Omul este mai presus de toată lumea asta, şi de aceea se zice că omul este lumea cea mare în lumea cea mică şi pentru că poartă chipul lui Dumnezeu, şi pentru că Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru mântuirea sufletelor noastre, pentru mântuirea oamenilor, şi preţuieşte pe om mai mult decât toată lumea, şi dacă preţuieşte totuşi toată lumea, o preţuieşte pentru că în toată lumea aceasta este şi omul.

Şi deci, zicem aşa: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănogit”. Recunoaştem că sufletul nostru e slab, e slăbănogit, nu este la măsurile puterii pe care ar trebui să le aibă. E slăbănogit, şi spunem din ce pricină-i slăgănogit: „cu tot felul de păcate şi fapte netrebnice”. De ce se spune „cu tot felul de păcate şi fapte netrebnice”? De ce nu se spune numai: „cu tot felul de păcate”? De ce se mai amintesc „şi fapte netrebnice”, care-s tot păcate? De ce? Pentru că păcatul are trei forme de existenţă. Ce înseamnă asta? În trei chipuri se arată păcatul. Aşa cum în lumea aceasta sunt corpuri solide, corpuri lichide şi corpuri gazoase, adică materia se arată în trei chipuri: solid, lichid şi gazos, adică cum e pământul, cum e apa şi cum e aerul, tot aşa şi păcatele au trei forme de existenţă. Se arată în trei feluri. Cum? În gând, în cuvânt şi-n faptă. Şi-atunci să nu se creadă cumva că numai păcatele cu gândul sau cu cuvântul sunt păcate, ci să se arate că şi păcatele cu fapta sunt păcate. Cel care a alcătuit această rugăciune a zis: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănogit cu tot felul de păcate şi fapte netrebnice”.

(Părintele Teofil Părăian, Lumini de gând, Editura Antim, 1997, pp. 246-247)