Sfântul Moise – model al prorocilor din Vechiul Testament

Întâlnirea lui Moise cu Dumnezeu arată că orice întâlnire cu Divinitatea determină o profundă și durabilă transformare a omului: „Domnul grăia cu Moise față către față, cum ar grăi cineva cu prietenul său!” (Ieșirea 33, 11). El a izbutit să ajungă la cea mai înaltă desăvârșire cu putință, fiind numit „prieten al lui Dumnezeu” de către Dumnezeu Însuși. Când a voit ca mai bine să fie pierdut împreună cu toți dacă nu-L poate îndupleca pe Dumnezeu să-i ierte pe cei care păcătuiseră, Moise a oprit mânia pornită asupra evreilor, făcând astfel pe Dumnezeu să-Și abată judecata Sa, pentru a nu-Și întrista prietenul.

Prorocii – instituție religioasă a Vechiului Testament

„...Dumnezeu, odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin proroci...” (Evrei 1, 1)

Prorocii au fost o instituție religioasă specifică poporului lui Israel, având rolul de a face cunoscută voia lui Dumnezeu. Profetismul apare în lume ca un fenomen unic de predicare a cuvântului divin printre oameni și de vestire a evenimentelor viitoare, pe care Dumnezeu a vrut să le descopere lumii.

Cuvântul proroc sau profet înseamnă „cel care vorbește pentru altul”, adică cel care se face interpretul cuvintelor altuia. Avertizările prorocilor aveau rol pedagogic și erau adesea alternate cu promisiunile. Prorocii aveau și rolul de a transmite mesajul iubirii divine. Ei sunt mesageri prin excelență, căci prin intermediul lor Dumnezeu mustră poporul pentru abaterile sale și prevestește venirea lui Mesia.

Chemarea la profeție era independentă de voința omului, inițiativa aparținând exclusiv lui Dumnezeu și, din momentul consacrării lor, ei nu-și mai aparțin lor înșiși, ci devin proprietatea lui Dumnezeu. Mijloacele pe care le utilizau pentru a face cunoscută voia lui Dumnezeu erau cuvântările, iar misiunea profetică nu era o stare permanentă pentru cel chemat, ca în cazul preoției. Nu se poate stabili cu exactitate numărul profeților, șirul acestora începând cu Moise și încheindu-se cu Sfântul Ioan Botezătorul.

Moise – model al prorocilor din Vechiul Testament

„Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos.” (Ioan 1, 17)

Personalitatea lui Moise a rămas în istoria biblică un nume de referință pentru contribuția adusă la izbăvirea lui Israel, icoana mântuirii lumii.

Crescut în cultura și civilizația Egiptului Antic, Moise a știut să pună în valoare toate bunele acumulări spirituale ale școlii timpului său. Israel a fost format și organizat ca popor prin Moise, primind legi sfinte și binefăcătoare pe care Domnul Hristos doar le-a desăvârșit: „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau prorocii, n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17). Legea nu înseamnă altceva decât cele poruncite prin Moise și din care se inspiră toți prorocii Vechiului Testament: „...au pe Moise și pe proroci, să asculte de ei” (Luca 16, 29).

Personalitatea lui Moise este predominantă pentru istoria lui Israel, de la ieșirea din robia egipteană și până la cucerirea Canaanului, iar în scrierile Vechiului Testament numele său apare pomenit de 706 ori.

Chemarea lui Moise și revelația de pe Muntele Sinai

„Iar acolo i s-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieșea dintr-un rug și a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia.” (Ieșirea 3, 2)

După uciderea egipteanului, Moise a căutat refugiul în Madian, un ținut situat în pustia Arabiei. S-a atașat de preotul Ietro, cu a cărui fiică, Țippora (Sefora), se căsătorește, rămânând aici timp de 40 ani, gândindu-se mereu la planul de eliberare a confraților.

Chemarea lui Moise la misiune are loc tot în ținutul Madian, pe când păștea oile socrului său, aproape de Muntele Horeb. Aici i s-a arătat îngerul lui Dumnezeu deasupra unui rug, într-o flacără de foc, iar rugul nu era consumat de flacăra focului. Nedumerit și intrigat de fenomen, Moise încearcă să se apropie, dar este oprit și îndemnat să-și scoată încălțămintea pentru că se află pe un loc sfânt, aceasta arătând că pentru întâlnirea cu Dumnezeu omul trebuie să se pregătească.

