uneori unui entuziasm facil, care crede că poate înmuia și modela ușor realitățile prin căldura lui sentimentală, alteori unui spirit diplomatic tranzacționist, care crede că poate reconcilia prin compromis unele poziții sau realități datorită cărora Bisericile stau despărțite”.
• La pagina 565: „…în timpul din urmă, sub influența Mișcării ecumeniste, a început să fie susținută și în unele părți ale Ortodoxiei ideea că se poate acorda, în anumite împrejurări, Euharistia membrilor unor Biserici neortodoxe, în speță celor ai Bisericii Romano-Catolice, Vechi-Catolice și Necalcedoniene, printr-o extindere a iconomiei. Aceasta este însă o greșită interpretare a noțiunii și practicii iconomiei”.
• La paginile 566-568, e folosit de 7 ori termenul de Biserica Catolică
• La pagina 568: „În ce privește vechile Biserici Orientale, …”
• La pagina 569, e folosit o dată termenul de Biserica catolică iar la pagina 576 de trei ori.

Pr. Prof. D. Stăniloae, „Problema uniatismului în perspectiva ecumenică”, în Ortodoxia, Anul 1969, Nr. 4.

• La pagina 616: „S-a făcut nu numai din latura ortodoxă, ci și din cea romano-catolică afirmația că, atunci când a aruncat anatema asupra Bisericii Ortodoxe la 1054, cardinalul Humbert a făcut o greșeală. Recent s-a procedat la repararea acestei greșeli. Dar dacă se recunoaște ca greșeală excomunicarea de la 1054, tot ca greșeală trebuie să fie recunoscută și acțiunea întreprinsă în secolele al XVI -lea, al XVIII-lea de Biserica Romano-Catolică pentru a rupe de la sânul Bisericii Ortodoxe grupurile de credincioși, constituite în așa-zisele Biserici unite.  … În acțiunea de creare a uniatismului, Biserica Romano-Catolică a pornit de la falsa convingere a cardinalului Humbert că Biserica ortodoxă nu mai e o Biserică ce poate asigura mântuirea membrilor ei, că  e o Biserică nedeplină.”
• La pagina 617: „Disputele în jurul primatului au devenit mai aprinse în acele regiuni creștine necatolice, unde au apărut agenții prozelitismului catolic și mai ales în regiunile ortodoxe unde acești agenți nu ofereau altceva creștinilor pe care voiau să-i atragă la uniatism decât primatul papal. Grupurile create unite întrețineau în acele regiuni această dispută obsedantă, menținând lupta între Biserica Ortodoxă și cea Romano-Catolică și un nivel coborât de viață spirituală, ceea ce se întâmpla mai puțin în regiunile catolice și ortodoxe centrale”.
• La pagina 618: „…în Transilvania, nu numai Ortodoxia a simțit uniatismul ca produsul unui act ostil din partea Bisericii Catolice, aliată cu statul austriac, ci și poporul român”.
• La pagina 619: „Ortodoxia a înțeles în trecut, înțelege azi și va înțelege totdeauna unitatea creștină ca comuniune între Bisericile naționale autocefale identice în credință, nu ca un tot uniform dirijat de un centru străin Bisericii din fiecare țară, adeseori prin clerici străini, cum a făcut și mai face și azi Biserica Romano-Catolică”.
• De la pagina 619 la pagina 625, părintele prof. Stăniloae uzitează de 23 de sintagma Biserica Catolică ori Biserica Romano-Catolică.

Pr. Prof. D. Stăniloae, „Relațiile ecumenice ale Bisericii Ortodoxe Române în ultimul sfert de veac”, în Ortodoxia, Anul XXV (1973), Nr. 2.

• La pagina 166: „În ultimul sfert de veac, Biserica Ortodoxă Română și-a adăugat la activitățile din trecut o activitate nouă: cultivarea relațiilor ecumenice cu Bisericile Creștine de peste hotare. Tot în această perioadă Biserica Ortodoxă Română și-a sporit relațiile cu celelalte Biserici Ortodoxe Autocefale. … Aspirația spre apropiere și colaborare între Biserici și-a găsit formele de activare statornică cu deosebire în trei organizații intercreștine: Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Conferința Bisericilor Europene și Conferința Creștină pentru Pace (de la Praga).
• La paginile 167-168: „La început, problema cooperării practice între Biserici pentru sprijinirea năzuințelor omenirii contemporane dețineau un loc secundar și subordonat scopului principal: unirea Bisericilor. În aceasta se manifesta un oarecare sentimentalism naiv și relativizant în raport cu învățăturile dogmatice ale Bisericilor: se credea că unirea Bisericilor se va putea realiza în scurtă vreme, putându-se trece cu ușurință peste deosebirile lor dogmatice”.
• La pagina 169: „Multe Biserici și confesiuni confundă unitatea cu unirea. O unire a Bisericilor fără unitate de credință va fi nulă”.
• La pagina 172: „Animat de dorința că Bisericile naționale catolice merg spre o tot mai accentuată independență a lor față de Roma..”
• La pagina 173-174: „Vizite reciproce au aut loc de asemenea între Prea Fericitul Patriarh Justinian și întâistătătorii Bisericilor Coptă, Etiopiană și Siriană din Malabar… Relații nu mai puțin amicale s-au dezvoltat…și au deschis calea unor schimburi de profesori de teologie între Biserica noastră și Biserica Anglicană”.
•  La pagina 174: „Comisia interortodoxă pentru dialogul cu vechii-catolici, întrunită la Belgrad (1966), Geneva (1970) și Bonn (1971)…a lămurit o serie de alte puncte din învățătura acelei Biserici. N-au rămas în afara razei de preocupări ale Bisericii noastre nici relațiile cu unele Biserici protestante. Contactul reprezentanților Bisericii noastre cu reprezentanții Bisericilor protestante în organizații intercreștine …. Episcopul-președinte al Consiliului Episcopilor Bisericii Evanghelice din republica Federală Germania …”
• La pagina 175: „…alți reprezentanți de seamă ai Bisericilor protestante (ai celei luterane din Danemarca)… Un dialog propriu-zis între acele Biserici și Biserica noastră încă n-a început, …dar s-au creat condiții favorabile pentru începerea unui astfel de dialog … Relațiile ecumenice între Biserici în timpul din urmă au realizat în unele direcții anumite progrese….”​