Străbătând întregul Răsărit înconjurată de strălucirea ce i-o aducea autoritatea împărătească, Elena împărţea în jur daruri din belşug, atât poporului de prin oraşe, cât şi oricărui ins care venea la ea să-i ceară; şi tot din belşug împărţea ea cu darnicu-i braţ şi unităţilor armate.

Dar cel mai mult îşi arăta dărnicia înaintea săracilor celor goi şi neajutoraţi: faţă de unii, cu daruri în bani; iar faţă de alţii, împărţindu-le cu prisosinţă veşminte ca să-şi acopere trupul. Pe câte unii i-a scăpat din închisoare sau de pătimirile lor din mine; a slobozit de prigoană pe mulţi asupriţi; în sfârșit, câte unora le-a trimis vorbă să se întoarcă din surghiun.

Deşi strălucind de asemenea fapte de bine, Elena nu dădea uitării nici dovezile de credinţă în Dumnezeu: în biserica lui Dumnezeu putea fi văzută oricând, casele de rugăciune le înzestra cu daruri minunate şi nu dădea uitării nici măcar lăcaşurile aflate în cele mai neînsemnate cetăţi.

Merita cu adevărat să vezi cum umbla femeia aceasta extraordinară, înveșmântată simplu şi modest, în mijlocul poporului înghesuit în jurul ei, vădindu-şi evlavia faţă de Dumnezeu prin tot soiul de fapte bineplăcute Lui.

(Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, traducere și note de Radu Alexandrescu, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 14, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, p.143)