Vederea dumnezeiască era înfricoșătoare: o lumină deosebită de cea a soarelui i-a fulgerat vederea. Ridicându-și privirea spre munte, a văzut un tufiș aprins de o lumină ca de foc, dar ramurile tufișului rămâneau verzi ca într-o rouă în mijlocul focului. Moise nu vedea numai cu ochii minunea luminii, ci și auzul îi era luminat de razele acesteia. Numele divin „Eu sunt Cel Care sunt” (Ieșirea 3, 14), conjugat la timpurile trecut, prezent și viitor, semnifică atributul de veșnicie a lui Dumnezeu ca „Cel Care a fost”, „Cel Care este” și „Cel Care va fi”.

Pe acest Dumnezeu Veșnic Îl întâlnește Moise în Horeb, care este unul dintre vârfurile munților Sinai, considerat ca muntele lui Dumnezeu” sau muntele lui Moise”, pentru faptul că aici i S-a revelat lui Moise în rug. Rugul se numește în limba arabă sinah și se găsește în Palestina și în împrejurimile Mării Moarte, iar aceasta ar putea fi originea numelui „Sinai”. Poate de aceea și în scrierile Pentateuhului Dumnezeu este numit „Cel Care locuiește în rug” (Deuteronom 33, 16).

Ceea ce i se arată lui Moise în Sinai, după trecerea prin Marea Roșie, nu era numai ceva care înspăimântă sufletul și trupul. Poporul întreg era copleșit, încât nu mai putea să suporte ceea ce se arăta și se auzea. Moise, rămas singur, îndrăznea mai mult decât îndrăznise împreună cu cei ai lui. Îndrăznește față de negură și intră înlăuntrul celor nevăzute și învață că acela care vrea să fie cu Dumnezeu trebuie să iasă din toate cele văzute și să-și înalțe cugetul spre cele nevăzute și necuprinse ca pe o culme a muntelui, crezând numai că Dumnezeu există, iar cum, cât sau unde este să lase necercetat, fiind de necuprins.

Voind a-L vedea pe Dumnezeu, Moise învață cum poate fi văzut Cel Nevăzut: a-L vedea înseamnă a-L urma oriunde te-ai duce. Cel care călăuzește arată calea prin aceea că merge înaintea celui care-l urrmează, iar cel care urmează nu se va abate de la calea cea dreaptă, dacă va vedea mereu spatele celui care-l călăuzește: „...tu vei vedea spatele Meu, iar fața Mea nu o vei vedea!” (Ieșirea 33, 23). Moise nu privește contrar lui Dumnezeu, ci privește cele dinapoi ale Lui. Căci cel care privește împotrivă nu va trăi și de aceea glasul dumnezeiesc zice: „...nu poate a vedea omul fața Mea și să trăiască” (Ieșirea 33, 20).

Întâlnirea lui Moise cu Dumnezeu arată că orice întâlnire cu Divinitatea determină o profundă și durabilă transformare a omului: „Domnul grăia cu Moise față către față, cum ar grăi cineva cu prietenul său!” (Ieșirea 33, 11). El a izbutit să ajungă la cea mai înaltă desăvârșire cu putință, fiind numit „prieten al lui Dumnezeu” de către Dumnezeu Însuși. Când a voit ca mai bine să fie pierdut împreună cu toți dacă nu-L poate îndupleca pe Dumnezeu să-i ierte pe cei care păcătuiseră, Moise a oprit mânia pornită asupra evreilor, făcând astfel pe Dumnezeu să-Și abată judecata Sa, pentru a nu-Și întrista prietenul.

Toate acestea sunt mărturie că viața lui Moise a urcat pe cel mai înalt vârf al desăvârșirii, iar prin tot ceea ce a făcut a dorit să transmită mesajul că trecem prin viață spre Împărăția cea veșnică la fel ca printr-o călătorie în care-L avem călăuză pe Dumnezeu.

De la același autor

Ultimele din categorie